WAUTERS ET SCHOLLAERT c. BELGIQUE

WAUTERS ET SCHOLLAERT c. BELGIQUE (CtEDO, 2007)

SECȚIUNEA A DOUA

HOTĂRÂRE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererei nr.

13414/05

prezentată de Jean WAUTERS și Hélène SCHOLLAERT

împotriva Belgiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședința din 13 noiembrie 2007 într-o cameră compusă din:

Dl. A.B. Baka,

președinte,

Dna. F. Tulkens,

Dii. R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

V. Zagrebelsky,

Dna. D. Jočienė,

Dii. D. Popović,

judecători,

și Dna. F. Elens-Passos,

grefier adjunct de secțiune,

Având în vedere petiția sus-menționată depusă la 4 aprilie 2005,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamanți,

După deliberare, pronunță hotărârea următoare:

CU PRIVIRE LA FAPTE

Reclamanții, dl. Jean Wauters (în continuare « primul reclamant ») și dna. Hélène Schollaert (în continuare « a doua reclamantă »), sunt cetățeni belgieni, născuți respectiv în 1923 și 1939, și rezidenți la Temploux. Primul reclamant este reprezentat de d-l J.-M. Defourny, avocat la Liège. A doua reclamantă este reprezentată de dii. P. Bossut și P. Vanderveeren, respectiv avocați la Saint Raphaël (Franța) și la Bruxelles. Guvernul belgian (« Guvernul ») era reprezentat de agentul acestuia, dl. C. Debrulle, Director al Serviciului public federal de justiție.

A.

Circumstanțele specifice

Faptele cauzei, conform expunerii făcute de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1994, s-a deschis o investigație cu privire la conturile unei asociații fără scop lucrativ, administrată de primul reclamant, care primea adulți cu handicap. Această cauză a fost transmisă instrucției de către procuratura Regelui din Nivelles pe 8 noiembrie 1996 « în cauza unui necunoscut ». Investigația a vizat în principal fapte de delapidare comise în cadrul unui grup de asociații al căror scop social era să primească persoane cu handicap și să sprijine proiecte socio-educative de integrare în acest sector.

O percheziție a avut loc la domiciliul reclamanților pe 24 mai 1997.

Reclamanții au fost audiați în repetate rânduri: 21 mai, 23 mai, 24 mai, 27 mai, 23 iunie, 14 iulie, 18 noiembrie, 8 decembrie și 18 decembrie 1997; 30 ianuarie, 23 aprilie, 3 iunie, 15 august, 19 august, 24 august, 31 august, 21 septembrie 1998; 27 ianuarie, 25 februarie, 30 martie, 21 iunie, 19 iulie, 20 iulie, 30 iulie, 4 august, 11 august, 6 septembrie, 20 septembrie, 28 septembrie, 5 octombrie, 12 octombrie, 13 octombrie, 18 octombrie, 4 noiembrie, 10 noiembrie, 12 noiembrie, 9 decembrie, 20 decembrie 1999; 14 ianuarie, 25 ianuarie 2000; 2 decembrie 2002; 24 iunie, 23 septembrie, 25 septembrie, 1 octombrie 2003; 24 iunie, 23 iulie 2004; 23 septembrie și 30 septembrie 2005.

A doua reclamantă a fost informată, la finalizarea audierii sale din 27 martie 2003, de către judecătorul de instrucție, cu privire la inculparea sa în calitate de coautor al delapidărilor suspectate asupra primului reclamant, sau, subsidiar, de receptare a fondurilor delapidae.

Primul reclamant a fost inculpat la finalizarea audierii sale de către judecătorul de instrucție, pe 24 iunie 2003.

Patru alte persoane au fost inculpate în aceeași perioadă, în cadrul acestei cauze.

Procedura a fost supusă unei ordine de comunicare de către judecătorul de instrucție la finele lunii februarie 2004. Procuratura Regelui a inițiat examinarea acestei proceduri în vederea reglementării acesteia.

Cu toate acestea, diverse rogații comisionale internaționale (în Franța și în Luxemburg) au continuat. Rogația comisionată adresată Luxemburgului s-a făcut pe baza unor elemente noi descoperite în urma unei percheziții la domiciliul primului reclamant în 2003. Autoritățile luxemburgheze nu au putut indica data aproximativă de executare a tuturor datoriilor cerute. Dificultăți au marcat desfășurarea acesteia, în așa fel încât autoritățile luxemburgheze nu au retroturnat-o decât la începutul lunii ianuarie 2006, parțial executată.

La începutul lunii mai 2004, autoritățile franceze au executat datoriile solicitate referitoare la rogația comisionată care li s-a adresat pe 24 noiembrie 2003. Simultan, autoritățile judiciare belgiene au executat o rogație comisionată franceză referitoare la fapte conexe de spălare de bani.

O primă cerere de a lua copie din dosarul de instrucție, introdusă printr-o scrisoare din 28 mai 2004 la procurorul general, a fost respinsă pe 7 iulie 2004, pe motiv că era prematur a acorda această autorizație.

Printr-o ordonanță din 1 iulie 2004, judecătorul de instrucție a autorizat reclamanții să ia cunoștință din dosar, cu excepția rogaziilor comisionate emise pe 24 noiembrie 2003 și a pieselor referitoare la executarea lor.

O nouă cerere în acest sens a fost adresată de consiliul reclamanților procurorului general, pe 3 august 2004. Acesta a răspuns pe 8 noiembrie 2004, referindu-se la ordonanța din 1 iulie 2004 și cerând clarificări care să permită identificarea pieselor din care dorea să preia copie.

Autorizația de a lua copie din piese a fost dată de procurorul general pe 8 februarie 2005, după avizul procurorului Regelui din Nivelles și al judecătorului de instrucție. Reclamanții au introdus, pe 10 februarie, o cerere de copie, care nu a fost disponibilă decât pe 21 februarie 2006.

Pe 15 iulie 2005, primul reclamant a reiterit în scris judecătorului de instrucție cererea sa, făcută în repetate rânduri din 24 iulie 2004, de a fi audiat de către acesta. În răspunsul său, judecătorul de instrucție a clarificat faptul că noile sale funcții în cadrul tribunalului nu îi permiteau « atât din punctul de vedere al disponibilității, cât și din punct de vedere logistic » să-l audiere personal.

