VALERI c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 803/03 prezentate de Giuseppe VALERI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 septembrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, dl Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Popović, judecători, și dlui Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 21 februarie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, domnul Giuseppe Valeri, este un resortisant italian, născut în 1947 și rezident în Rieti. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Maurizio de Stefano, avocat la Roma. Guvernul italian ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre pronunțată la 17 octombrie 1989, Tribunalul din Rieti ( La 30 noiembrie 1989, sindicatul a prezentat un raport și a indicat că supraîndatorarea reclamantului se datora faptului că mai mulți clienți nu erau achitați de datoriile față de reclamant și că nu putea fi atribuit niciun comportament responsabil față de faliment. La 15 decembrie 1989, lichidatorul i-a solicitat judecătorului delegat ( (d) să numească un reprezentant legal pentru a reprezenta falimentul într-o procedură privind un ordin de plată și, în aceeași zi, lichidatorul i-a cerut instanței autorizația de a lua o sumă de bani dintr-un cont bancar al reclamantului; în ziua următoare, judecătorul a acceptat aceste cereri. La 18 aprilie 1990, sindicatul i-a cerut instanței autorizația de a înlocui reclamantul într-o procedură privind execuția imobiliară; la 30 aprilie 1990, judecătorul a acceptat această cerere. La 26 iunie 1990, lichidatorul i-a cerut judecătorului să numească un reprezentant legal pentru a reprezenta falimentul într-o procedură civilă; în aceeași zi, judecătorul a acceptat această cerere. La 11 octombrie 1990, tribunalul a inițiat o procedură împotriva falimentului în fața instanței pentru a obține restituirea unei mașini care fusese achiziționată la momentul falimentului printr-o decizie a judecătorului din 13 aprilie 1991. Prin intermediul unei hotărâri depuse la 2 iunie 1993, tribunalul a acceptat această cerere. Între timp, la 29 iulie 1991, judecătorul l-a autorizat pe lichidator să ia o sumă de bani din contul curent al falimentului. Într-un raport depus la 5 noiembrie 1996, sindicatul a indicat că procedura nu putea fi încheiată din cauza faptului că mai multe cauze, de natură civilă și fiscală, referitoare la bunuri care fac parte din proprietate, erau încă în curs de desfășurare. La 12 iunie 1998, lichidatorul i-a cerut judecătorului să numească un reprezentant legal pentru a reprezenta falimentul într-o procedură care are ca obiect dobândirea unei creanțe a reclamantului. La 3 iulie 2000, lichidatorul i-a cerut judecătorului să numească un reprezentant legal pentru a reprezenta falimentul într-o procedură civilă pendinte în fața instanței. La 18 ianuarie, 21 februarie și 15 octombrie 2001, lichidatorul a solicitat instanței autorizația de a efectua o plată în numele falimentului și judecătorul a acceptat aceste cereri. La o dată nespecificată, lichidatorul l-a înlocuit pe reclamant într-o procedură în despăgubire inițiată de acesta din urmă în fața instanței pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma unui accident. Într-o hotărâre a unei date nespecificate, instanța a acceptat cererea lichidatorului. La o dată nespecificată, reclamantul, considerând că daunele aduse falimentului erau bunuri de natură personală care aparțin celui ratat, a inițiat o procedură împotriva lichidatorului în fața instanței pentru a obține daunele și dobânzile respective. Prin hotărârea pronunțată la 8 august 2002, instanța a declarat inadmisibilă cererea reclamantului. La 4 decembrie 2002, reclamantul a răspuns la apelul în fața instanței de apel din Roma. Această cauză s-a încheiat printr-o hotărâre a Tribunalului de apel din 2004. Potrivit informațiilor furnizate de guvern la 18 mai 2005, procedura de faliment era încă în curs de desfășurare. Dreptul intern relevant Dreptul intern este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia 77955/01, § 19-22, 2 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, §§ 23-26, 2 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, §§ 17-20, 2 martie 2006). (1) Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta bunurile, corespondența, viața de familie și libertatea de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție, 8 din Convenția nr. 4 și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția 2. