Solimeo împotriva Italiei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 6536/03 prezentate de Cosimo SOLIMEO și Francesco SOLIMEO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 decembrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B.

Baka, I. Cabral Barreto, V. Zagrebelsky, mele A. Mularoni, D. Jočienė, dnii D. Popović, judecători, și dnii Elens-Passos; graffiter adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 ianuarie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: De fapt, reclamanții, domnii Cosimo Solimeo și Francesco Solimeo, sunt resortisanți italieni, născuți în 1940 și, respectiv, 1966 și care își au reședința în Mesagne (Brindisi). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Antonio Quarta, avocat la Mesagne.

Guvernul italian (atîl) este reprezentat de agentul său, dl Ivo Maria Braguglia, și de co-adjunctul său, dl Nicola Lettieri. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre din 24 iunie 1989, Tribunalul din Brindisi (inclusiv tribunalul din Brindisi) a declarat falimentul societății reclamanților, precum și falimentul personal al acestora și a stabilit la 26 octombrie 1989 în ședința pentru verificarea stării pasive a falimentului. Această audiere a fost retrimisă de patru ori până la 23 noiembrie 1989, data la care starea pasivă a falimentului a fost declarată executorie. În aceeași zi, judecătorul delegat a numit comitetul creditorilor.

Între 1989 și 1990, falimentul a fost vândut. Procedura de faliment s-a prelungit atunci din cauza a două proceduri civile care s-au încheiat la 6 aprilie 1996 și respectiv 12 noiembrie 2001. Între timp, la 19 aprilie 1999, sindicatul a prezentat un plan de repartizare parțială a falimentului și, la 6 septembrie 2002, a prezentat contul de gestionare, care a fost aprobat la 8 octombrie 2002. Printr-o decizie din 9 ianuarie 2003, judecătorul a încheiat procedura de repartizare a activelor falimentului. Această decizie a fost afișată în instanță la 16 ianuarie 2003 și, prin urmare, a devenit definitivă 15 zile mai târziu, adică, la 31 ianuarie 2003, în sensul articolului 119 din Legea privind falimentul.

Dreptul intern relevant este descris în hotărârile Campagnano c. Italia 77955/01, § 19-22, 2 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 2 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 2 martie 2006). GRIFS 1. Invocând articolele 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, 8 la Convenție și 2 la Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea drepturilor lor la respectarea proprietăților, corespondenței și vieții lor familiale, precum și de încălcarea libertății lor de circulație, în special din cauza duratei procedurii. (2) Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamanții denunță absența în dreptul italian a unei căi de atac pentru a se plânge de incapacitatea care derivă din declarația lor de faliment.

(1) Reclamanții se plâng de încălcarea drepturilor la respectarea proprietăților lor, a corespondenței lor, a vieții lor de familie, precum și de încălcarea libertății lor de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, 8 din Convenție și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. Guvernul susține că reclamanții s-ar fi putut plânge de incapacitatea prelungită de a intra în faliment în fața instanței judecătorești competente în conformitate cu legea Pinto. Acesta se referă, printre altele, la hotărârea Curții de Casație nr. 362 din 2003. În primul rând, Curtea consideră că reclamanții au omis să se opună dreptului la respectarea vieții lor de familie.

Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru nefondare vădită în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4 din convenție. În ceea ce privește drepturile la respectarea corespondenței și a bunurilor, precum și a libertății de circulație, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale (a se vedea Hotărârea Sgattoni c. Italia, nr. 77132/01, § 48, 6 octombrie 2005), începând cu 14 iulie 2003, trebuie să se solicite respondenților să utilizeze acțiunea oferită de legea Pinto În cazul de față, decizia de închidere a procedurii de faliment a devenit definitivă la 31 ianuarie 2003 reclamanții ar fi putut, prin urmare, să introducă în mod valabil o acțiune în conformitate cu legea Pinto.

În termen de șase luni de la această decizie, astfel încât până la 31 august 2003 (în sensul articolului 4 din Legea Având în vedere considerațiile de mai sus, reclamanții care au omis să își ridice obiecțiunile în fața instanțelor naționale, Curtea consideră că această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție (a se vedea, printre multe altele, Albanese c. Italia, 77924/01, § 38 și 39, 23 martie 2006, Collarile c. Italia , n 10644/02, § 20, 8 iunie 2006 Falzaro și Balletta c. Italia , n 6683/03, § 31, 12 iunie 2007). Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, de lipsa de drept italian a unei căi de atac pentru a se plânge de incapacitatea care derivă din declarația lor de faliment.

Curtea ia notă de faptul că aceasta trebuie să fie examinată numai în jurul unghiului articolului 13 din Convenție (a se vedea Bottaro c. Italia, nr 56298/00, 17 iulie 2003). Apoi, Curtea amintește că a concluzionat mai sus la … 1 la Convenție) și a corespondenței (art. 8 din Convenție) și privind libera circulație a reclamanților (2 din Protocolul nr. 4 la Convenție). Prin urmare, Comisia consideră că, fără a aduce atingere dreptului de a pleda în temeiul Convenției, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată conform art. 35 § 3 și 4 din Convenție (Bottaro) §§ 41-46; Albanese c. Italia, citată anterior, § 71. În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 3 din Convenție prezentei cauze.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Elens-Passos F. Tulkens Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 6536/03 présentée par Cosimo SOLIMEO et Francesco SOLIMEO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 décembre 2007 en une chambre composée de : M me F. Tulkens, présidente, MM. A.B. Baka, I. Cabral Barreto, V. Zagrebelsky, M mes A. Mularoni, D. Jočienė, MM. D. Popović, juges, et de M me F. Elens-Passos, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 15 janvier 2003, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM.

