BRANCATELLI ET LA SOCIETE I.C.B. c. ITALIE

BRANCATELLI ET LA SOCIETE I.C.B. c. ITALIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2122/02 prezentată de Gabriele BRANCATELLI și de societatea I.C.B. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 11 mai 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Caflisch Bîrsan Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 31 iulie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă Reclamantul, domnul Gabriele Brancatelli, este un resortisant italian, născut în 1944 și rezident în San Benedetto Del Tronto (Ascoli Piceno). Este reprezentat în fața Curții de către domnul Marco Sermarini, avocat în San Benedetto del Tronto. Guvernul italian ( Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre din 9 iulie 1985, Tribunalul din Ascoli Piceno a declarat falimentul societății I.C.B. S.a.s. (societate în comandită simplă) și falimentul personal al reclamantului, administratorului și asociatului sponsor al acesteia. La data de 22 ianuarie 1988 a fost stabilită o audiere la 11 octombrie 1985 pentru verificarea stării de pasiv al falimentului. La data de 22 ianuarie 1988, judecătorul delegat ( La 12 iulie 1997, judecătorul i-a cerut lichidatorului să furnizeze informații cu privire la situația procedurii și la motivele pentru care aceasta nu fusese încă închisă. La 30 septembrie 1997, lichidatorul a răspuns că procedura era încă în curs de desfășurare pentru că a fost dificil să se vândă anumite acțiuni care făceau parte din proprietatea falimentului. La 26 ianuarie 2000, judecătorul a solicitat lichidatorului să furnizeze informații cu privire la stadiul procedurii. La 13 martie 2000, lichidatorul a prezentat un raport în fața instanței. Prin decizia din 5 februarie 2004, judecătorul a finalizat procedura de repartizare finală a activelor falimentului. Dreptul intern relevant este descris în hotărârile Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006. Articolele 26 și 36 din Legea privind falimentul (Decizia regală nr. 267 din 16 martie 1942) sunt astfel formulate art. 26 Deciziile judecătorului delegat pot face obiectul unei căi de atac (...) în fața instanței, în termen de trei zile de la data adoptării lor, din partea lichidatorului, a celui ratat, a comitetului creditorilor și a oricărei alte persoane interesate. Tribunalul hotărăște în cameră de consiliere prin act motivat. Această acțiune nu are efect suspensiv. art. 36 Actele de administrație ale lichidatorului pot face obiectul unei acțiuni în fața judecătorului delegat din partea celui ratat și a oricărei alte persoane interesate; judecătorul hotărăște prin decizie motivată. Împotriva acestei decizii, se poate introduce o acțiune, în termen de trei zile, în fața instanței. Acesta din urmă hotărăște printr-un act motivat după audierea lichidatorului și a reclamantului. Articolele relevante din Codul civil sunt astfel formulate art. 2308 Societatea se dizolvă (...) în urma declarației de faliment. art. 2274 Odată ce societatea este dizolvată, asociații administratori își păstrează puterea de a administra societatea (...) până în momentul în care sunt luate măsurile necesare pentru lichidarea societății (...).art. 2275 ... Unul sau mai mulți lichidatori, numiți de asociați sau, în caz de dezacord, de președintele tribunalului, lichidează societatea (...). (1) Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta corespondența și viața de familie, deoarece corespondența celui ratat este supusă controlului lichidatorului. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, el se plânge că declarația de faliment a bunurilor sale, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4, el denunță limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. 2. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de limitarea dreptului său de vot. (3) Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea patrimonială și personală a acestuia ca urmare a falimentului său. (1) Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta corespondența și viața de familie, deoarece corespondența celui ratat este supusă controlului lichidatorului. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, se plânge că declarația de faliment la ë a privată a bunurilor sale, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4, el denunță limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Aceste articole sunt astfel formulate art. 8 din Convenție Orice persoană are dreptul la respectarea (...) corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 2 din Protocolul nr. Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și d a alege liber reședința sa. Orice persoană are libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Guvernul constată că cererea a fost depusă de reclamant în numele său și în numele societății cu care a fost asociat sponsor. Întrucât societatea a fost lichidată, iar reclamantul nu a fost numit lichidator, guvernul susține că partea cererii prezentate de reclamant în numele societății ar trebui respinsă ca fiind vădit nefondată. În ceea ce privește restul acestor obiecțiuni, guvernul susține că reclamantul ar fi putut să se plângă de incapacitatea prelungită de a fi dat faliment în fața instanței judecătorești competente în conformitate cu Legea Pinto. Acesta se referă, printre altele, la hotărârea Curții de Casație nr. 362 din 2003. Reclamantul observă că legea Pinto nu constituie o cale de atac eficientă pentru a se plânge de durata incapacităților personale care derivă din faliment. Reclamantul susține, de asemenea, că observațiile guvernului au fost prezentate cu întârziere, contrar articolului 38 din Regulamentul de procedură al Curții. Curtea arată că a stabilit inițial la 17 februarie 2005 termenul pentru prezentarea observațiilor guvernului și că, la cererea acestuia de a prelungi acest termen cu o lună, observațiile au fost prezentate la 14 martie 2005. În ceea ce privește partea din cererea depusă în numele societății I.C.B., în lamaie de guvern, Curtea constată că, în cazul dizolvării societății, administratorii o reprezintă până în momentul în care unul sau mai mulți lichidatori sunt numiți (articolele 2274, 2275 și 2278 din Codul civil). Întrucât reclamantul nu a fost numit lichidator al societății I.C.B., acesta nu are competența de a o reprezenta pe aceasta din urmă în fața Curții. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind necompatibilă rația personae cu dispozițiile Convenției în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4 din convenție. În ceea ce privește restul acestor obiecții, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții de familie, Curtea constată că, întrucât acest at nu a fost susținut, acesta trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește obiecțiile întemeiate pe art. 8 din Convenție (în ceea ce privește dreptul reclamantului de a-și respecta corespondența), 1 din Protocolul nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 4, Curtea arată că, în Hotărârea nr. 362 din 2003, depusă la 14 ianuarie 2003, Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că despăgubirea morală referitoare la durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităilor care derivă din statutul de faliment. Curtea amintește că, începând cu 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorat de către public și că aceaceasta este de la această dată că trebuie să fie solicitată de către declaranții care utilizează această cale de atac în sensul articolului 35 1 din Convenție (Sgattoni c. Italia, nr 77132/01, § 48, 6 octombrie 2005). Întrucât reclamantul nu a introdus o cale de atac în conformitate cu legea Pinto, Curtea consideră că această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenția nr. 2. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge, de asemenea, de limitarea dreptului său de vot. Acest articol este astfel formulat Înaltele P ă r ț i contractante s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea ia notă de faptul că pierderea dreptului de vot ca urmare a falimentului nu poate depăși cinci ani de la data hotărârii de declarare a falimentului. Or, această hotărâre din 9 iulie 1985, reclamantul ar fi trebuit să-și prezinte plângerea până la 9 ianuarie 1991 cel târziu. În iulie 2001, Curtea consideră că acest litigiu este întârziat și că trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. 3. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, recurentul se plânge că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea patrimonială și personală a acestuia ca urmare a punerii sale în faliment. art. 6 Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Reclamantul susține că nu există, în dreptul intern, un leac pentru a se plânge de prelungirea incapacităților care derivă din faliment. Guvernul susține că reclamantul ar fi putut invoca remediile prevăzute la articolele 26 și 36 din Legea privind falimentul. Curtea reamintește că a declarat deja încălcarea articolului 13 din Convenție din cauza lipsei unei acțiuni efective pentru a se plânge de limitarea prelungită a dreptului la respectarea corespondenței celui ratat (Bottaro c. Italia) 56298/00, §§ 41-46, 17 iulie 2003). Prin urmare, Curtea consideră că cauza invocată de reclamant trebuie examinată numai în funcție de aspectul articolului 13 din Convenție. Cu toate acestea, acțiunea respectivă nu are ca obiect decât deciziile judecătorului delegat și nu poate, prin urmare, să constituie un remediu eficient împotriva restricționării prelungite a dreptului la corespondență, a bunurilor și a libertății de circulație a reclamantului, consecința directă a hotărârii prin care se declară falimentul și nu a unei decizii a judecătorului delegat. În plus, Curtea arată că art. 36 din Legea privind falimentul prevede posibilitatea de a sesiza judecătorul delegat pentru a se plânge de actele de administrație ale lichidatorului. Cu toate acestea, Curtea constată că această acțiune privește activitățile de administrare a patrimoniului celui care nu a fost executat până la vânzarea bunurilor și satisfacția creditorilor. Prin urmare, acesta nu poate fi în niciun caz de natură să ofere un remediu pentru prelungirea incapacităților de care a făcut obiectul reclamantului (Bottaro, citată anterior, § 45). În orice caz, Curtea amintește că a concluzionat în lacu privire la obiecțiile întemeiate pe articolele 8 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 și 2 la Protocolul nr. 4. În ceea ce privește Convenția, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Bergerojan M. Zupančič Grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