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 3 Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de absența în dreptul italian a unei căi de atac pentru a se plânge de incapacitatea care derivă din declarația sa de faliment. (1) Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta bunurile, corespondența, viața de familie și libertatea de circulație, în special ca urmare a duratei procedurii și invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, 8 din Convenție și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 8 din Convenție Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale (...) familiale (...) și a corespondenței acesteia. Nu poate exista o interferență a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția drepturilor și libertăților da . art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și de a alege liber reședința sa. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) protecției drepturilor și libertăților d Guvernul susține că reclamantul ar fi putut să se plângă de incapacitatea prelungită de a fi dat faliment în fața instanței judecătorești competente în conformitate cu Legea Pinto. Acesta se referă, printre altele, la hotărârea Curții de Casație nr. 362 din 2003. Reclamantul observă că legea Pinto nu constituie o cale de atac eficientă pentru a se plânge de durata incapacităților personale care derivă din falimentul său. În primul rând, Curtea consideră că reclamantul a omis să își reamintească dreptul la respectarea vieții sale de familie. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru absența vădită a temeiului în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește dreptul la respectarea corespondenței, a bunurilor și a libertății de circulație, Curtea arată că, în hotărârea sa nr. 362 din 2003, depus la 14 ianuarie 2003, Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că despăgubirea morală pentru durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităților care derivă din statutul de "avariat." Curtea amintește că, începând cu 14 iulie 2003, hotărârea nr. n 362 din 2003 nu mai putea fi ignorat de public și că aceaceasta este de la acea dată când trebuia să fie solicitată de către Ö Õ Ö Õ Ö Õ Õ Ö Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Ö Õ Õ Ö Ö Ö Ö Õ Õ Ö Õ Ö Õ Õ Ö Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Ö Ö Õ Õ Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Õ Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Õ Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Întrucât reclamantul nu a introdus o acțiune în conformitate cu Legea Pinto, Curtea consideră că această parte a cererii nu este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție (a se vedea, printre multe altele, Albanese c. Italia, nr. 77924/01, §§ 38 și 39, 23 martie 2006, Collarile Italia , 10644/02, § 20, 8 iunie 2006 și Falzaro și Balletta Italia, n 6683/03, § 31, 12 iunie 2007). 2. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de limitarea dreptului său de vot ca urmare a falimentului său. Înalții P ă r i contractante și-au exprimat angajamentul de a organiza, la intervale rezonabile, alegeri libere prin vot secret, în c o n d iii care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Curtea constată că pierderea drepturilor electorale ca urmare a falimentului nu poate depăși cinci ani de la data hotărârii de declarare a falimentului. Or, această hotărâre din 17 octombrie 1989, recurentul ar fi trebuit să-și prezinte cauza până la 17 aprilie 1995, având în vedere, de asemenea, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Cererea a fost formulată la 21 februarie 2003, Curtea consideră că acest motiv este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și cu art. 4 din convenție. (3) Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de lipsa dreptului italian a unei căi de atac pentru a se plânge de incapacitatea de a deriva din declarația sa de faliment. Aceste articole sunt astfel menționate în părțile lor relevante art. 6 alin. (1) din Convenție Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). art. 13 din Convenție Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea ia notă de faptul că, în hotărârea Bottaro c. Italia 56298/00, din 17 Iulie 2003), Curtea a declarat încălcarea articolului 13 din Convenție din cauza absenței unei căi de atac efective pentru a se plânge de limitarea prelungită a dreptului la corespondență al reclamantului. Prin urmare, Curtea consideră că cauza invocată de reclamant trebuie examinată numai în ceea ce privește această dispoziție. În al doilea rând, Curtea amintește că a ajuns la concluzia că există obiecții cu privire la dreptul la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție), la corespondența (art. 8 din Convenție) și la libertatea de circulație a reclamantului (2 din Protocolul nr. 4 la Convenție). În ceea ce privește Convenția, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată conform art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție (Bottaro menționat anterior, §§ 41-46 și Albanese c. Italia, menționat anterior, § 71). În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării art. 3 din Convenția la prezenta cauză. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Cererea inadmisibilă Dolle F. Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