Pe 21 octombrie 2005, procurorul Regelui din Nivelles a luat o rechiziție de trimitere în fața tribunalului penal. Rechiziția, de cincizeci și opt de pagini, viza șase inculpați, împotriva cărora erau aduse un număr foarte mare de acuzații. La această etapă, opt părți civile (dintre care șapte asociații) se constituiseră deja ca parte civilă.

Pe 7 noiembrie 2005, grefierul camerei consilului a notificat reclamanții că aceasta se va pronunța asupra reglementării procedurii pe 6 februarie 2006 și că puteau să ia cunoștință și să ridice copie din dosarul penal în perioada de cincisprezece zile anterioară ședinței. Cauza a fost introdusă în fața camerei consilului la ședința acestei date. Cu toate acestea, a fost amânată la 3 aprilie 2006 pe următoarele motive:

– primul reclamant depusese pe 26 ianuarie 2006 o cerere de a se efectua datorii complementare (articolele 61 quinquies și 127 din codul de instrucție criminală);

– consilul celui de-al doilea reclamant a solicitat amânarea în măsura în care nu primise încă de la grefie întregul dosar penal;

– piesele unei rogații comisionate luxemburgheze nu au fost transmise, după executare parțială, decât la mijlocul lunii ianuarie 2006 și trebuiau să faceți obiectul examinării de către anchetatori.

Pe 25 ianuarie 2006, primul reclamant a introdus o cerere de executare a mai multor acte de instrucție complementară pe baza articolelor 61 quinquies și 127 din codul de instrucție criminală. Pe 24 februarie 2006, magistratul instructor a pronunțat o ordonanță declarând cererea admisibilă și parțial bine-fondată.

Primul reclamant a apelat această ordonanță pe 8 martie 2006. Rechiziții luate de locul procurorului general, pe 3 mai 2006, vizau să se declare apelul nefondat.

Pe 15 iunie 2006, camera de punere sub acuzare a confirmat decizia atacată, pe motiv că nu vedea nici relevanța nici utilitatea datoriei cerute « care nu era descrisă cu nicio precizie și care risca să întârzie inutil reglementarea procedurii asupra căreia camera consilului tribunalului de prim grad trebuia să se pronunțe la ședința sa din 19 iunie ».

La ședința din 3 aprilie 2006, cauza a fost amânată la 19 iunie 2006, pe motive identice cu cele care au justificat amânarea la ședința de introducere, în special pentru ca investigația să poată fi completă, atât în ceea ce privește datoriile complementare solicitate de primul reclamant, cât și în ceea ce privește examinarea ultimei rogații comisionate în Luxemburg. Ansamblul acestor din urmă datorii a fost executat între martie și iulie 2006.

La ședința din 19 iunie 2006, cauza a fost amânată « cu acordul tuturor părților » la 4 septembrie 2006 « dată ultimă de schimb ». La această dată finală, camera consilului a constatat că ultimele datorii au fost executate și, ținând cont de timpul alocat pledoariilor (aproximativ trei ore) anunțat de părți, a amânat cauza la ședința din 20 noiembrie 2006. Cauza a fost pleidat la această dată, camera consilului a reglementat procedura pe 18 decembrie, pronunțând o ordonanță trimițând reclamanții și alți inculpați în fața tribunalului penal din Nivelles. Observa, printre altele, așa cum recomanda și procurorul Regelui, că « echipa de anchetatori a trecut rapid de la 20 de persoane la începutul investigației la 3 anchetatori ».

Pe 27 decembrie 2006, reclamanții au apelat această ordonanță. Pe 18 aprilie 2007, camera de punere sub acuzare a curții de apel din Bruxelles a confirmat ordonanța din 18 decembrie 2006.

Pe 26 septembrie 2007, Curtea de Casație a cioplit sentința de trimitere în fața tribunalului penal pronunțată pe 18 aprilie 2007.

B.

Dreptul și practica internă relevante

De la intrarea în vigoare a legii din 12 martie 1998 care modifică codul de instrucție criminală, articolele 136 și 136 bis se citesc după cum urmează:

art. 136

« Camera de punere sub acuzare controlează din oficiu cursul investigațiilor, poate din oficiu solicita rapoarte asupra stării cauzelor și poate lua cunoștință din dosare. (...)

Dacă investigația nu este închisă după un an, camera de punere sub acuzare poate fi sesizată prin cerere motivată adresată grefiei curții de apel de către inculpat sau parte civilă. Camera de punere sub acuzare acționează în conformitate cu alineatul anterior și cu art. 136 bis.

Camera de punere sub acuzare se pronunță asupra cererii printr-o hotărâre motivată, care este comunicată procurorului general, părții cererii și părților audiate. Cererea nu poate depune o cerere având același obiect înainte de expirarea termenului de șase luni de la ultima decizie.

»

art. 136 bis

« Procurorul Regelui raportează procurorului general toate cauzele cu privire la care camera consilului nu ar fi pronunțat decizie în termen de un an de la prima rechiziție.

Dacă o considers necesar pentru buna desfășurare a investigației, legalitatea sau regularitatea procedurii, procurorul general ia, în orice moment, în fața camerei de punere sub acuzare, rechiziții pe care le considers utile.

În acest caz, camera de punere sub acuzare poate, chiar din oficiu, lua măsurile prevăzute de articolele 136, 235 și 235 bis.

Procurorul general este audiat.

Camera de punere sub acuzare poate audia judecătorul de instrucție în raportul său, în absența părților dacă o considers util. Poate de asemenea audia partea civilă, inculpatul și consilii lor, la convocație care li se notifică de grefier, prin fax sau prin scrisoare recomandată la poștă, cel târziu patruzeci și opt de ore înainte de ședință.

»

Câteva hotărâri ale camerei de punere sub acuzare din Bruxelles au declarat admisibile, pe baza articolului 136 bis, acțiuni introduse de persoane asimilate cu inculpații.

Hotărârea din 26 martie 2001 precizează în mod expres următoarele:

« Cererea trebuie să fie asimilat, în ceea ce privește drepturile sale, cu o persoană inculpată, deoarece în cadrul acestei investigații, a fost subiectul unei proceduri inițiate pe baza articolului 59 alineatul 2 din Constituție, pentru ca asupra sa să poată fi exercitate măsuri coercitive ».

Hotărârea din 28 mai 2002 subliniază:

« Ținând cont că cererea este o persoană cu privire la care acțiunea penală este inițiată în cadrul investigației; că cererea sa este admisibilă din punct de vedere al formei și termenului ».

