TASSI ET VIOLA c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 10533/02 prezentate de Lorenzo TASSI și Rossella VIOLA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care a avut loc la 1 iunie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Zagrebelsky Gyulumyan Myjer, Ziemel, judecători și dnii V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 12 martie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții, domnul Lorenzo Tassi și domnul Rossella Viola, sunt resortisanți italieni, născuți în 1944 și, respectiv, 1951 și care își au reședința în Scortichino (Ferrara). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul A. Cifuni, avocat la Bologna. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre pronunțată la 3 decembrie 1984, Tribunalul Ferrara a declarat falimentul societății reclamanților, precum și falimentul personal al acestora. La 13 august 1985, judecătorul delegat a aprobat planul de repartizare parțială a activelor de faliment prezentate de lichidator. La 25 august 1986, biroul din Registrul Ferrarei a solicitat lichidării unui lichid cu privire la înregistrarea planului respectiv. La 15 octombrie 1986, sindicatul s-a opus acestei cereri în fața Comisiei pentru Impozite. Prin decizia din 7 iunie 1989, Comisia pentru Impozitare a acceptat cererea lichidatorului și, la o dată nespecificată, Biroul de Impozitare a Interjetului. Între timp, la 5 aprilie 1989, judecătorul a aprobat cel de-al doilea plan de repartizare parțială a activelor falimentului. În urma unei alte cereri de lichidare a impozitului pe profit referitor la înregistrarea planului, lichidatorul a introdus o acțiune împotriva Comisiei pentru impozite. Între timp, la 14 martie 1987, judecătorul a fixat licitația pentru anumite bunuri care făceau parte din faliment la 8 mai 1987. În urma eșecului a trei tentative de vânzare, la 15 iunie 1988, bunurile care făceau parte din faliment au fost vândute și, la 8 septembrie 1988, proprietatea acestor bunuri a fost transferată la Între timp, la 16 mai 1987, sindicatul a inițiat o cauză împotriva moștenitorilor dlui V.T., tatăl reclamanților. La 21 octombrie 1988, lichidatorul a solicitat instanței autorizația de a lua o sumă de bani din contul curent al falimentului și, la 29 octombrie 1988, judecătorul a acceptat această cerere. La o dată nespecificată, a fost numit un alt lichidator. La 19 mai 1994, reclamanții s-au plâns în fața judecătorului că corespondența lor era controlată de către sindicat și că, din cauza întârzierilor în transferul anumitor facturi, ei au trebuit să plătească amenzi și au cerut, prin urmare, ca corespondența să le fie transmisă direct. La 26 octombrie 1994, judecătorul a reamintit că controlul corespondenței era prevăzut la art. 48 din Legea privind falimentul și a solicitat lichidatorului să își prezinte observațiile. La 8 aprilie 1995, sindicatul a observat că reclamanții nu își aveau reședința la adresa lor oficială și că aceasta a întâmpinat unele dificultăți în transferul corespondenței și a indicat, de asemenea, că, întrucât procedura de faliment era încă în curs de desfășurare, nu era necesar să se trimită corespondența direct reclamanților, în sensul articolului 48 din Legea privind falimentul. La 31 decembrie 1999, lichidatorul a prezentat un al treilea plan de repartizare a activelor la faliment. La 2 martie 2000, lichidatorul i-a informat pe reclamanți că procedura de faliment nu putea fi încheiată din cauza faptului că cauza împotriva moștenitorilor domnului V.T. era încă în curs de desfășurare. Potrivit informațiilor furnizate de solicitanți la 7 martie 2003, cauzele inițiate de lichidator în fața comisiilor fiscale au fost încheiate între timp. Conform informațiilor furnizate de guvern la 23 martie 2005, procedura de faliment era încă în curs de desfășurare. Dreptul intern relevant este descris în hotărârile Campagnano c. Italia 77955/01, § 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). (1) Reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, corespondenței, vieții de familie și libertății lor de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Ei invocă art. 8 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 3 Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamanții se plâng în sfârșit de lipsa dreptului italian a unei căi de atac pentru a se plânge de incapacitatea care derivă din declarația de faliment. (1) Reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea proprietății, corespondenței, vieții de familie și libertății lor de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Ei invocă art. 8 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 4 formulat astfel art. 8 din Convenție Orice persoană are dreptul la respectarea... corespondenței și a vieții de familie. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 2 din Protocolul nr. Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și d a alege liber reședința sa. Orice persoană are libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Guvernul susține că reclamanții s-ar fi putut plânge de incapacitatea prelungită de a intra în faliment în fața instanței judecătorești competente în conformitate cu Legea Pinto. Acesta se referă, printre altele, la hotărârea Curții de Casație nr. 362 din 2003. Reclamanții observă că legea Pinto nu constituie o cale de atac eficientă pentru a se plânge de durata incapacităților personale care derivă din faliment și susțin, de asemenea, că observațiile guvernului au fost prezentate cu întârziere, contrar articolului 38 din Regulamentul de procedură al Curții. Curtea arată că a stabilit la 29 aprilie 2005 termenul pentru prezentarea observațiilor guvernului și că acesta și-a prezentat observațiile la acea dată. În continuare, Comisia consideră că reclamanții au omis să susțină cauza referitoare la dreptul la respectarea vieții lor de familie. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru lipsa vădită a temeiului în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din convenție. În plus, Curtea arată că, în hotărârea sa nr. 362 din 2003, depusă la 14 În ianuarie 2003, Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că despăgubirea morală pentru durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităților care derivă din statutul de "avantaj." Curtea reamintește că, începând cu 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorat de către public și că aceaceasta este de la această dată că trebuie să fie solicitată de către declaranții care utilizează această cale de atac în sensul articolului 35 1 din Convenție (Sgattoni c. Italia, nr 77132/01, § 48, 6 octombrie 2005). Întrucât reclamanții care nu au introdus o acțiune în conformitate cu Legea Pinto, Curtea consideră că această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenția nr. 2. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de limitarea dreptului lor de vot. Acest articol este astfel formulat Înaltele P ă r ț i contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere la vot secret, în c o n d i ț ii care să asigure libera exprimare a p o zi ț ii poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Curtea ia notă de faptul că pierderea dreptului de vot ca urmare a falimentului nu poate depăși cinci ani de la data hotărârii de declarare a falimentului. Or, această hotărâre din 3 decembrie 1984, reclamanții ar fi trebuit să își prezinte argumentele până la 3 iunie 1990 cel târziu. Întrucât cererea a fost formulată la 12 martie 2002, Curtea constată că acest motiv este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. (3) Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamanții se plâng în sfârșit de lipsa dreptului italian a unei căi de atac pentru a se plânge de incapacitatea de a declara falimentul. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). art. 13 din Convenție Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea ia notă de faptul că, în hotărârea Bottaro c. Italia 56298/00, din 17 Iulie 2003), Curtea a declarat încălcarea articolului 13 din Convenție din cauza absenței unei căi de atac efective pentru a se plânge de limitarea prelungită a dreptului la corespondență al reclamantului. Prin urmare, Curtea consideră că cauza invocată de reclamanți trebuie examinată numai din perspectiva articolului 13 din Convenție. În al doilea rând, Curtea amintește că a ajuns la concluzia că obiecțiunile referitoare la dreptul la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr 1), la corespondența (art. 8 din Convenție) și la libertatea de circulație a reclamanților (2 din Protocolul nr. 4). În ceea ce privește Convenția, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție (Bottaro menționat anterior, §§ 41-46). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger outjan M. Zupančič Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