8038/03

présentée par Giuseppe VALERI

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 25 septembre 2007 en une chambre composée de

:

M

me

F. Tulkens,

présidente,

MM.

A.B. Baka,

I. Cabral Barreto,

M. Ugrekhelidze,

V. Zagrebelsky,

M

me

A. Mularoni,

M.

D. Popović,

juges,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 21 février 2003,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Giuseppe Valeri, est un ressortissant italien, né en 1947 et résidant à Rieti. Il est représenté devant la Cour par M

e

Maurizio de Stefano, avocat à Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Ivo maria Braguglia, et par son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement déposé le 17 octobre 1989, le tribunal de Rieti («

le tribunal

») déclara la faillite de la société du requérant, exerçant une activité de construction d’immeubles, ainsi que la faillite personnelle de celui-ci.

Le 30 novembre 1989, le syndic déposa un rapport. Il indiqua que le surendettement du requérant était dû au fait que plusieurs clients ne s’étaient pas acquittés de leurs dettes vis-à-vis du requérant et qu’aucun «

comportement fautif

» par rapport à la faillite ne pouvait être attribué à celui-ci.

Le 15 décembre 1989, le syndic demanda au juge délégué («

le juge

») de nommer un représentant légal afin de représenter la faillite dans une procédure concernant une injonction de payer et, le même jour, le syndic demanda au juge l’autorisation de prélever une somme d’argent sur un compte bancaire du requérant

; le jour suivant, le juge fit droit à ces demandes.

Le 18 avril 1990, le syndic demanda au juge l’autorisation de remplacer le requérant dans une procédure concernant une exécution immobilière

; le 30

avril 1990, le juge fit droit à cette demande.

Le 26 juin 1990, le syndic demanda au juge de nommer un représentant légal afin de représenter la faillite dans une procédure civile; le même jour, le juge fit droit à cette demande.

Le 11 octobre 1990, l’audience pour la vérification de l’état du passif de la faillite eut lieu.

Le 25 mai 1991, M

me

I.S. et M. A.M. entamèrent une procédure à l’encontre de la faillite devant le tribunal afin d’obtenir la restitution d’une voiture qui avait été acquise à l’actif de la faillite par une décision du juge du 13 avril 1991.

Par un jugement déposé le 2 juin 1993, le tribunal fit droit à cette demande.

Entre-temps, le 29 juillet 1991, le juge autorisa le syndic de prélever une somme d’argent du compte courant de la faillite.

Par un rapport déposé le 5 novembre 1996, le syndic indiqua que la procédure ne pouvait pas être clôturée en raison de ce que plusieurs affaires, de nature civile et fiscale, concernant des biens faisant partie de l’actif, étaient encore pendantes.

Le 12 juin 1998, le syndic demanda au juge de nommer un représentant légal afin de représenter la faillite dans une procédure ayant pour objet l’acquisition d’une créance du requérant.

Le 3 juillet 2000, le syndic demanda au juge de nommer un représentant légal afin de représenter la faillite dans une procédure civile pendante devant le tribunal.

Les 18 janvier, 21 février et 15 octobre 2001, le syndic demanda au juge l’autorisation d’effectuer un payement au nom de la faillite et le juge fit droit à ces demandes.

A une date non précisée, le syndic remplaça le requérant dans une procédure en dommages-intérêts entamée par ce dernier devant le tribunal afin d’obtenir le dédommagement du préjudice qu’il estimait avoir subi lors d’un accident.

Par un jugement d’une date non précisée, le tribunal fit droit à la demande du syndic.

A une date non précisée, le requérant, estimant que les dommages et intérêts accordés à la faillite étaient des biens de nature personnelle appartenant au failli, entama une procédure à l’encontre du syndic devant le tribunal afin d’obtenir lesdits dommages et intérêts.

Par un jugement déposé le 8 août 2002, le tribunal déclara irrecevable la demande du requérant.

Le 4 décembre 2002, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Rome. Cette affaire se termina par un arrêt de la cour d’appel d’une date non précisée de 2004.

Selon les informations fournies par le Gouvernement le 18 mai 2005, la procédure de faillite était à cette date encore pendante.

B.

Le droit interne pertinent

Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts

Campagnano c.