Hotărârea din 25 iunie 2002 observă:

« Că cererea, care a fost subiectul unei proceduri inițiate pe baza articolului 59 alineatul 2 din Constituție, pentru ca asupra sa să poată fi exercitate măsuri coercitive în cadrul investigației, are calitate să sesizeze curta, camera de punere sub acuzare, pe baza articolului 136 din codul de instrucție criminală ».

Apelul în casație introdus împotriva acestei hotărâri a fost respins pe 6 noiembrie 2002.

art. 21 ter al legii din 17 aprilie 1878, care conține titlul preliminar al codului de procedură penală, introdus de legea din 30 iunie 2000 și intrat în vigoare pe 12 decembrie 2000, este redactat după cum urmează.

« Dacă durata urmăririi penale depășește termenul rezonabil, judecătorul poate pronunța condamnarea prin simplă declarație de vinovăție sau pronunța o pedeapsă mai mică decât pedeapsa minimă prevăzută de lege.

Dacă judecătorul pronunță condamnarea prin simplă declarație de vinovăție, inculpatul este condamnat la cheltuielile judiciare și, după caz, la restituiri. Se pronunță confiscarea specială.

»

Curtea de Casație a fost sesizată cu întrebarea dacă Convenția cerea sau nu judecătorului de instrucție competență de a verifica, în curs de investigație preliminară, dacă termenul rezonabil era depășit sau nu și, după caz, de a acorda reparații inculpatului. Într-o hotărâre din 8 noiembrie 2005, Curtea de Casație a judecat după cum urmează:

« Că, în principiu, judecătorul care se pronunță cu privire la bine-fondarea acțiunii penale, judecă dacă cauza este tratată în termen rezonabil și, în caz de depășire a acestui termen, determină reparația adecvată;

Că argumentul care susține că reparația pentru încălcarea articolului 6.1 CEDO trebuie, de asemenea, să poată fi obținută de judecătorii de instrucție care nu se pronunță asupra bine-fondării acțiunii penale, eșuează în drept; (...)

»

Printr-o hotărâre din 21 martie 2006, Curtea de Casație a procedat la determinarea datei de început a termenului rezonabil în caz de « unitate de intenție care leagă fapte diferite care constituie infracțiuni ». Curtea de Casație s-a exprimat după cum urmează:

« Atunci când judecătorul, într-o apreciere de fapt, constată că diferite infracțiuni cu care este sesizat constituie manifestarea succesivă și continuă a aceleiași intenții delictuoase, termenul rezonabil de judecată a ansamblului infracțiunilor nu începe să curgă decât în ziua în care persoana urmărită este constrânsă să se apere împotriva ultimei fapte care constituie manifestarea acestei intenții.

În speță, judecătorii de apel au constatat că faptele vizate de diferitele inculpări constituie manifestarea aceleiași intenții delictuoase, în așa fel încât până la 1 iulie 1998 inclusiv, o singură infracțiune fusese comisă. În consecință, au considerat în mod legitim că cererea nu a trăit sub amenința urmăririi penale decât din 11 iulie 1998, data citatiei, care a pus în cursă termenul rezonabil ».

APEL

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții consideră că a existat o încălcare a termenului rezonabil în speță, investigația nemaiav terminată după zece ani. Prevalând pe art. 13 al Convenției, reclamanții susțin, de asemenea, că nu au dispus de un recurs efectiv conform Convenției.

Invocând art. 6 § 1, reclamanții susțin, de asemenea, o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil.

CU PRIVIRE LA DREPT

1.

Conform reclamanților, durata procedurii nu corespunde cerințelor « termenului rezonabil » cum este prevăzut de art. 6 § 1 al Convenției. Reclamanții susțin, de asemenea, că nu au beneficiat de un recurs efectiv care ar putea duce la constatarea încălcării termenului rezonabil al procedurii, în ciuda articolului 13 al Convenției. Aceste dispoziții se citesc după cum urmează:

art. 6 § 1

« Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită (...) în termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) asupra bine-fondării oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa.

»

art. 13

« Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor oficiale.

»

a)

În primul rând, Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne.

Guvernul consideră că, din 2 octombrie 1998, dată de intrare în vigoare a legii din 12 martie 1998, reclamanții dispuneau, în aplicarea articolelor 61 bis, 136 și 136 bis din codul de instrucție criminală, de dreptul de a sesiza camera de punere sub acuzare. Acest recurs constituie un recurs efectiv care ar fi putut împiedica surveniența sau continuarea încălcării suspectate, sau furniza reparație adecvată pentru orice încălcare deja survenită.

Guvernul produce câteva hotărâri ale camerelor de punere sub acuzare care declară admisibile acțiuni, pe baza articolului 136 bis, introduse de persoane asimilate cu inculpații. Ea doua reclamantă a fost formal inculpată pe 27 martie 2003, iar primul reclamant pe 24 iunie 2003. Din aceste inculpări, reclamanții dispuneau de facultatea de a introduce un recurs pe baza articolului 136 bis. În plus, fuseseră asimilați cu inculpații, în sensul articolului 61 bis alineatul 2, cu mult înaintea inculpării lor formale, din 1997, prin perchezițiile efectuate la domiciliul lor și audierea lor. Presupunând că Curtea nu admite această teză, ar trebui să se țină cont de următoarele date: 11 decembrie 1998 (data constituirii părților civile împotriva unui X, sau, pe cale infinit subsidiară, 9 februarie 1999 – data constituirii ca parte civilă a asociației CAPSA împotriva primului reclamant – și 17 martie 2003 – data rechiziției complementare împotriva celui de-al doilea reclamant.

Reclamanții susțin că nu ar putea fi considerați inculpați decât din data perchezițiilor efectuate la ei. Aceste percheziții au avut loc, cu toate acestea, cu mult înainte de aplicarea, pe 2 octombrie 1998, a legii din 12 martie 1998. Nu ar fi rezonabil să se estimeze că au luat cunoștință de lege atât de diligent încât să fi fost în măsură să știe, din 1998, că dispuneau de un recurs pentru a se plânge de durata investigației. De altfel, pe măsură ce a trecut timp, această durată a devenit deraizonabilă. Doar din inculparea lor formală, fie pe 24 iunie 2003 pentru primul reclamant și 27 martie 2003 pentru a doua reclamantă, aveau cu adevărat calitate de a introduce un recurs. Cu toate acestea, Curtea a judecat în hotărârea sa Stratégies et Communications și Dumoulin c. Belgia (nr. 37370/97, 15 octombrie 2002) că la acea dată, anumite probleme nu erau încă rezolvate. Hotărârile camerelor de punere sub acuzare din Bruxelles, Liège și Mons, citate de Guvern, sunt departe de a constitui o jurisprudență, deoarece au fost toate pronunțate în ședință secretă și nu au fost publicate.

