SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 37445/02 prezentată de Mario VIGUNAI și de societatea R.V. S.r.l. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 11 mai 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Birsan Zagrebelsky Gyulumyan David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 octombrie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, dl Mario Viganó, este un resortisant italian, născut în 1942, cu reședința la Milano. Guvernul italian (adică la mai mult de atât) este reprezentat de agentul său, dl Ivo Maria Braguglia, și de co-adjunctul său, dl Nicola Lettieri. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: Printr-o hotărâre pronunțată la 13 ianuarie 1994, Tribunalul din Milano a declarat falimentul societății R. V. S.r.l., al cărui singur administrator era reclamantul. Între 1 februarie 1994 și 7 aprilie 1995, o sută cincizeci și șapte de cereri de admitere în statul de pasiv al falimentului au fost depuse în fața instanței. La 9 iunie 1995, statul de pasiv al falimentului a fost declarat executoriu. Printr-o decizie din 12 noiembrie 1996, comisarul de poliție (questore) de la Milano a retras pașaportul reclamantului și-a invalidat cartea de identitate valabilă pentru străinătate. La o dată nespecificată, reclamantul a solicitat suspendarea acestei decizii în fața Tribunalului Administrativ Regional din Lombardia și, la o dată nespecificată, Tribunalul a respins această cerere. În cazul în care reclamantul a omis să depună o cerere de fixare a procedurii de audiere a pledoariilor în termen de doi ani de la respingerea cererii sale, acțiunea a fost respinsă. La 5 decembrie 1997, procurorul public din apropierea tribunalului din Milano a solicitat judecătorului să retrimite recurentului în judecată pentru faliment fraudulos. La 14 ianuarie 2003, reclamantul a solicitat judecătorului delegat restituirea pașaportului său și, la 20 februarie 2003, judecătorul a acceptat această cerere. Printr-o hotărâre pronunțată la 30 mai 2002, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la plata unei sume de bani în favoarea falimentului din cauza faptului că acesta luase în mod ilegal aproximativ două miliarde și trei sute de milioane de lire italiene (ITL) din contul curent al societății care a dat faliment. La 1 iulie 2004, a fost numit un alt judecător. Conform informațiilor furnizate de guvern, procedura era pendinte la 14 martie 2005. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia 77955/01, § 19-22, 23 martie 2006, Albanese c. Italia 77924/01, §§ 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). Articolele relevante din Codul civil sunt astfel formulate art. 2448 Societatea pe acțiune se dizolvă (...) ca urmare a declarației de faliment. art. 2449 Odată ce societatea pe acțiune a fost dizolvată, administratorii nu mai pot efectua operațiuni noi (...) În termen de 30 de zile, ei trebuie să convoace adunarea pentru deciziile de lichidare. Administratorii sunt responsabili pentru conservarea bunurilor societății până în momentul în care bunurile respective sunt predate lichidatorilor. (...) art. 2472 Într-o societate cu răspundere limitată, numai societatea cu patrimoniul său răspunde de obligațiile sociale. art. 2497 În ceea ce privește dizolvarea și lichidarea societății cu răspundere limitată, articolele 2448-2457 din Codul civil se aplică (...) GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii de care a făcut obiectul societatea R.V. S.r.l.. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale și a celor ale societății R.V. S.r.l., în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4, reclamantul se plânge în sfârșit de încălcarea libertății sale de circulație deoarece, printr-o decizie din 12 noiembrie 1996, comisarul de poliție din Milano i-a retras pașaportul și-a invalidat cartea de identitate. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) El se plânge de încălcarea dreptului la respectarea proprietăților sale și a celor ale societății R.V. S.r.l., în special din cauza duratei procedurii. 1, astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În cele din urmă, reclamantul se plânge de încălcarea libertății sale de circulație. El: la art. 2 din Protocolul nr. 4, astfel de cuvinte Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și d a alege liber reședința sa. Orice persoană are libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Drepturile recunoscute la alineatul (1) pot, de asemenea, în anumite zone, să facă obiectul unor restricții care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. Guvernul susține că reclamantul a introdus această cerere în numele său și în numele societății R.V. S.r.l., deoarece nu a fost numit lichidator al acestei societăți după ce aceasta a intrat în faliment, reclamantul nu are competența de a o reprezenta în fața Curții. Curtea arată că, în termen de 30 de zile de la declarația de faliment, administratorii trebuie să convoace adunarea pentru deciziile privind