DENEE ET AUTRE c. BELGIQUE

PRIMĂ DECIZIE PARTENERĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31634/03 prezentate de Joseph DENEE și Philippe DENEE împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 26 mai 2005 într-o cameră compusă din Loucaide prezidențiale ale mele Tulkens Botoutarova, Steiner domnii Harpayev Spielmann, S.E. Jebens, judecători și S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 22 septembrie 2003, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie în fața instanței pețitorii, dnii Joseph Denee și Philippe Denee, sunt resortisanți belgieni, născuți în 1936 și, respectiv, 1961 și rezidenți în Flemalle. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul J. Laguese, avocat în Liège.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții explică faptul că, în 1992, au făcut obiectul, împreună cu alte trei persoane, inclusiv H., al unei instrucțiuni din partea șefului diferitelor infracțiuni comise în cadrul gestionării societăților de drept belgian Transports Denee și Ebouage Denee, în special al legislației de mediu. Reclamanții adaugă că, la aceeași dată, a fost deschisă o altă instrucțiune în sarcina primului reclamant în calitate de administrator al societăților menționate anterior, precum și a altor două persoane, inclusiv H., din partea șefului altor infracțiuni comise în cadrul gestionării acestora. La 6 martie 1998, procurorul general al regelui a solicitat procedura în fața Camerei Consiliului pentru a doua parte a acestor instrucțiuni.

Primul reclamant a afirmat că nu a fost ascultat niciodată de magistratul instructor și a invitat procurorul să se roage judecătorului de instrucțiuni să o asculte și să instruiască contradictoriu, atât în ceea ce privește sarcina, cât și descărcarea de gestiune. Prin ordonanța din 7 octombrie 1998, camera Consiliului a acceptat această cerere și a ordonat redeschiderea anchetei, astfel încât judecătorul de instrucțiuni să-i audă pe acuzații care l-ar dori în vederea îndeplinirii eventualelor sarcini suplimentare. La 23 martie 2001, procurorul general al regelui a luat o nouă rechiziție și a cerut Camerei Consiliului să trimită cei doi reclamanți în fața judecătorilor din fond.

din cauza depășirii termenului rezonabil garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, menționând în special că instrucțiunile au fost întrerupte din 1992 până în ianuarie 1995 și că, în urma decesului lui H., administratorul societăților comerciale, a devenit imposibil să se stabilească responsabilitatea fiecăruia, având în vedere, de asemenea, o încălcare a echității procedurii. La 23 septembrie 2002, camera Consiliului a respins argumentația lor potrivit căreia dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului referitoare la termenele rezonabile nu se aplică instanțelor de cercetare, în cazul în care nu este evident că, în momentul în care se pronunță cauza, aceasta nu poate fi judecată în mod echitabil, ceea ce nu este cazul în speță.

Acuzatorii, care și-au comunicat în mod sistematic concluziile la procuratura publică, au intervenit în apelul la această decizie și-au reinițiat argumentele. Procurorul regelui a luat la rândul său rechiziții scrise care nu au fost comunicate reclamanților. Printr-o hotărâre din 24 decembrie 2002, camera de reclamații a confirmat trimiterea pe fond a reclamanților, motivând rechizitoriul de mai mult de cinci pagini al procurorului general. § 1 din Convenție (echitatea procedurii) și art. 149 din Constituție (obligația de motivare a hotărârilor).

Prin hotărârea din 26 martie 2003, Curtea de Casație a respins recursul pe motiv că art. 149 din Constituție nu se aplica instanțelor de instrucție care se pronunță cu privire la regulamentul procedurii și că acesta era de aceeași natură pentru art. 6 alineatul (1) din Convenție și că, prin urmare, nu exista nicio dispoziție care să interzică Camerei de acuzații să își asume, fără a le reproduce în mod expres, motivele rechiziționării de către ministerul public. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a termenului rezonabil și susțin că întârzierea cu care s-a confruntat ancheta în acest caz este cauzată de insuficiența Parchetului din Liège de magistrați competenți în materie de mediu.

Invocând art. 6 alineatul (3) din convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, de o încălcare a dreptului lor de apărare deoarece, în pofida cererilor lor, nu li s-a comunicat rechiziția procurorului general. Reclamanții adaugă că, spre deosebire de hotărârea Curții de Casație, art. 6 alineatul (1) se aplică instanțelor de cercetare și susțin că arestarea Camerei pentru punerea sub acuzare motivată prin simpla trimitere la rechizițiile scrise ale Parchetului încalcă obligația de motivare prevăzută la art. 6 alineatul (1) din convenție. Reclamanții susțin că procedura penală împotriva lor a adus atingere termenului rezonabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Părțile relevante ale dispoziției invocate se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide...

dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură al Curții. Reclamanții se plâng, de asemenea, de o încălcare a articolului 1 și 3 din Convenție, ale căror părți interesate se citesc după cum urmează art. 6 Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei.