În plus, reclamanții subliniază că întârzierea înregistrată în investigație era consecința unei deficiențe structurale a serviciilor de investigație. O asemenea deficiență nu ar putea fi rezolvată de camera de punere sub acuzare, care nu poate nici decide o creștere a echipei de investigare, nici ordona o expertiză.

Curtea reamintește că, conform articolului 35 § 1 al Convenției, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: fiecare reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne ocazia pe care dispozițiile respective o mânuiesc în principiu către statele contractante: evitarea sau repararea încălcărilor suspectate împotriva lor. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă un recurs efectiv cu privire la încălcarea suspectată (a se vedea, de exemplu, Mifsud c. Franța [GC] (dec.), nr. 57220/00, 11 septembrie 2002).

În hotărârile sale Strategies și Communications și Demoulin (sus-citate) și De Clerck și alții c. Belgia (nr. 34316/02, 25 septembrie 2007, neprovizorie), Curtea a concluzionat că recursul prevăzut de articolele 136 și 136 bis din codul de instrucție criminală nu constituia un recurs efectiv în sensul articolului 13 al Convenției. În a doua hotărâre, a observat, printre altele, că, în hotărârea sa din 8 noiembrie 2005, Curtea de Casație confirmase că aparținea judecătorului de fond, și nu judecătorului de instrucție, să judece dacă cauza era tratată în termen rezonabil și, în caz de depășire a acestui termen, să determine reparația adecvată.

Ținând cont de observațiile reclamanților pe acest punct și de jurisprudența Curții de Casație, Curtea nu vede motive să se abată de la constatările sale precedente și consideră că trebuie să respingă excepția Guvernului pe acest motiv.

b)

Cu privire la bine-fondarea apelurilor, Guvernul susține că punctul de plecare al termenului de luat în considerare este 24 mai 1997, data percheziei la domiciliul reclamanților. Consideră că în speță, lungimea procedurii este justificată de amploarea investigației. Cauza cuprinde aproximativ treizeci de cutii și mai mulți clasificatori cu piese, ceea ce reprezintă mai mulți metri de rafturi. Investigația relevă că natura faptelor necesita căutări factice lungi și importante (informații, audierii, confiscări, percheziții etc.), că o cantitate foarte mare de documente au fost confiscate (200 000) și analizate, în cea mai mare parte de către anchetatori specializați, că au fost executate mai multe rogații comisionate (în special în Franța și Luxemburg), că multiplele mișcări bancare au fost obiectul unei analize atente, că montajele financiare dezvăluite de investigație au fost elaborate la mai multe niveluri pe o perioadă de aproximativ zece ani, și că aspectul fiscal al dosarului era extrem de complex.

Guvernul consideră că nu poate fi criticat pentru nicio lentoare a procedurii. Investigația, care a dezvăluit indicii serioase de vinovăție a reclamanților cu privire la asociație de malfactori, fals și utilizare de fals, escrocherie și spălare de bani, a continuat fără încetare. Judecătorul de instrucție a procedat la inculparea reclamanților imediat ce elementele investigației i s-au părut suficient de complete pentru a o face.

Conform Guvernului, mai multe proceduri inițiate de inculpați (nu neapărat reclamanții) au contribuit la lungirea duratei acestei proceduri, în special cererea pe baza articolului 61 quater, alineatul 1, din CIC introdusă de a doua reclamantă și care vizava obținerea ridicării unei confiscări practicate asupra unui imobil care-i aparține, referatul penal introdus de alt inculpat și vizând obținerea ridicării confiscării operată asupra averii financiare într-o percheziție, cererea primului reclamant din 26 ianuarie 2006, cerând efectuarea datoriilor complementare, în timp ce cauza fusese fixată pentru reglementare la ședința din 6 februarie 2006.

Pe baza articolului 13 al Convenției, Guvernul se referă la totalitatea argumentelor sale dezvoltate sub aspectul admisibilității cererei.

Reclamanții observă din start că Guvernul însuși recunoaște că îi este imposibil să întocmească un raport detaliat al investigației. Admit că cauza este complexă, dar susțin că această complexitate a fost întărită de imposibilitatea de a simplifica elementele esențiale ale investigației și aceasta din cauza faptului că magistratul instructor nu a dispus de echipele necesare și nici un expert nu a fost desemnat. Cu toate acestea, intervenția unui expert se impune în majoritatea dosarelor financiare.

Cu privire la comportamentul autorităților, reclamanții susțin că investigația nu a fost « proactivă » ci « reactivă ». Anumite decizii judiciare, precum o rechiziție complementară sau o inculpare, nu au intervenit decât în reacție la utilizarea, de către a doua reclamantă, a drepturilor care-i erau rezervate de CIC. Reclamanții indică, de asemenea, anumite perioade de latență în cursul cărora nu au fost audiți. În ciuda vârstei lor, reclamanții continuă să suporte un termen deraisonabil, într-o cauză care rămâne foarte mediatizată și care le este deja prejudiciabilă în starea actuală a lucrurilor.

Curtea consideră, la lumina ansamblului argumentelor părților, că acest apel ridică probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererei, ci necesită o examinare în fond; de aici rezultă că nu poate fi declarat manifestamente nefondat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Nici un alt motiv de inadmisibilitate nu a fost observat.

2.

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții se plânge că au fost tratați mai puțin favorabil decât alte părți în cauză cu privire la obținerea copiei dosarului de instrucție. Ei mai susțin, de asemenea, că cauza a fost mediatizată în ciuda secretului instrucției. Se plânge, în fine, de modul în care este condusă investigația și de măsurile conservatorii care le sunt aplicate.

Partea relevantă a articolului 6 § 1 se citește după cum urmează:

« Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) asupra bine-fondării oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa.