10533/02

présentée par Lorenzo TASSI et Rossella VIOLA

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 1

er

juin 2006 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

L.

Caflisch

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

A.

Gyulumyan

,

M.

E.

Myjer,

M

me

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 mars 2002,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Lorenzo Tassi et M

me

Rossella Viola, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1944 et 1951 et résidant à Scortichino (Ferrara). Ils sont représentés devant la Cour par M

e

A. Cifuni, avocat à Bologne. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, et par son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement déposé le 3 décembre 1984, le tribunal de Ferrara déclara la faillite de la société des requérants ainsi que la faillite personnelle de ceux-ci.

Une audience fut fixée au 1

er

mars 1985 pour la vérification de l’état du passif de la faillite et, le 31 mai 1985, ce dernier fut déclaré exécutoire.

Le 13 août 1985, le juge délégué («

le juge

») approuva le plan de répartition partielle de l’actif de la faillite présenté par le syndic.

Le 25 août 1986, le bureau du registre de Ferrara demanda au syndic la liquidation d’un impôt relatif à l’enregistrement dudit plan.

Le 15 octobre 1986, le syndic fit opposition à cette demande devant la commission des impôts.

Par une décision du 7 juin 1989, la commission des impôts fit droit à la demande du syndic et, à une date non précisée, le bureau des impôts interjeta appel.

Entre-temps, le 5 avril 1989, le juge approuva le deuxième plan de répartition partielle de l’actif de la faillite. Suite à une autre demande de liquidation de l’impôt relatif à l’enregistrement du plan, le syndic introduisit un recours en opposition devant la commission des impôts.

Entre-temps, le 14 mars 1987, le juge fixa la vente aux enchères de certains biens faisant partie de la faillite au 8

mai 1987.

Suite à l’échec de trois tentatives de vente, le 15 juin 1988, les biens faisant partie de la faillite furent vendus et, le 8 septembre 1988, la propriété de ces biens fut transférée à l’acquéreur.

Entre-temps, le 16 mai 1987, le syndic entama une affaire à l’encontre des héritiers de M. V.T., père de requérants.

Le 21 octobre 1988, le syndic demanda au juge l’autorisation à prélever une somme d’argent du compte courant de la faillite et, le 29 octobre 1988, le juge fit droit à cette demande.

A une date non précisée, un autre syndic fut nommé.