lichidarea societății (articolele 2448 și 2449 din Codul civil). În plus, ca urmare a numirii lichidatorului societății, administratorul, care nu mai reprezintă societatea aflată în dificultate, încetează să existe din punct de vedere juridic, iar lichidatorul deviază reprezentantul legal al societății (a se vedea Hotărârea Curții de Casație nr. 85/2878). Întrucât reclamantul nu a fost numit lichidator al societății R.V. S.r.l., acesta nu are competența de a reprezenta societatea R.V. S.r.l. în fața Curții. Prin urmare, partea din cererea depusă în numele societății R.V. S.r.l., și anume partea din cererea formulată în numele societății R.V. S.r.l., și anume partea din cererea formulată în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție și partea relevantă a Ö Õ articolului 1 din Protocolul nr. 1, trebuie să fie declarată inadmisibilă ca necompatibilă rație personae cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 1. În partea referitoare la bunurile reclamantului, guvernul constată că, întrucât reclamantul este administrator al unei societăți de capital, acesta nu a răspuns cu patrimoniul său al datoriilor societății R.V. S.r.l. Reclamantul afirmă că, în calitate de administrator al societății în cauză, a fost privat de bunurile sale. Curtea constată că o entitate al cărei administrator era reclamantul era o societate cu răspundere limitată și că, ca atare, aceasta a îndeplinit obligații sociale numai cu propriul său patrimoniu (art. 2472 din Codul civil). Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru nefondare vădită în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. În cele din urmă, în ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 2 din Protocolul nr. 4, guvernul arată că, la o dată nespecificată, reclamantul a solicitat suspendarea deciziei comisarului de poliție din Milano de a-și retrage pașaportul și de a-și invalida cartea de identitate și că instanța a respins această cerere. Recurentul subliniază faptul că a fost privat de pașaportul său și că cartea de identitate a acestuia a fost invalidată. Curtea consideră că, în cazul în care reclamantul a omis să epuizeze căile de atac care i-au fost deschise în dreptul intern, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că, printr-o decizie din 20 În februarie 2003, judecătorul delegat i-a restituit reclamantului pașaportul. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger ošjan M. Zupančič Moduler Președinte
de la requête n
o
37445/02
présentée par Mario VIGANÒ et la société R.V. S.r.l.
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 mai 2006 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
A.
Gyulumyan
,
M.
David Thór
Björgvinsson,
M
me
I.
Ziemele,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 octobre 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mario Viganó, est un ressortissant italien, né en 1942 et résidant à Milan. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, et par son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par un jugement déposé le 13 janvier 1994, le tribunal de Milan déclara la faillite de la société R. V. S.r.l., dont le requérant était administrateur unique.
Entre le 1
er
février 1994 et le 7 avril 1995, cent cinquante-sept demandes d’admission à l’état du passif de la faillite furent déposées devant le tribunal.
Le 9 juin 1995, l’état du passif de la faillite fut déclaré exécutoire.
Par une décision du 12 novembre 1996, le commissaire de police (
questore
) de Milan retira le passeport du requérant et invalida sa carte d’identité valable pour l’étranger.
A une date non précisée, le requérant demanda la suspension de cette décision devant le tribunal administratif régional de la Lombardie et, à une date non précisée, le tribunal rejeta cette demande.
Le requérant ayant omis d’introduire une demande de fixation de l’audience de plaidoiries dans les deux ans après le rejet de sa demande, ce recours échut.
Le 5 décembre 1997, le ministère public près le tribunal de Milan demanda au juge pour les investigations préliminaires de renvoyer le requérant en jugement pour banqueroute frauduleuse.
Le 14 janvier 2003, le requérant demanda au juge délégué la restitution de son passeport et, le 20 février 2003, le juge fit droit à cette demande.
Par un jugement déposé le 30 mai 2002, le tribunal condamna le requérant au payement d’une somme d’argent en faveur de la faillite en raison de ce que celui-ci avait illégalement prélevé environ deux milliards et trois cent millions de lires italiennes (ITL) du compte courant de la société ayant fait faillite.
Le 1
er
juillet 2004, un autre juge fut nommé.
Selon les informations fournies par le Gouvernement, la procédure était pendante au 14 mars 2005.
B.
Le droit interne pertinent
Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts
Campagnano c.
Italie
(n
o
77955/01,
§§ 19-22, 23
mars 2006),
Albanese c. Italie
(n
o
77924/01, §§
23-26, 23 mars 2006) et
Vitiello c. Italie
(n
o
77962/01, §§
17-20, 23 mars 2006).