»

Curtea reamintește că a considerat că garanțiile articolului 6 se aplică la ansamblul procedurii, inclusiv la fazele informației preliminare și instrucției judiciare (a se vedea în special hotărârile Imbrioscia c. Elveția din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, § 36; Allenet de Ribemont c. Franța din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, § 35; Stratégies et Communications și Dumoulin c. Belgia, sus-citate) doar în măsura în care nerespectarea inițială a acestora ar putea compromite grav caracterul echitabil al procesului. Or, nu apare în speță că judecătorul de fond să fi fost sesizat și prin urmare, nu se poate, în starea actuală, evalua dacă ansamblul procedurii este echitabil sau nu. Mai mult, reclamanții vor avea posibilitatea de a se putea apela împotriva unei posibile sentințe de condamnare care să închidă procedura în fond.

De aici decurge că acest apel este prematur și trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicare a articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

admisibile, cu rezerva oricărui apel de fond, apelurile reclamanților plânse din încălcarea articolelor 6 § 1 (durată excesivă a procedurii) și 13 (recurs efectiv) ale Convenției;

Declară

petiția inadmisibilă pentru restul.

F. Elens-Passos

A.B. Baka

Grefier adjunct

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

13414/05

présentée par Jean WAUTERS et Hélène SCHOLLAERT

contre la Belgique

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 novembre 2007 en une chambre composée de

:

M.

A.B. Baka,

président,

M

me

F. Tulkens,

MM.

R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

V. Zagrebelsky,

M

me

D. Jočienė,

MM.

D. Popović,

juges,

et de M

me

F.

Elens-Passos,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 4 avril 2005,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Jean Wauters (ci-après «

premier requérant

») et M

me

Hélène

Schollaert (ci-après «

seconde requérante

»), sont des ressortissants belges, nés respectivement en 1923 et 1939 et résidant à Temploux. Le premier requérant est représenté par M

e

J.-M.

Defourny, avocat à Liège. La seconde requérante est représentée par M

es

P.

Bossut et P.

Vanderveeren, respectivement avocats à Saint Raphaël (France) et à Bruxelles. Le gouvernement belge («

le Gouvernement

») était représenté par son agent, M. C. Debrulle, Directeur du Service public fédéral de la justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1994, une information fut ouverte concernant les comptes d’une association sans but lucratif, gérée par le premier requérant, et accueillant des adultes handicapés. Cette affaire fut mise à l’instruction par l’office du procureur du Roi de Nivelles le 8 novembre 1996 «

en cause d’inconnu

». L’instruction concernait principalement des faits de détournements commis au sein d’un groupe d’associations dont l’objet social visait à accueillir des handicapés et à soutenir des projets socio-éducatifs d’intégration dans ce secteur.

Une perquisition eut lieu au domicile des requérants le 24 mai 1997.

Les requérants furent auditionnés à plusieurs reprises

: 21 mai, 23

mai, 24 mai, 27 mai, 23 juin, 14 juillet, 18 novembre, 8 décembre et 18 décembre 1997 ; 30 janvier, 23 avril, 3 juin, 15 août, 19 août, 24 août, 31 août, 21

septembre 1998 ; 27 janvier, 25 février, 30 mars, 21 juin, 19 juillet, 20

juillet, 30 juillet, 4 août, 11 août, 6 septembre, 20 septembre, 28

septembre, 5 octobre, 12 octobre, 13 octobre, 18 octobre, 4 novembre, 10

novembre, 12 novembre, 9 décembre, 20 décembre 1999 ; 14 janvier, 25

janvier 2000 ; 2 décembre 2002

; 24 juin, 23 septembre, 25 septembre, 1

er

octobre 2003 ; 24 juin, 23 juillet 2004 ; 23 septembre et 30 septembre 2005.

La seconde requérante fut informée, à l’issue de son audition du 27

mars

2003, par le juge d’instruction, de son inculpation en qualité de coauteur des détournements dont était suspecté le premier requérant ou, subsidiairement, de recel des fonds détournés.

Le premier requérant fut inculpé à l’issue de son audition par le juge d’instruction, le 24 juin 2003.

Quatre autres personnes furent inculpées pendant la même période, dans le cadre de cette affaire.

La procédure fit l’objet d’une ordonnance de soit-communiqué du juge d’instruction à la fin du mois de février 2004. L’office du procureur du Roi entama l’examen de cette procédure en vue du règlement de la procédure.

Toutefois, diverses commissions rogatoires internationales (en France et au Luxembourg) furent poursuivies. La commission rogatoire adressée au Luxembourg le fut sur la base de nouveaux éléments découverts à la suite d’une perquisition chez le premier requérant en 2003. Les autorités luxembourgeoises ne furent pas en mesure d’indiquer la date approximative d’exécution de l’ensemble des devoirs demandés. Des difficultés émaillèrent son déroulement, de sorte que les autorités luxembourgeoises ne la renvoyèrent qu’au début du mois de janvier

2006, partiellement exécutée.

Au début du mois de mai 2004, les autorités françaises procédèrent aux devoirs demandés relatifs à la commission rogatoire qui leur avait été adressée le 24 novembre 2003. Simultanément, les autorités judiciaires belges exécutèrent une commission rogatoire française relative à des faits connexes de blanchiment.

Une première demande de prendre copie du dossier d’instruction, introduite par un courrier du 28 mai 2004 auprès du procureur général, fut rejetée le 7 juillet 2004, au motif qu’il était prématuré d’accorder cette autorisation.

Par une ordonnance du 1

er

juillet 2004, le juge d’instruction autorisa les requérants à prendre connaissance du dossier, à l’exception des commissions rogatoires délivrées le 24 novembre 2003 et des pièces relatives à leur exécution.

Une nouvelle demande en ce sens fut adressée par le conseil des requérants au procureur général, le 3 août 2004. Celui-ci répondit le 8

novembre

2004 en se référant à l’ordonnance du 1

er

juillet 2004 et en demandant des précisions permettant d’identifier les pièces dont il souhaitait prendre copie.

L’autorisation de lever copie des pièces fut délivrée par le procureur général le 8 février 2005, après avis du procureur du Roi à Nivelles et celui du juge d’instruction. Les requérants introduisirent, le 10 février, une demande de copie, qui ne fut toutefois disponible que le 21

février 2006.

Le 15 juillet 2005, le premier requérant réitéra par écrit, au juge d’instruction, sa demande, faite à plusieurs reprises depuis le 24

juillet

2004, d’être entendu par celui-ci. Dans sa réponse, le juge d’instruction précisait que ses nouvelles fonctions au sein du tribunal ne lui permettaient pas «

tant sur le plan de la disponibilité que sur le plan de la logistique

» de l’entendre personnellement.