Italie

(n

o

77955/01,

§§ 19-22, 2

mars 2006),

Albanese c. Italie

(n

o

77924/01, §§

23-26, 2 mars 2006) et

Vitiello c. Italie

(n

o

77962/01, §§

17-20, 2 mars 2006).

GRIEFS

o

1 à la Convention, 8 de la Convention et 2 du Protocole n

o

4 à la Convention

o

1 à la Convention, le requérant se plaint de la limitation de son droit de vote suite à sa mise en faillite.

EN DROIT

o

1 à la Convention, 8 de la Convention et 2 du Protocole n

o

4 à la Convention. Ces articles, dans leurs parties pertinentes, sont ainsi libellés

:

Article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Article 8 de la Convention

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie (...) familiale (...) et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 2 du Protocole n

o

4 à la Convention

«

1.

Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.

2.

Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.

3.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Le Gouvernement soutient que le requérant aurait pu se plaindre des incapacités prolongées dérivant de sa mise en faillite devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto. Il se réfère, entre autres, à l’arrêt de la Cour de cassation n

o

362 de 2003.

Le requérant observe que la loi Pinto ne constitue pas un moyen de recours efficace pour se plaindre de la durée des incapacités personnelles dérivant de sa mise en faillite.

La Cour considère d’abord que le requérant a omis d’étayer le grief portant sur le droit au respect de sa vie familiale. Cette partie de la requête doit donc être rejetée pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant au droit au respect de la correspondance, des biens et de la liberté de circulation, la Cour relève que, dans son arrêt n

o

362 de 2003, déposé le 14

janvier 2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que le dédommagement moral relatif à la durée des procédures de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités dérivant du statut de failli.

La Cour rappelle avoir retenu que, à partir du 14 juillet 2003, l’arrêt n

o

362 de 2003 ne pouvait plus être ignoré du public et que c’est à compter de cette date qu’il devait être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35

§

1 de la Convention (voir

Sgattoni c. Italie

, n

o

77132/01, § 48, 6

octobre 2005).

Le requérant n’ayant pas introduit un recours conformément à la loi Pinto, la Cour estime que cette partie de la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Albanese

c. Italie

, n

o

77924/01, §§ 38 et 39, 23 mars 2006,

Collarile

c.

Italie

, n

o

10644/02, § 20, 8 juin 2006 et

Falzarano et Balletta

c.

Italie

, n

o

6683/03, § 31, 12

juin 2007).

o

1, le requérant se plaint de la limitation de son droit de vote suite à sa mise en faillite. Cet article est ainsi libellé

:

«

Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif.

»

La Cour note que la perte des droits électoraux suite à la mise en faillite ne peut pas excéder cinq ans à partir de la date du jugement déclarant la faillite. Or, ce jugement datant du 17 octobre 1989, le requérant aurait dû introduire son grief au plus tard le 17 avril 1995, compte tenu aussi du délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention. La requête ayant été introduite le 21 février 2003, la Cour estime que ce grief est tardif et doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention

:

Article 6 § 1 de la Convention

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

»

Article 13 de la Convention

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour note d’emblée que, dans l’arrêt

Bottaro c. Italie

(n

o

56298/00, du 17

juillet 2003), elle a déclaré la violation de l’article 13 de la Convention en raison de l’absence d’un recours effectif pour se plaindre de la limitation prolongée du droit au respect de la correspondance du requérant. La Cour estime donc que le grief soulevé par le requérant doit être examiné uniquement sous l’angle de cette disposition.

Ensuite, la Cour rappelle avoir conclu à l’irrecevabilité des griefs portant sur le droit au respect des biens (article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention), de la correspondance (article 8 de la Convention) et de la liberté de circulation du requérant (2 du Protocole n

o

4 à la Convention). Elle estime donc que, ne s’agissant pas de griefs «

défendables

» au regard de la Convention, cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée selon l’article 35 §§

3 et 4 de la Convention (

Bottaro

,

précité, §§ 41-46 et

Albanese c. Italie

, précité, § 71).

En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article

29

§

3 de la Convention à la présente affaire.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

F. Tulkens

Greffière

Présidente