21229/02

présentée par Gabriele BRANCATELLI et la société I.C.B.

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 mai 2006 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

L.

Caflisch

,

C.

Bîrsan

,

V.

Zagrebelsky

,

E.

Myjer

,

David Thór

Björgvinsson,

M

me

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 31 juillet 2001,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Gabriele Brancatelli, est un ressortissant italien, né en 1944 et résidant à San Benedetto Del Tronto (Ascoli Piceno). Il est représenté devant la Cour par M

e

Marco Sermarini, avocat à San Benedetto del Tronto. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, et par son coagent adjoint, M.

Nicola Lettieri.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement du 9 juillet 1985, le tribunal de Ascoli Piceno déclara la faillite de la société I.C.B. S.a.s. (société en commandite simple) ainsi que la faillite personnelle du requérant, administrateur et associé commanditaire de celle-ci.

Une audience fut fixée au 11 octobre 1985 pour la vérification de l’état du passif de la faillite.

Le 22 janvier 1988, le juge délégué («

le juge

») déclara l’état du passif de la faillite exécutoire.

Le 5 juillet 1988, le syndic déposa un rapport devant le tribunal.

Le 6 octobre 1988, le comité des créanciers fut constitué.

Le 12 juillet 1997, le juge demanda au syndic de fournir des informations quant à l’état de la procédure et aux raisons pour lesquelles celle-ci n’avait pas encore était close.

Le 30 septembre 1997, le syndic répondit que la procédure était encore pendante parce qu’il était difficile de vendre certaines actions faisant partie de l’actif de la faillite.

Le 26 janvier 2000, le juge demanda au syndic de fournir des informations quant à l’état de la procédure.

Le 13 mars 2000, le syndic déposa un rapport devant le tribunal.

Par une décision du 5 février 2004, le juge termina la procédure pour répartition finale de l’actif de la faillite.

B.

Le droit interne pertinent

Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts

Campagnano c.

Italie

(n

o

77955/01,

§§ 19-22, 23

mars 2006),

Albanese c. Italie

(n

o

77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et

Vitiello c. Italie

(n

o

77962/01, §§

17-20, 23 mars 2006).

Les articles 26 et 36 de la loi sur la faillite (décret royal n

o

267 du 16

mars

1942) sont ainsi libellés

:

Article 26

«

Les décisions du juge délégué peuvent faire l’objet d’un recours (...) devant le tribunal, dans un délai de trois jours de la date de leur adoption, de la part du syndic, du failli, du comité des créanciers et de toute autre personne intéressée.

Le tribunal décide en chambre de conseil par acte motivé.

Ce recours n’a pas d’effet suspensif.

»

Article 36

«

Les actes d’administration du syndic peuvent faire l’objet d’un recours devant le juge délégué de la part du failli et de toute autre personne intéressée

; le juge statue par décision motivée.

Contre cette décision, il est possible d’introduire un recours, dans les trois jours, devant le tribunal. Ce dernier statue par acte motivé après avoir entendu le syndic et le demandeur.

»

Les articles pertinents du code civil sont ainsi libellés

:

Article 2308

«

La société se dissout (...) suite à la déclaration de faillite.

»

Article 2274

«

Une fois la société dissoute, les associés administrateurs gardent leur pouvoir d’administrer la société (...) jusqu’au moment où les mesures nécessaires pour la liquidation de la société sont prises (...).

»

Article 2275

«

(...) Un ou plusieurs liquidateurs, nommés par les associés ou, en cas de désaccord, par le président du tribunal, liquident la société (...). »

Article 2278

«

(...) Les liquidateurs représentent la société, même devant les autorités judiciaires.

»

GRIEFS

o

1, il se plaint que la déclaration de faillite l’a privé de ses biens, notamment en raison de la durée de la procédure. Invoquant l’article 2 du Protocole n

o

4, il dénonce la limitation de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure.

o

1, le requérant se plaint de la limitation de son droit de vote.

EN DROIT

o

1, il se plaint que la déclaration de faillite l’a privé de ses biens, notamment en raison de la durée de la procédure. Invoquant l’article 2 du Protocole n

o

4, il dénonce la limitation de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Ces articles sont ainsi libellés

:

Article 8 de la Convention

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa (...) correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Article 2 du Protocole n

o

4

«

1.

Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.

2.

Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.

3.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Le Gouvernement observe d’emblée que la requête a été présentée par le requérant en son nom et pour le compte de la société dont il était associé commanditaire. La société ayant été mise en liquidation et le requérant n’ayant pas été nommé liquidateur, le Gouvernement soutient que la partie de la requête présentée par le requérant pour le compte de la société devrait être rejetée en tant que manifestement mal fondée.

Quant au restant de ces griefs, le Gouvernement soutient que le requérant aurait pu se plaindre des incapacités prolongées dérivant de sa mise en faillite devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto. Il se réfère, entre autres, à l’arrêt de la Cour de cassation n

o

362 de 2003.