Le 21 octobre 2005, le procureur du Roi de Nivelles prit un réquisitoire de renvoi devant le tribunal correctionnel. Le réquisitoire, de cinquante

‑

huit

pages, concernait six prévenus, à charge desquels était mis un nombre très important de préventions. A ce stade, huit parties civiles (dont sept associations) s’étaient déjà portées partie civile.

Le 7 novembre 2005, le greffier de la chambre du conseil avisa les requérants que celle-ci statuerait sur le règlement de procédure le 6

février

2006 et qu’ils pouvaient prendre connaissance et lever copie du dossier répressif pendant les quinze jours précédant l’audience. L’affaire fut introduite devant la chambre du conseil à l’audience de cette date. Toutefois, elle fut remise au 3 avril 2006 pour les motifs suivants

:

– le premier requérant avait déposé le 26 janvier 2006 une demande en vue de faire accomplir des devoirs complémentaires (article 61

quinquies

et

127 du code d’instruction criminelle)

;

– le conseil de la seconde requérante sollicita la remise dans la mesure où il n’avait pas encore reçu du greffe l’intégralité du dossier répressif

;

– les pièces d’une commission rogatoire luxembourgeoise ne furent transmises, après exécution partielle, qu’à la mi-janvier 2006 et devaient faire l’objet d’un examen par les enquêteurs.

Le 25 janvier 2006, le premier requérant introduisit une demande d’accomplissement de plusieurs actes d’instruction complémentaires fondée sur l’article 61

quinquies

et 127 du code d’instruction criminelle. Le 24

février

2006, le magistrat instructeur rendit une ordonnance déclarant la demande recevable et partiellement fondée.

Le premier requérant interjeta appel de cette ordonnance le 8

mars 2006. Les réquisitions prises par le substitut du procureur général, le 3

mai 2006, tendaient à entendre déclarer le recours non-fondé.

Le 15 juin 2006, la chambre des mises en accusation confirma la décision attaquée, au motif qu’elle n’apercevait ni la pertinence ni l’utilité du devoir demandé «

qui n’était décrit avec aucune précision et qui risquait de retarder inutilement le règlement de la procédure sur lequel la chambre du conseil du tribunal de première instance devait statuer à son audience du 19

juin

».

A l’audience du 3 avril 2006, l’affaire fut remise au 19 juin 2006, pour des motifs identiques à ceux ayant justifié la remise lors de l’audience d’introduction, notamment afin que l’instruction puisse être complète tant en ce qui concerne les devoirs complémentaires sollicités par le premier

requérant qu’en ce qui concerne l’examen de la dernière

commission rogatoire au Luxembourg. L’ensemble de ces derniers devoirs fut accompli entre mars et juillet 2006.

A l’audience du 19 juin 2006, l’affaire fut remise «

avec l’accord de toutes les parties

» au 4 septembre 2006 «

dernière date relais

». A cette ultime date, la chambre du conseil constata que les derniers devoirs avaient été accomplis et, compte tenu du temps de plaidoirie (environ trois

heures) annoncé par les parties, elle remit l’affaire à l’audience du 20

novembre

l’équipe d’enquêteurs [était] passée rapidement de 20 personnes au début de l’instruction à 3 enquêteurs

».

Le 27 décembre 2006, les requérants interjetèrent appel de cette ordonnance. Le 18 avril 2007, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles confirma l’ordonnance du 18 décembre 2006.

Le 26 septembre 2007, la Cour de cassation cassa l’arrêt de renvoi devant le tribunal correctionnel prononcé le 18 avril 2007.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Depuis l’entrée en vigueur de la loi du 12 mars 1998 modifiant le code d’instruction criminelle, les articles 136 et 136

bis

se lisent ainsi

:

Article 136

«

La chambre des mises en accusation contrôle d’office le cours des instructions, peut d’office demander des rapports sur l’état des affaires et peut prendre connaissance des dossiers. (...)

Si l’instruction n’est pas clôturée après une année, la chambre des mises en accusation peut être saisie par requête motivée adressée au greffe de la cour d’appel par l’inculpé ou la partie civile. La chambre des mises en accusation agit conformément à l’alinéa précédent et à l’article 136

bis.

La chambre des mises en accusation statue sur la requête par arrêt motivé, qui est communiqué au procureur général, à la partie requérante et aux parties entendues. Le requérant ne peut déposer de requête ayant le même objet avant l’expiration du délai de six mois à compter de la dernière décision.

»

Article 136

bis

«

Le procureur du Roi fait rapport au procureur général de toutes les affaires sur lesquelles la chambre du conseil n’aurait point statué dans l’année à compter du premier réquisitoire.

S’il l’estime nécessaire pour le bon déroulement de l’instruction, la légalité ou la régularité de la procédure, le procureur général prend, à tout moment, devant la chambre des mises en accusation, les réquisitions qu’il juge utiles.

Dans ce cas, la chambre des mises en accusation peut, même d’office, prendre les mesures prévues par les articles 136, 235 et 235

bis

.

Le procureur général est entendu.

La chambre des mises en accusation peut entendre le juge d’instruction en son rapport, hors la présence des parties si elle l’estime utile. Elle peut également entendre la partie civile, l’inculpé et leurs conseils, sur convocation qui leur est notifiée par le greffier, par télécopie ou par lettre recommandée à la poste, au plus tard quarante huit

heures avant l’audience.

»

Quelques arrêts de la chambre des mises en accusation de Bruxelles ont déclaré recevables, sur le terrain de l’article

136

bis

, des actions introduites par des personnes assimilées à des inculpés.

L’arrêt du 26 mars 2001 précise expressément ce qui suit

:

«

Le requérant doit être assimilé, en ce qui concerne ses droits, à une personne inculpée puisque dans le cadre de cette instruction, il a fait l’objet d’une procédure engagée sur pied de l’article 59 alinéa 2 de la Constitution pour que puissent être exercées à son égard des mesures de contrainte

».

L’arrêt du 28 mai 2002 souligne

:

«

Attendu que la requérante est une personne à l’égard de laquelle l’action publique est engagée dans le cadre de l’instruction

; que sa requête est recevable quant à la forme et au délai

».

L’arrêt du 25 juin 2002 relève

:

«

Que le requérant, qui a fait l’objet d’une procédure engagée sur pied de l’article

59 alinéa 2 de la Constitution afin que ces mesures de contrainte puissent être exercées à son égard dans le cadre de l’instruction, a qualité pour saisir la cour, chambre des mises en accusation, sur pied de l’article 136 du code d’instruction criminelle

».