Le 19 mai 1994, les requérants se plaignirent devant le juge du fait que leur correspondance était contrôlée par le syndic et de ce que, en raison des retards dans le transfert de certaines factures, ils avaient dû payer des amendes. Ils demandèrent donc que la correspondance leur soit transmise directement.

Le 26 octobre 1994, le juge rappela que le contrôle de la correspondance était prévu par l’article 48 de la loi sur la faillite et demanda au syndic de fournir ses observations.

Le 8 avril 1995, le syndic observa que les requérants ne résidaient pas à leur adresse officielle et que cela avait comporté quelques difficultés de transfert de la correspondance. Il indiqua également que, la procédure de faillite étant encore pendante, il n’y avait pas lieu d’envoyer la correspondance directement aux requérants, au sens de l’article 48 de la loi sur la faillite.

Le 31 décembre 1999, le syndic présenta un troisième plan de répartition de l’actif de la faillite.

Le 2 mars 2000, le syndic informa les requérants que la procédure de faillite ne pouvait pas être clôturée en raison de ce que l’affaire entamée à l’encontre des héritiers de M. V.T. était encore pendante.

Selon les informations fournies par les requérants le 7 mars 2003, les affaires entamées par le syndic devant les commissions des impôts ont été entre-temps clôturées.

Selon les informations fournies par le Gouvernement le 23 mars 2005, la procédure de faillite était à cette date encore pendante.

B.

Le droit interne pertinent

Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts

Campagnano c.

Italie

(n

o

77955/01,

§§ 19-22, 23

mars 2006),

Albanese c. Italie

(n

o

77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et

Vitiello c. Italie

(n

o

77962/01, §§

17-20, 23 mars 2006).

GRIEFS

o

1 et 2 du Protocole n

o

4.

o

1, les requérants se plaignent de la limitation de leur droit de vote.

EN DROIT

o

1 et 2 du Protocole n

o

4 ainsi libellés

:

Article 8 de la Convention

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa (...) correspondance et de sa vie familiale.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Article 2 du Protocole n

o

4

«

1.

Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.

2.

Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.

3.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

Le Gouvernement soutient que les requérants auraient pu se plaindre des incapacités prolongées dérivant de leur mise en faillite devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto. Il se réfère, entre autres, à l’arrêt de la Cour de cassation n

o

362 de 2003.

Les requérants observent que la loi Pinto ne constitue pas un moyen de recours efficace pour se plaindre de la durée des incapacités personnelles dérivant de la mise en faillite.

Ils soutiennent aussi que les observations du Gouvernement ont été présentées tardivement contrairement à l’article 38 du règlement de la Cour.

La Cour relève avoir fixé au 29 avril 2005 le délai pour la présentation des observations du Gouvernement et que celui-ci a introduit ses observations à cette date.

Elle considère ensuite que les requérants ont omis d’étayer le grief portant sur le droit au respect de leur vie familiale. Cette partie de la requête doit donc être rejetée pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour relève en outre que, dans son arrêt n

o

362 de 2003, déposé le 14

janvier 2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que le dédommagement moral relatif à la durée des procédures de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités dérivant du statut de failli.

La Cour rappelle avoir retenu que, à partir du 14 juillet 2003, l’arrêt n

o

362 de 2003 ne peut plus être ignoré du public et que c’est à compter de cette date qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35

§

1 de la Convention (

Sgattoni c. Italie

, n

o

77132/01, §

48, 6

octobre 2005).

Les requérants n’ayant pas introduit un recours conformément à la loi Pinto, la Cour estime que cette partie de la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

o

1, les requérants se plaignent de la limitation de leur droit de vote. Cet article est ainsi libellé

:

«

Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif.

»

La Cour note que la perte du droit de vote suite à la mise en faillite ne peut pas excéder cinq ans à partir de la date du jugement déclarant la faillite. Or, ce jugement datant du 3 décembre 1984, les requérants auraient dû introduire leur grief au plus tard le 3 juin 1990. La requête ayant été introduite le 12 mars 2002, la Cour constate que ce grief est tardif et doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

:

Article 6 § 1 de la Convention

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

»

Article 13 de la Convention

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour note d’emblée que, dans l’arrêt

Bottaro c. Italie

(n

o

56298/00, du 17

juillet 2003), elle a déclaré la violation de l’article 13 de la Convention en raison de l’absence d’un recours effectif pour se plaindre de la limitation prolongée du droit au respect de la correspondance du requérant. La Cour estime donc que le grief soulevé par les requérants doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 13 de la Convention.

Ensuite, la Cour rappelle avoir conclu à l’irrecevabilité des griefs portant sur le droit au respect des biens (article 1 du Protocole n

o

1), de la correspondance (article 8 de la Convention) et de la liberté de circulation des requérants (2 du Protocole n

o

4). Elle estime donc que, ne s’agissant pas de griefs «

défendables

» au regard de la Convention, cette partie de la requête doit être rejetée en tant que manifestement mal fondée selon l’article 35 §§

3 et 4 de la Convention (

Bottaro

,

précité, §§ 41-46).

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

B

oštjan

M. Zupančič

Greffier

Président