Les articles pertinents du code civil sont ainsi libellés
:
Article 2448
«
La société par action se dissout (...) suite à la déclaration de faillite.
»
Article 2449
«
Une fois la société par action dissoute, les administrateur ne peuvent plus entreprendre des nouvelles opérations (...)
Dans un délai de trente jours, ils doivent convoquer l’assemblée pour les décisions relatives à la liquidation. Les administrateurs sont responsables de la conservation des biens de la société jusqu’au moment où lesdits biens sont remis aux liquidateurs. (...)
»
Article 2472
«
Dans une société à responsabilité limitée, seule la société avec son patrimoine répond des obligations sociales.
»
Article 2497
«
Quant à la dissolution et à la liquidation de la société à responsabilité limitée, les articles 2448 à 2457 du code civil trouvent application (...)
»
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure dont la société R.V. S.r.l. a fait l’objet.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, il se plaint de la violation de son droit au respect de ses biens et de ceux de la société R.V. S.r.l., notamment en raison de la durée de la procédure.
Invoquant l’article 2 du Protocole n
o
4, le requérant se plaint enfin de la violation de sa liberté de circulation en raison de ce que, par une décision du 12 novembre 1996, le commissaire de police de Milan lui a retiré son passeport et a invalidé sa carte d’identité.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure dont la société R.V. S.r.l. a fait l’objet. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Il se plaint de la violation du droit au respect de ses biens et de ceux de la société R.V. S.r.l., notamment en raison de la durée de la procédure. Il invoque l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le requérant se plaint enfin de la violation de sa liberté de circulation. Il invoque l’article 2 du Protocole n
o
4, ainsi libellé
:
«
1.
Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.
2.
Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.
3.
L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
4.
Les droits reconnus au paragraphe
1 peuvent également, dans certaines zones déterminées, faire l’objet de restrictions qui, prévues par la loi, sont justifiées par l’intérêt public dans une société démocratique.
»
Le Gouvernement soutient d’emblée que le requérant a introduit cette requête en son nom et pour le compte de la société R.V. S.r.l. N’ayant pas été nommé liquidateur de cette société après sa mise en faillite, le requérant n’a pas le pouvoir de la représenter devant la Cour.
Le requérant s’oppose à cette thèse.
La Cour relève que, dans les trente jours suivant la déclaration de faillite, les administrateurs doivent convoquer l’assemblée pour les décisions relatives à la liquidation de la société (articles 2448 et 2449 du code civil). De plus, suite à la nomination du liquidateur de la société, l’administrateur, qui ne représente plus la société faillie, cesse d’exister sur le plan juridique et le liquidateur dévient le représentant légal de cette dernière (voir arrêt de la Cour de cassation n
o
85/2878).
Le requérant n’ayant pas été nommé liquidateur de la société R.V. S.r.l., il n’a pas le pouvoir de représenter celle-ci devant la Cour. Dès lors, la partie de la requête introduite pour le compte de la société R.V. S.r.l., à savoir le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et la partie pertinente du grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1, doit être déclarée irrecevable en tant qu’incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1, dans la partie concernant les biens du requérant, le Gouvernement observe que, le requérant étant administrateur d’une société de capitaux, il n’a pas répondu avec son patrimoine des dettes de la société R.V. S.r.l.
Le requérant affirme que, en tant qu’administrateur de la société en question, il a été privé de ses biens.
La Cour constate que l’entité dont le requérant était administrateur était une société à responsabilité limitée et que, en tant que telle, celle-ci a répondu des obligations sociales uniquement avec son propre patrimoine (article 2472 du code civil). Cette partie de la requête doit donc être rejetée pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Enfin, quant au grief tiré de l’article 2 du Protocole n
o
4, le Gouvernement relève qu’à une date non précisée, le requérant a demandé la suspension de la décision du commissaire de police de Milan de retirer son passeport et d’invalider sa carte d’identité et que le tribunal a rejeté cette demande. Le requérant ayant omis d’introduire une demande de fixation de l’audience de plaidoiries dans les deux ans après le rejet de sa demande, ce recours a déchu.
Le requérant souligne le fait qu’il a été privé de son passeport et que sa carte d’identité a été invalidée.
La Cour considère que, le requérant ayant omis d’épuiser les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit interne, cette partie de la requête doit être rejetée selon l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ailleurs, la Cour note que, par une décision du 20
février 2003, le juge délégué a restitué au requérant son passeport.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
B
oštjan
Greffier
Président