Le pourvoi en cassation introduit contre cet arrêt a été rejeté le 6

novembre

2002.

L’article 21

ter

de la loi du 17 avril 1878, contenant le titre préliminaire du code de procédure pénale, introduit par la loi du 30 juin 2000 et entré en vigueur le 12

décembre

2000, est rédigé comme suit.

«

Si la durée des poursuites pénales dépasse le délai raisonnable, le juge peut prononcer la condamnation par simple déclaration de culpabilité ou prononcer une peine inférieure à la peine minimale prévue par la loi.

Si le juge prononce la condamnation par simple déclaration de culpabilité, l’inculpé est condamné aux frais et, s’il y a lieu, aux restitutions. La confiscation spéciale est prononcée.

»

La Cour de cassation a été saisie de la question de savoir si la Convention exigeait ou non que le juge d’instruction soit compétent pour vérifier, en cours d’instruction préparatoire, si le délai raisonnable était dépassé ou non et, le cas échéant, pour accorder réparation à l’inculpé. Dans un arrêt du 8 novembre 2005, la Cour de cassation jugea ainsi

:

«

Qu’en principe, c’est le juge qui se prononce quant au caractère fondé de l’action pénale, qui juge si la cause est traitée dans un délai raisonnable et, en cas de dépassement de ce délai, détermine la réparation adéquate

;

Que le moyen qui allègue que la réparation pour la violation de l’article

6.1

CEDH doit aussi pouvoir être obtenue pour les juges d’instruction qui ne se prononcent pas sur le caractère fondé de l’action pénale, échoue en droit

; (...)

»

Par un arrêt du 21 mars 2006, la Cour de cassation a procédé à la détermination de la date de départ du délai raisonnable en cas «

d’unité d’intention liant entre eux différents faits qui constituent des infractions

». La Cour de cassation s’exprima ainsi

:

«

Lorsque le juge, lors d’une appréciation de fait, constate que différentes infractions dont il est saisi constituent la manifestation successive et continue de la même intention délictueuse, le délai raisonnable de jugement de l’ensemble des infractions ne commence à courir que le jour où la personne poursuivie est contrainte de se défendre contre le dernier fait qui constitue la manifestation de cette intention.

En l’espèce, les juges d’appel ont constaté que les faits visés par les différentes inculpations constituent la manifestation d’une même intention délictueuse, en sorte que jusqu’au 1

er

juillet 1998 inclus, seule une infraction avait été commise. En conséquence, ils ont légitimement considéré que le demandeur n’a vécu sous la menace d’une poursuite pénale qu’à partir du 11 juillet 1998, date de la citation, laquelle a fait courir le délai raisonnable

».

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants estiment qu’il y a eu violation du délai raisonnable en l’espèce, l’instruction n’étant toujours pas terminée après dix ans. Se prévalant de l’article 13 de la Convention, les requérants font également valoir qu’ils n’ont pas disposé d’un recours effectif au sens de la Convention.

Invoquant l’article 6 § 1, les requérants allèguent aussi une violation de leur droit à un procès équitable.

EN DROIT

1.

Selon les requérants, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Les requérants allèguent aussi qu’ils n’ont pas bénéficié de recours effectif pouvant mener au constat de violation du délai raisonnable de la procédure, au mépris de l’article 13 de la Convention. Ces dispositions se lisent ainsi

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

a)

En premier lieu, le Gouvernement soutient que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes.

Le Gouvernement estime qu’à partir du 2 octobre 1998, date d’entrée en vigueur de la loi du 12 mars 1998, les requérants disposaient, en application des articles 61

bis

, 136 et 136

bis

du code d’instruction criminelle, du droit de saisir la chambre des mises en accusation. Ce recours constitue un recours effectif qui aurait pu empêcher la survenance ou la continuation de la violation alléguée ou fournir un redressement approprié pour toute violation s’étant déjà produite.

Le Gouvernement produit quelques arrêts de chambres des mises en accusation qui déclarent recevables des actions, sur le fondement de l’article

136

bis

, introduites par des personnes assimilées à des inculpés. Or, la seconde requérante a été formellement inculpée le 27 mars 2003 et le premier requérant, le 24 juin 2003. A partir de ces inculpations, les requérants disposaient de la faculté d’introduire un recours sur le fondement de l’article 136

bis

. De plus, ils avaient été assimilés à des inculpés, au sens de l’article 61

bis

alinéa 2, longtemps avant leur inculpation formelle, dès

1997, par les perquisitions effectuées à leur domicile et leurs auditions. A supposer que la Cour n’admette pas cette thèse, il y aurait lieu de tenir compte des dates suivantes

: le 11

décembre

1998 (date de la constitution des parties civiles contre X ou, à titre infiniment subsidiaire, les 9

février

1999 – date de la constitution de partie civile de l’association CAPSA contre le premier requérant – et 17

mars

2003 – date du réquisitoire complémentaire à charge de la seconde requérante.

Les requérants soutiennent qu’ils ne pourraient être considérés comme des inculpés qu’à partir de la date des perquisitions pratiquées chez eux. Ces perquisitions eurent lieu cependant bien avant la mise en application, le 2

octobre

1998, de la loi du 12 mars 1998. Il ne serait pas raisonnable d’estimer qu’ils aient pris connaissance de la loi de manière si diligente qu’ils aient été en mesure de savoir, dès 1998, qu’ils disposaient d’un recours pour se plaindre de la durée de l’enquête. C’est d’ailleurs au fur et à mesure du temps que cette durée est devenue déraisonnable. Ce n’est qu’à partir de leur inculpation formelle, soit le 24 juin 2003 pour le premier requérant et le 27

mars

2003 pour la seconde requérante, qu’ils avaient véritablement qualité pour introduire un recours. Toutefois, la Cour a jugé dans son arrêt

Stratégies et Communications et Dumoulin c. Belgique

(n

o

37370/97, 15

octobre 2002) qu’à l’époque, certaines questions n’étaient pas encore résolues. Les arrêts des chambres de mises en accusation de Bruxelles, Liège et Mons, cités par le Gouvernement, sont loin de constituer une jurisprudence, car ils ont tous été rendus à huis clos et n’ont fait l’objet d’aucune publication.