Le requérant observe que la loi Pinto ne constitue pas un moyen de recours efficace pour se plaindre de la durée des incapacités personnelles dérivant de la mise en faillite.

Le requérant soutient aussi que les observations du Gouvernement ont été présentées tardivement contrairement à l’article 38 du règlement de la Cour.

La Cour relève avoir initialement fixé au 17 février 2005 le délai pour la présentation des observations du Gouvernement et que, à la demande de celui-ci de proroger ce délai d’un mois, les observations ont été présentées le 14 mars 2005.

Quant à la partie de la requête présentée pour le compte de la société I.C.B., à l’instar du Gouvernement, la Cour note que, en cas de dissolution de la société, les administrateurs représentent celle-ci jusqu’au moment où un ou plusieurs liquidateurs sont nommés (articles 2274, 2275 et 2278 du code civil). Le requérant n’ayant pas été nommé liquidateur de la société I.C.B., il n’a pas le pouvoir de représenter cette dernière devant la Cour. Cette partie de la requête doit donc être rejetée en tant qu’incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention selon l’article 35 §§

3 et 4 de la Convention.

Quant au restant de ces griefs, pour ce qui du droit au respect de la vie familiale, la Cour observe que, ce grief n’ayant pas été étayé, il doit être rejeté en tant que manifestement mal fondé selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Pour ce qui est des griefs tirés des article 8 de la Convention (quant au droit du requérant au respect de sa correspondance), 1 du Protocole n

o

1 et 2 du Protocole n

o

4, la Cour relève que, dans son arrêt n

o

362 de 2003, déposé le 14

janvier 2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que le dédommagement moral relatif à la durée des procédures de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités dérivant du statut de failli.

La Cour rappelle avoir retenu que, à partir du 14 juillet 2003, l’arrêt n

o

362 de 2003 ne peut plus être ignoré du public et que c’est à compter de cette date qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35

§

1 de la Convention (

Sgattoni c. Italie

, n

o

77132/01, §

48, 6

octobre 2005).

Le requérant n’ayant pas introduit un recours conformément à la loi Pinto, la Cour estime que cette partie de la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

o

1, le requérant se plaint en outre de la limitation de son droit de vote. Cet article est ainsi libellé

:

«

Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif.

»

La Cour note que la perte du droit de vote suite à la mise en faillite ne peut pas excéder cinq ans à partir de la date du jugement déclarant la faillite. Or, ce jugement datant du 9 juillet 1985, le requérant aurait dû introduire son grief au plus tard le 9 janvier 1991. La requête ayant été introduite le 31

juillet 2001, la Cour considère que ce grief est tardif et qu’il doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

:

Article 6

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Le requérant fait valoir qu’il n’y a pas, en droit interne, un remède pour se plaindre du prolongement des incapacités dérivant de la mise en faillite.

Le Gouvernement soutient que le requérant aurait pu se prévaloir des remèdes prévus aux articles 26 et 36 de la loi sur la faillite.

La Cour rappelle d’emblée avoir déjà déclaré la violation de l’article 13 de la Convention en raison du manque d’un recours effectif pour se plaindre de la limitation prolongée du droit au respect de la correspondance du failli (

Bottaro

c. Italie

,

n

o

56298/00, §§ 41-46, 17 juillet 2003). La Cour estime donc que le grief soulevé par le requérant doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 13 de la Convention.

Elle observe ensuite que l’article 26 de la loi sur la faillite prévoit certes la possibilité pour le requérant d’introduire un recours devant le tribunal. Toutefois, ce recours n’a pour objet que les décisions du juge délégué et ne peut pas, de ce fait, constituer un remède efficace contre la restriction prolongée du droit au respect de la correspondance, des biens et de la liberté de circulation du requérant, conséquence directe du jugement déclarant la faillite et non pas d’une décision du juge délégué.

En outre, la Cour relève que l’article 36 de la loi sur la faillite prévoit la possibilité de saisir le juge délégué pour se plaindre des actes d’administration du syndic. Toutefois, la Cour observe que ce recours concerne les activités d’administration du patrimoine du failli accomplies par le syndic jusqu’à la vente des biens et la satisfaction des créanciers. Il ne peut donc en aucun cas être de nature à porter remède au prolongement des incapacités dont le requérant a fait l’objet (

Bottaro

, précité, §

45).

De toute manière, la Cour rappelle avoir conclu à l’irrecevabilité de griefs tirés des articles 8 de la Convention, 1 du Protocole n

o

1 et 2 du Protocole n

o

défendables

» au regard de la Convention, cette partie de la requête doit être rejetée en tant que manifestement mal fondée selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

B

oštjan

M. Zupančič

Greffier

Président