Orice acuzat are dreptul în special la să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...) Potrivit unei jurisprudențe constante a organelor convenției, conformitatea unui proces cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție trebuie, în principiu, examinată pe baza întregii proceduri după încheierea acesteia (a se vedea, de exemplu, Bernard c. Franța, Hotărârea din 23 aprilie 1998, Culegerea hotărârilor și a Deciziilor 1998-II, p. 879, § 37). Este adevărat că, în anumite cazuri excepționale, nu se poate exclude ca un element determinat să fie atât de decisiv încât să permită Curții să judece echitatea procesului într-un stadiu mai timpuriu, chiar înainte ca instanța națională să fi pronunțat hotărârea în cauză (a se vedea, printre altele, Deligiannis c. Grecia, n 5074/03, decizia din 5 iunie 2003). Curtea arată că, în speță, reiese din informațiile furnizate de solicitanți că nu s-a pronunțat nicio decizie internă cu privire la fondul cauzei.

În plus, aceasta arată că, în dreptul belgian, instanțele de fond sunt competente să reexamineze cazul atât pentru presupusele erori de fapt sau de drept, cât și pentru nerespectarea drepturilor procedurale ale pârâtului și a dreptului său la apărare, asupra întregii proceduri, inclusiv etapa de cercetare. În plus, în fața unei eventuale hotărâri definitive de condamnare pe fond, reclamanții se pot confrunta cu casare. În acest caz, având în vedere amploarea controlului care poate fi exercitat de instanțele de fond, presupusele obiecțiuni nu sunt, în acest stadiu, de natură să compromită în mod ireversibil caracterul echitabil al procesului.

În aceste condiții, Curtea consideră că eventualele nereguli comise în cadrul anchetei nu implică automat caracterul inechitabil al procedurii în ansamblul său (a se vedea Barry Irlanda (dec.), nr. 41957/98, 6 iulie 2000). Prin urmare, acest motiv este prematur și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea argumentelor reclamanților întemeiat pe durata procedurii [art. 6 alineatul (1) din convenție] Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Loucles Loucaide Module Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 31634/03 présentée par Joseph DENEE et Philippe DENEE contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 26 mai 2005 en une chambre composée de M. L. Loucaides , président , M mes F. Tulkens , S. Botoucharova, E. Steiner , MM. K. Hajiyev , D. Spielmann, S.E. Jebens, juges , et de M. S. Nielsen, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 22 septembre 2003, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM. Joseph Denée et Philippe Denée, sont des ressortissants belges, nés respectivement en 1936 et en 1961 et résidant à Flémalle. Ils sont représentés devant la Cour par Me J. Laguesse, avocat à Liège.

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Les requérants expliquent qu'en 1992, ils firent l'objet, ainsi que trois autres personnes, dont H., d'une instruction du chef de différentes infractions commises dans le cadre de la gestion des sociétés de droit belge Transports Denée et Ebouages Denée, notamment à la législation environnementale. Les requérants ajoutent, qu'à la même date, une autre instruction fut ouverte à charge du premier requérant en qualité d'administrateur des sociétés précitées, ainsi que de deux autres personnes, dont H., du chef d'autres infractions commises dans le cadre de leur gestion. Le 6 mars 1998, le procureur du Roi demanda le règlement de la procédure devant la chambre du conseil pour la seconde de ces instructions.

Le premier requérant fit valoir qu'il n'avait jamais été entendu par le magistrat instructeur et invita le parquet à prier le juge d'instruction de l'entendre et à instruire contradictoirement à charge et à décharge. Par ordonnance du 7 octobre 1998, la chambre du conseil fit droit à cette demande et ordonna la réouverture de l'enquête afin que le juge d'instruction entende les inculpés qui le souhaiteraient en vue de l'accomplissement de devoirs éventuels complémentaires. A cette occasion, les deux dossiers d'instruction furent joints. Le 23 mars 2001, le procureur du Roi prit un nouveau réquisitoire et demanda à la chambre du conseil le renvoi des deux requérants devant les juges du fond.

Les requérants soulevèrent notamment l'irrecevabilité des poursuites en raison du dépassement du délai raisonnable garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, en faisant notamment valoir que l'instruction avait été interrompue de 1992 jusqu'en janvier 1995 et que, suite au décès de H., administrateur des sociétés, il était devenu impossible de déterminer la responsabilité de chacun, y voyant également une violation de l'équité de la procédure. Le 23 septembre 2002, la chambre du conseil rejeta leur argumentation estimant que « les dispositions de la Convention européenne des droits de l'homme relatives aux délais raisonnables ne s'appliquent pas aux juridictions d'instruction dès lors qu'il n'est pas manifeste qu'au moment où elles statuent la cause ne pourra pas être jugée de façon équitable, ce qui n'est pas le cas en l'espèce » et ordonna le renvoi des requérants devant le tribunal correctionnel de Liège.

