SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 14335/02 prezentate de Livia FORNI și alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 11 mai 2006 într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Zagrebelsky Gyulumyan Myjer, Ziemel, judecători și dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 aprilie 1999, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie în f un ci o n are a recurentelor, Livia Forni, domnul Claudia Tisci, domnul Silvana Tisci, Maria Antonietta Tisci și domnul Nicola Tisci sunt resortisanți italieni, născuți în 1912, 1952, 1944, 1942 și 1946 și reședința la Napoli. Prima reclamantă, decedată la 11 ianuarie 2001, a fost reprezentată în fața Curții de către Molo Cerruti. A doua recurentă este reprezentată în fața Curții de către M. Paolo Cerruti, a treia și a patra reclamantă de către dl Roberto Russo și ultimul reclamant de către dl Daniela Schialla, avocați din Napoli. Guvernul italian ( mai) este reprezentat de agentul său, dl Ivo Maria Braguglia, de către co-agentul său, dl Francesco Crisafolli și de co-adjunctul său, dl Nicola Lettieri. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre pronunțată la 22 iunie 1973, Tribunalul din Napoli a declarat falimentul societății de fapt existente între domnul Livia Forni și soțul său, Giuseppe Tisci, care desfășoară o activitate de vânzare de blănuri, precum și falimentul lor personal. Livia Forni și domnul Giuseppe Tisci, care au contestat existența unei societăți de fapt, precum și starea lor de insolvabilitate, au făcut opoziție în fața aceleiași instanțe. La 27 noiembrie 1973, a avut loc examinarea pasivului falimentului. printr-o hotărâre din 19 noiembrie 1974, tribunalul a respins opoziția. La 3 iulie 1975, M. Livia Forni și domnul Giuseppe Tisci au intervenit în recurs la curtea de apel din Napoli. Ei au cerut, printre altele, audierea anumitor martori. Prin Hotărârea din 26 mai 1976, instanța de apel a respins această cerere. La 11 martie 1977, M. Livia Forni și domnul Giuseppe Tisci au fost despăgubiți și au solicitat revocarea declarației de faliment a societății de fapt existente între ele, precum și revocarea declarației de faliment personale a domnului Livia Forni. Prin hotărârea din 6 februarie 1978, Curtea de Casație a acceptat cererea acestora, a clasat hotărârea din 26 mai 1976 și a trimis cauza unei alte secțiuni a Tribunalului din Napoli. Printr-o hotărâre depusă la 22 decembrie 1980, tribunalul de apel a revocat declarația de faliment a societății de fapt care se presupune că exista între M. Livia Forni și dl Giuseppe Tisci, precum și declarația de faliment personală a dlui Livia Forni. Prin urmare, procedura a rămas deschisă în ceea ce privește falimentul personal al dlui Giuseppe Tisci. La 14 ianuarie 1981, domnul Giuseppe Tisci a decedat. Conform informațiilor rezultate din raportul lichidatorului din 21 ianuarie 2005, procedura de faliment a continuat în funcția de șef al dlui Giuseppe Tisci. Maria Antonietta Tisci în calitate de reprezentant comun al moștenitorilor falimentului. La 5 februarie 1986, dl Livia Forni a depus o cerere în fața instanței pentru a afla, printre altele, motivele lipsei de încheiere a procedurii. La 3 noiembrie 1997, reclamanții au indicat lichidatorului că unii dintre creditori erau decedați și că alții au renunțat la cererea lor de a fi admiși la pasivul falimentului și au solicitat, de asemenea, ca lichidatorul să indice creditorii care trebuiau să fie eventual mulțumiți. La 6 noiembrie 1997, recurentele au solicitat instanței să solicite instanței să indice creditorii care trebuie să fie eventual mulțumiți și să închidă procedura. La 22 ianuarie 1999, dl Silvana Tisci depunea o cerere în fața instanței pentru a obține o copie a anumitor documente. În plus, aceasta a indicat că situația pasivului falimentului nu fusese încă aprobată. La 11 ianuarie 2001, domnul Livia Forni a decedat. Potrivit informațiilor furnizate de solicitanți la 1 iunie 2005, procedura era încă pendinte. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, aceștia se plâng și de pierderea disponibilității bunurilor lor, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Acest articol este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea arată că, în cazul în care reclamanții au omis să introducă o cale de atac în fața instanței judecătorești competente în conformitate cu Legea Pinto, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng și de pierderea disponibilității bunurilor lor, în special din cauza duratei procedurii. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că reclamanții s-ar fi putut plânge de limitarea prelungită a dreptului la respectarea bunurilor lor în fața instanței judecătorești competente în conformitate cu Legea Pinto. Acesta se referă, printre altele, la hotărârea Curții de Casație nr. 362 din 2003. Reclamanții observă că Legea Pinto nu constituie un mijloc eficient de recurs pentru a se plânge de încălcarea articolului 1 din Protocolul nr Curtea arată că, în Hotărârea nr. 362 din 2003, depusă la 14 În ianuarie 2003, Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că despăgubirea morală pentru durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităților care derivă din statutul de "avantaj." Curtea reamintește că, începând cu 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorat de către public și că aceaceasta este de la această dată că trebuie să fie solicitată de către declaranții care utilizează această cale de atac în sensul articolului 35 1 din Convenție (Sgattoni c. Italia, nr 77132/01, § 48, 6 octombrie 2005). Întrucât recurentele care nu au introdus o acțiune în conformitate cu Legea Pinto, Curtea consideră că această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Bo šjan M. Zupančič Modululer Președintele
de la requête n
o
14335/02
présentée par Livia FORNI et autres
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 mai 2006 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
A.