De plus, les requérants soulignent que le retard enregistré dans l’enquête était la conséquence d’une déficience structurelle des services d’enquête. Une telle déficience ne pourrait être résolue par la chambre des mises en accusation, qui ne peut ni décider d’une augmentation de l’équipe des enquêteurs, ni ordonner une expertise.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes

: tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants

: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux. Cette règle se fonde sur l’hypothèse que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple,

Mifsud c. France

[GC] (déc.), n

o

57220/00, 11 septembre 2002).

Dans ses arrêts

Strategies et Communications et Demoulin

(précité) et

De Clerck et autres

c.

Belgique

(n

o

34316/02, 25 septembre 2007, non définitif), la Cour a conclu que le recours prévu aux articles 136 et 136

bis

du code d’instruction criminelle ne constituait pas un recours effectif au sens de l’article

13 de la Convention. Dans le second arrêt, elle a, entre autres, relevé que, dans son arrêt du 8

novembre

2005, la Cour de cassation avait confirmé qu’il appartenait au juge du fond, et non au juge d’instruction, de juger si la cause était traitée dans un délai raisonnable et, en cas de dépassement de ce délai, de déterminer la réparation adéquate.

Compte tenu des observations des requérants sur ce point et de la jurisprudence de la Cour de cassation, la Cour ne voit pas de raisons de s’écarter de ses constats précédents et estime devoir rejeter l’exception du Gouvernement à cet égard.

b)

Quant au bien-fondé des griefs, le Gouvernement soutient que le point de départ du délai à prendre en considération est le 24 mai 1997, date de la perquisition au domicile des requérants. Il estime qu’en l’espèce, la longueur de la procédure est justifiée par l’ampleur de l’enquête. L’affaire comporte une trentaine de cartons et plusieurs classeurs de pièces, ce qui représente plusieurs mètres de rayonnage. L’instruction révèle que la nature des faits nécessitait de longues et importantes recherches factuelles (renseignements, auditions, saisies, perquisitions etc.), qu’une quantité très importante de documents ont été saisis (200

000) et analysés, pour la plupart par des enquêteurs spécialisés, que plusieurs commissions rogatoires (notamment en France et au Luxembourg) ont été exécutées, que de multiples mouvements bancaires ont fait l’objet d’une analyse minutieuse, que les montages financiers révélés par l’enquête avaient été élaborés à des degrés multiples pendant une dizaine d’années et que le volet fiscal du dossier était extrêmement complexe.

Le Gouvernement estime qu’il ne peut lui être reproché aucune lenteur de procédure. L’instruction, qui a révélé de sérieux indices de culpabilité des requérants du chef notamment d’association de malfaiteurs, faux et usage de faux, escroquerie et blanchiment d’argent, s’est poursuivie sans relâche. Le juge d’instruction a procédé aux inculpations des requérants aussitôt que les éléments de l’enquête lui ont paru suffisamment complets pour le faire.

Selon le Gouvernement, plusieurs procédures initiées par les inculpés (pas nécessairement les requérants) ont contribué à allonger le délai de cette procédure, notamment la requête sur le fondement de l’article

61

quater

, paragraphe

1, du CIC introduite par la seconde requérante et qui tendait à obtenir la levée d’une saisie pratiquée sur un immeuble lui appartenant, le référé pénal introduit par un autre inculpé et tendant à obtenir la levée de la saisie opérée sur des avoirs financiers lors d’une perquisition, la demande du premier requérant, du 26 janvier 2006, demandant l’accomplissement des devoirs complémentaires, alors que l’affaire avait été fixée pour règlement de procédure à l’audience du 6 février 2006.

Sur le terrain de l’article 13 de la Convention, le Gouvernement se réfère à l’intégralité de ses arguments développés sous le volet de la recevabilité de la requête.

Les requérants relèvent d’emblée que le Gouvernement lui-même reconnaît qu’il lui est impossible de dresser un compte rendu détaillé de l’instruction. Ils admettent que l’affaire est complexe, mais affirment que cette complexité a été renforcée par l’impossibilité de simplifier les éléments essentiels de l’instruction et ce, en raison du fait que le magistrat instructeur n’a pas disposé d’équipes nécessaires et qu’aucun expert n’a été désigné. Or l’intervention d’un expert s’impose dans la plupart des dossiers financiers.

Quant au comportement des autorités, les requérants prétendent que l’instruction n’a pas été «

proactive

» mais «

réactive

». Certaines décisions juridictionnelles, comme un réquisitoire complémentaire ou une inculpation, ne sont intervenues qu’en réaction à l’utilisation, par la seconde requérante, de droits que lui réservait le CIC. Les requérants indiquent aussi certaines périodes de latence au cours desquelles ils n’ont pas été entendus. Malgré leur âge, les requérants continuent à subir un délai déraisonnable, dans une affaire qui reste très médiatisée, et qui leur est déjà préjudiciable dans l’état actuel des choses.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit qu’il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été traités moins favorablement que d’autres parties en cause en ce qui concerne l’obtention de la copie du dossier d’instruction. Ils font également valoir que l’affaire a été médiatisée au mépris du secret de l’instruction. Ils se plaignent enfin de la façon dont l’instruction est menée et des mesures conservatoires dont ils font l’objet.

La partie pertinente de l’article 6 § 1 se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

La Cour rappelle qu’elle a considéré que les garanties de l’article

6 s’appliquaient à l’ensemble de la procédure, y compris aux phases de l’information préliminaire et de l’instruction judiciaire (voir notamment les arrêts

Imbrioscia

c.

Suisse

du 24 novembre 1993, série A n

o

275, §

36

;

Allenet

de

Ribemont

c.

France

du 10 février 1995, série A n

o

308, §

35

;

Stratégies et Communications et Dumoulin c. Belgique

, précité) seulement dans la mesure où leur inobservation initiale risque de compromettre gravement le caractère équitable du procès. Or, il n’apparaît pas en l’espèce que le juge du fond ait été saisi et partant, on ne saurait, en l’état actuel, évaluer le caractère équitable ou non de l’ensemble de la procédure. Par ailleurs, les requérants auront la possibilité de se pourvoir en cassation contre un éventuel jugement de condamnation clôturant la procédure au fond.

Il en découle que ce grief est prématuré et doit être rejeté pour non

‑

épuisement des voies de recours internes, en application de l’article

35

§§

1 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevables,

tous moyens de fond réservés, les griefs des requérants tirés de la violation des articles 6 § 1 (durée excessive de la procédure) et 13

(recours effectif) de la Convention;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

F.

Elens-Passos

A.B. B

aka

Greffière adjointe

Président