Cosimo Solimeo et Francesco Solimeo, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1940 et 1966 et résidant à Mesagne (Brindisi). Ils sont représentés devant la Cour par M e Antonio Quarta, avocat à Mesagne. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, et par son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Par un jugement du 24 juin 1989, le tribunal de Brindisi (« le tribunal ») déclara la faillite de la société des requérants ainsi que la faillite personnelle de ceux-ci et fixa au 26 octobre 1989 l’audience pour la vérification de l’état passif de la faillite.

Cette audience fut renvoyée à quatre reprises jusqu’au 23 novembre 1989, date à laquelle l’état passif de la faillite fut déclaré exécutoire. Le même jour, le juge délégué (« le juge ») nomma le comité des créanciers. Entre 1989 et 1990, l’actif de la faillite fut vendu. La procédure de faillite se prolongea alors à cause de deux procédures civiles qui se terminèrent en appel respectivement le 6 avril 1996 et le 12 novembre 2001. Entre-temps, le 19 avril 1999, le syndic présenta un plan de répartition partielle de la faillite et, le 6 septembre 2002, il présenta le compte de gestion, lequel fut approuvé le 8 octobre 2002. Par une décision du 9 janvier 2003, le juge clôtura la procédure pour répartition de l’actif de la faillite.

Cette décision fut affichée au tribunal le 16 janvier 2003 et devint donc définitive quinze jours plus tard, c’est-à-dire, le 31 janvier 2003, au sens de l’article 119 de la loi sur la faillite. B. Le droit interne pertinent Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts Campagnano c. Italie (n o 77955/01, §§ 19-22, 2 mars 2006), Albanese c. Italie (n o 77924/01, §§ 23-26, 2 mars 2006) et Vitiello c. Italie (n o 77962/01, §§ 17-20, 2 mars 2006). GRIEFS 1. Invoquant les articles 1 du Protocole n o 1 à la Convention, 8 de la Convention et 2 du Protocole n o 4 à la Convention, les requérants se plaignent respectivement de la violation de leurs droits au respect de leurs biens, de leur correspondance et de leur vie familiale ainsi que d’une atteinte à leur liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure.

2. Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, les requérants dénoncent l’absence en droit italien d’une voie de recours pour se plaindre des incapacités dérivant de leur déclaration de faillite. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de la violation des droits au respect de leurs biens, de leur correspondance, de leur vie familiale ainsi que d’une atteinte à leur liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Ils invoquent les articles 1 du Protocole n o 1 à la Convention, 8 de la Convention et 2 du Protocole n o 4 à la Convention.

Le Gouvernement soutient que les requérants auraient pu se plaindre des incapacités prolongées dérivant de leur mise en faillite devant la cour d’appel compétente conformément à la loi « Pinto ». Il se réfère, entre autres, à l’arrêt de la Cour de cassation n o 362 de 2003. Les requérants observent que la loi « Pinto » ne constitue pas un moyen de recours efficace pour se plaindre de la durée des incapacités personnelles dérivant de leur mise en faillite. La Cour considère d’abord que les requérants ont omis d’étayer le grief portant sur le droit au respect de leur vie familiale. Cette partie de la requête doit donc être rejetée pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant aux droits au respect de la correspondance et des biens ainsi qu’à la liberté de circulation, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence (voir Sgattoni c. Italie , n o 77132/01, § 48, 6 octobre 2005), à partir du 14 juillet 2003, il doit être exigé des requérants qu’ils usent du recours offert par la loi « Pinto » pour se plaindre de la durée des incapacités dérivant de la mise en faillite aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention.

Dans le cas d’espèce, la décision de clore la procédure de faillite est devenue définitive le 31 janvier 2003. Les requérants auraient donc pu valablement introduire un recours conformément à la loi « Pinto » dans les six mois de cette décision, donc jusqu’au 31 août 2003 (au sens de l’article 4 de la « loi ¨Pinto ») ou, autrement dit, jusqu’à quarante-sept jours après le 14 juillet 2003. Compte tenu des considérations qui précèdent, les requérants ayant omis de soulever leurs griefs devant les instances nationales, la Cour estime que cette partie de la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Albanese c. Italie , n o 77924/01, §§ 38 et 39, 23 mars 2006, Collarile c. Italie , n o 10644/02, § 20, 8 juin 2006 ; Falzarano et Balletta c. Italie , n o 6683/03, § 31, 12 juin 2007). 2. Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent également du manque en droit italien d’une voie de recours pour se plaindre des incapacités dérivant de leur déclaration de faillite.

La Cour note d’emblée que ce grief doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 13 de la Convention (voir Bottaro c. Italie , n o 56298/00, du 17 juillet 2003). Ensuite, la Cour rappelle avoir conclu ci-dessus à l’irrecevabilité des griefs portant sur les droits au respect des biens (article 1 du Protocole n o 1 à la Convention) et de la correspondance (article 8 de la Convention) et sur la liberté de circulation des requérants (2 du Protocole n o 4 à la Convention). Elle estime donc que, ne s’agissant pas de griefs « défendables » au regard de la Convention, cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention ( Bottaro , précité, §§ 41-46; Albanese c. Italie , précité, § 71). En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention à la présente affaire.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. F. Elens-Passos F. Tulkens Greffière adjointe Présidente