Gyulumyan
,
M.
E.
Myjer,
M
me
I.
Ziemele,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 avril 1999,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M
me
Livia Forni, M
me
Claudia Tisci, M
me
Silvana Tisci, M
me
Maria Antonietta Tisci et M. Nicola Tisci, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1912, 1952, 1944, 1942 et 1946 et résidant à Naples. La première requérante, décédée le 11 janvier 2001, était représentée devant la Cour par M
e
Paolo Cerruti. La deuxième requérante est représentée devant la Cour par M
e
Paolo Cerruti, les troisième et quatrième requérantes par M
e
Roberto Russo et le dernier requérant par M
e
Daniela Scialla, avocats à Naples. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, par son coagent, M. Francesco Crisafulli, et par son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par un jugement déposé le 22 juin 1973, le tribunal de Naples déclara la faillite de la société de fait existant entre M
me
Livia Forni et son mari, M. Giuseppe Tisci, exerçant une activité de vente de fourrures, ainsi que leur faillite personnelle.
Le 20 juillet 1973, M
me
Livia Forni et M. Giuseppe Tisci, contestant l’existence d’une société de fait ainsi que leur état d’insolvabilité, firent opposition devant le même tribunal.
Le 27 novembre 1973, l’examen du passif de la faillite eut lieu.
Par un jugement du 19 novembre 1974, le tribunal rejeta l’opposition.
Le 3 juillet 1975, M
me
Livia Forni et M. Giuseppe Tisci interjetèrent appel devant la cour d’appel de Naples. Ils demandèrent, entre autres, l’audition de certains témoins.
Par un arrêt du 26 mai 1976, la cour d’appel rejeta cette demande.
Le 11 mars 1977, M
me
Livia Forni et M. Giuseppe Tisci se pourvurent en cassation. Ils demandèrent la révocation de la déclaration de faillite de la société de fait existant prétendument entre eux ainsi que la révocation de la déclaration de faillite personnelle de M
me
Livia Forni.
Par un arrêt du 6 février 1978, la Cour de cassation fit droit à leur demande, cassa l’arrêt du 26 mai 1976 et renvoya l’affaire à une autre section de la cour d’appel de Naples.
Par un arrêt déposé le 22 décembre 1980, la cour d’appel révoqua la déclaration de faillite de la société de fait existant prétendument entre M
me
Livia Forni et M. Giuseppe Tisci ainsi que la déclaration de faillite personnelle de M
me
Livia Forni. La procédure resta donc ouverte quant à la faillite personnelle de M. Giuseppe Tisci.
Le 14 janvier 1981, M. Giuseppe Tisci décéda. Selon les informations résultant du rapport du syndic du 21 janvier 2005, la procédure de faillite continua dans le chef de M
me
Maria Antonietta Tisci en tant que représentante commune des héritiers de la faillite.
Le 5 février 1986, M
me
Livia Forni introduisit une demande devant le tribunal afin de connaître, entre autres, les raisons du manque de clôture de la procédure.
Le 3 novembre 1997, les requérants indiquèrent au syndic que certains des créanciers étaient décédés et que d’autres avaient renoncé à leur demande d’être admis au passif de la faillite. Ils demandèrent en outre que le syndic indique les créanciers devant être éventuellement encore satisfaits.
Le 6 novembre 1997, les requérants demandèrent que le tribunal demande au syndic d’indiquer les créanciers devant être éventuellement encore satisfaits et de clore la procédure.
Le 22 janvier 1999, M
me
Silvana Tisci introduisit une demande devant le tribunal afin d’obtenir la copie de certains documents. En outre, elle indiqua que l’état du passif de la faillite n’avait pas encore été approuvé.
Le 11 janvier 2001, M
me
Livia Forni décéda.
Selon les informations fournies par les requérants le 1
er
juin 2005, la procédure était à cette date encore pendante.
B.
Le droit interne pertinent
Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts
Campagnano c.
Italie
(n
o
77955/01,
§§ 19-22, 23
mars 2006),
Albanese c. Italie
(n
o
77924/01, §§
23-26, 23 mars 2006) et
Vitiello c. Italie
(n
o
77962/01, §§
17-20, 23
mars
2006).
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, ils se plaignent également de la perte de disponibilité de leurs biens, notamment en raison de la durée de la procédure.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure. Cet article est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour relève que, les requérants ayant omis d’introduire un recours devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto, cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes selon l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, les requérants se plaignent également de la perte de disponibilité de leurs biens, notamment en raison de la durée de la procédure.
Cet article est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement soutient que les requérants auraient pu se plaindre de la limitation prolongée du droit au respect de leurs biens devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto. Il se réfère, entre autres, à l’arrêt de la Cour de cassation n
o
362 de 2003.
Les requérants observent que la loi Pinto ne constitue pas un moyen de recours efficace pour se plaindre de la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
La Cour relève que, dans son arrêt n
o
362 de 2003, déposé le 14
janvier 2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que le dédommagement moral relatif à la durée des procédures de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités dérivant du statut de failli.
La Cour rappelle avoir retenu que, à partir du 14 juillet 2003, l’arrêt n
o
362 de 2003 ne peut plus être ignoré du public et que c’est à compter de cette date qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35
§
1 de la Convention (
Sgattoni c. Italie
, n
o
77132/01, §
48, 6
octobre 2005).
Les requérants n’ayant pas introduit un recours conformément à la loi Pinto, la Cour estime que cette partie de la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Boštjan M. Zupančič
Greffier
Président