Les requérants, qui communiquèrent systématiquement leurs conclusions au ministère public, interjetèrent appel de cette décision et réitérèrent leur argumentation. Le procureur du Roi prit quant à lui des réquisitions écrites qui ne furent pas communiquées aux requérants. Par un arrêt du 24 décembre 2002, la chambre des mises en accusation confirma le renvoi des requérants au fond, faisant siens les motifs du réquisitoire de plus de cinq pages pris par le procureur général. Les requérants se pourvurent en cassation se prévalant notamment de l'article 6 § 1 de la Convention (équité de la procédure) et de l'article 149 de la Constitution (obligation de motivation des jugements).

Par un arrêt du 26 mars 2003, la Cour de cassation rejeta le pourvoi au motif que l'article 149 de la Constitution ne s'appliquait pas aux juridictions d'instruction qui statuent sur le règlement de la procédure et qu'il en allait de même en règle pour l'article 6 § 1 de la Convention et que, partant, aucune disposition n'interdisait à la chambre des mises en accusation de s'approprier, sans les reproduire expressément, les motifs du réquisitoire du ministère public. L'affaire n'a pas encore été jugée au fond. GRIEFS 1. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d'une violation du délai raisonnable et font valoir que le retard qu'a connu l'instruction en l'espèce est due à l'insuffisance au parquet de Liège de magistrats compétents en matière d'environnement.

2. Invoquant l'article 6 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent également d'une violation de leurs droits de défense en raison de ce que, en dépit de leurs demandes, le réquisitoire du procureur général ne leur a pas été communiqué. Les requérants ajoutent que, contrairement à ce qu'a jugé la Cour de cassation, l'article 6 § 1 est applicable aux juridictions d'instruction et soutiennent que l'arrêt de la chambre des mises en accusation motivé par simple référence aux réquisitions écrites du parquet, viole l'obligation de motivation contenue dans l'article 6 § 1 de la Convention. EN DROIT 1. Les requérants allèguent que la procédure pénale poursuivie à leur encontre a porté atteinte au délai raisonnable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

Les parties pertinentes de la disposition invoquée se lisent comme suit : Article 6 « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » En l'état actuel du dossier, la Cour n'est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et estime nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l'article 54 § 2 b) du règlement de la Cour. 2. Les requérants se plaignent également d'une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention dont les parties pertinentes se lisent comme suit : Article 6 « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

» 3. Tout accusé a droit notamment à : a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu'il comprend et d'une manière détaillée, de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui ; b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; (...) » Selon une jurisprudence constante des organes de la Convention, la conformité d'un procès aux exigences de l'article 6 § 1 de la Convention doit en principe être examinée sur la base de l'ensemble de la procédure une fois celle-ci terminée (cf., par exemple, Bernard c. France , arrêt du 23 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, p. 879, § 37). Il est vrai que, dans certains cas exceptionnels, on ne peut exclure qu'un élément déterminé soit à ce point décisif qu'il permette à la Cour de juger de l'équité du procès à un stade plus précoce, avant même que la juridiction nationale ait rendu le jugement dans l'affaire (voir, entre autres, Deligiannis c. Grèce , n o 5074/03, décision du 5 juin 2003). La Cour relève, qu'en l'espèce, il apparaît des informations fournies par les requérants qu'aucune décision interne n'a été rendue sur le fond de l'affaire.

En outre, elle relève qu'en droit belge les juridictions de fond sont compétentes pour réexaminer l'affaire au fond tant pour des erreurs alléguées de fait ou de droit, que pour le non-respect des droits procéduraux de l'accusé et que celui de ses droits de la défense, sur toute la procédure, en ce compris la phase d'instruction. En outre, face à un éventuel jugement de condamnation définitif au fond, les requérants pourront se pourvoir en cassation. En l'espèce, eu égard à l'étendue du contrôle qui pourra être exercé par les juridictions de fond, les griefs allégués ne sont pas, à ce stade, de nature à compromettre de manière irréversible le caractère équitable du procès.

Dans ces conditions, la Cour considère que les irrégularités éventuelles commises dans le cadre de l'instruction n'impliquent pas automatiquement le caractère inéquitable de la procédure dans son intégralité (cf., Barry c. Irlande (déc.), n o 41957/98, 6 juillet 2000). Il s'ensuit que ce grief est prématuré et qu'il doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Ajourne l'examen du grief des requérants tiré de la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention) ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président