Wauters și Schollaert împotriva Belgiei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 13414/05) direcționată împotriva Regatului Belgiei și pe care doi cetățeni ai acestui Stat, dl. Jean Wauters (în continuare "prim reclamant") și doamna Hélène Schollaert (în continuare "a doua reclamantă"), au depus-o în fața Curții pe 4 aprilie 2005 în temeiul art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Prim reclamantul este reprezentat de Me J.-M. Defourny, avocat la Liège. A doua reclamantă este reprezentată de Me P. Bossut și P. Vanderveeren, respectiv avocați la Saint Raphaël (Franța) și la Bruxelles. Guvernul belgian ("Guvernul") era reprezentat de agentul sa, dl. C. Debrulle, Directorul Serviciului public federal al justiției.

Reclamanții susțineau în special un depășire a duratei rezonabile a procedurii (art. 6 § 1 din Convenție).

Printr-o decizie din 13 noiembrie 2007, Curtea a declarat petiția parțial admisibilă.

În 1994, s-a deschis o urmărire preliminară privind conturile unei asociații fără scop lucrativ, condusă de prim reclamant și care primea adulți cu handicap. Acest caz a fost pus în urmărire de biroul procurorului Regal din Nivelles pe 8 noiembrie 1996 "pe cine nu se știe". Urmărirea se referea în principal la fapte de malversație săvârșite în cadrul unui grup de asociații al căror scop social viza primirea de handicapați și susținerea proiectelor socio-educative de integrare în acest sector. O percheziție a avut loc la domiciliul reclamanților pe 24 mai 1997.

Reclamanții au fost auziți de mai multe ori: 21, 23, 24, 27 mai, 23 iunie, 14 iulie, 18 noiembrie, 8 și 18 decembrie 1997; 30 ianuarie, 23 aprilie, 3 iunie, 15, 19, 24, 31 august și 21 septembrie 1998; 27 ianuarie, 25 februarie, 30 martie, 21 iunie, 19, 20, 30 iulie, 4, 11 august, 6, 20, 28 septembrie, 5, 12, 13, 18 octombrie, 4, 10, 12 noiembrie, 9 și 20 decembrie 1999; 14 și 25 ianuarie 2000; 2 decembrie 2002; 27 martie, 24 iunie, 23, 25 septembrie și 1 octombrie 2003; 24 iunie și 23 iulie 2004; 23 și 30 septembrie 2005.

A doua reclamantă a fost informată de judecătorul urmăririlor preliminare, la finele audierii din 27 martie 2003, a inculpării sale în calitate de coautor al malversațiilor pe care era suspectat prim reclamantul sau, în subsidiar, de receptare a fondurilor malversate.

Prim reclamantul a fost inculpat la finele audierii sale de judecătorul urmăririlor preliminare, pe 24 iunie 2003.

Patru alte persoane au fost inculpate în aceeași perioadă, în cadrul acestui caz.

Procedura a fost supusă unei ordonanțe de comunicare a dosarului de judecătorul urmăririlor preliminare la finele lunii februarie 2004. Biroul procurorului Regal a inceput examinarea acestei proceduri în vederea rezolvării procedurii.

Cu toate acestea, diverse comisii rogatoare internaționale (în Franța și Luxemburg) au fost continuate. Comisia rogatorie adresată Luxemburgului a fost pe baza unor elemente noi descoperite ca urmare a unei percheziții la domiciliul prim reclamantului în 2003. Autoritățile luxemburgheze nu au fost în măsură să indice data aproximativă a executării tuturor sarcinilor solicitate. Dificultăți au marcat desfășurarea comisiei rogatoare, deci autoritățile luxemburgheze au returnat-o doar la începutul lunii ianuarie 2006, parțial executată.

La începutul lunii mai 2004, autoritățile franceze au executat sarcinile solicitate relative la comisia rogatorie care le fusese adresată pe 24 noiembrie 2003. Simultan, autoritățile judiciare belgiene au executat o comisie rogatorie franceză referitoare la fapte conexe de spălare de bani.

O primă cerere a reclamanților de a lua copie din dosarul urmăririlor preliminare, depusă printr-o scrisoare din 28 mai 2004 la procurorul general, a fost respinsă pe 7 iulie 2004, sub motivul că era prematur să se acorde această autorizație.

Printr-o ordonanță din 1 iulie 2004, judecătorul urmăririlor preliminare a autorizat reclamanții să ia cunoștință din dosar, cu excepția comisiilor rogatoare date pe 24 noiembrie 2003 și pieselor relative la executarea lor.

O nouă cerere în acest sens a fost adresată de consilierul reclamanților procurorului general pe 3 august 2004. Acesta a răspuns pe 8 noiembrie 2004 prin referire la ordonanța din 1 iulie 2004 și prin solicitare de clarificări pentru a identifica piesele din care a dorit să ia copie.

Autorizația de a lua copie din piese a fost dată de procurorul general pe 8 februarie 2005, după avizul procurorului Regal din Nivelles și cel al judecătorului urmăririlor preliminare. Reclamanții au depus pe 10 februarie 2005 o cerere de copie, copie care nu a fost disponibilă decât pe 21 februarie 2006.

Pe 15 iulie 2005, prim reclamantul a reiterat prin scris judecătorului urmăririlor preliminare cererea sa, făcută în mod repetat de la 24 iulie 2004, de a fi audiat de acesta. În răspunsul său, judecătorul urmăririlor preliminare a precizat că noile sale funcții în cadrul tribunalului nu-i permiteau "atât sub aspect de disponibilitate cât și sub aspect de logistică" să-l audiere pe el personal.

Pe 21 octombrie 2005, procurorul Regal din Nivelles a luat un rechizitoriu de trimitere în fața tribunalului de condamnări ușoare. Rechizitoriul, de cincizeci și opt de pagini, se referea la șase persoane acuzate împotriva cărora s-au pus un număr foarte mare de acuzații. La acest stadiu, opt părți civile (dintre care șapte asociații) s-au deja constituit parte civilă.

Pe 7 noiembrie 2005, grefierul camerei de consiliu a notificat reclamanților că aceasta s-ar pronunța asupra rezolvării procedurii pe 6 februarie 2006 și că ei puteau lua cunoștință și lua copie din dosarul penal în cei cincisprezece zile anteriori ședinței. Cazul a fost introdus în fața camerei de consiliu la ședința acestei date. Cu toate acestea, a fost amânat pe 3 aprilie 2006 din următoarele motive: - prim reclamantul depusese pe 25 ianuarie 2006 o cerere pentru a face efectuate sarcini suplimentare (art. 61 quinquies și 127 din codul de instrucție penală); - consilierul a doua reclamante solicitase amânarea în măsura în care nu primise încă din cancelarie întreg dosarul penal; - piesele unei comisii rogatoare luxemburgheze nu au fost transmise, după executare parțială, decât la jumătatea lunii ianuarie 2006 și urmau să fie examinate de către anchetatori.

Pe 25 ianuarie 2006, prim reclamantul a depus o cerere de efectuare a mai multor acte de urmărire suplimentare pe baza art. 61 quinquies și 127 din codul de instrucție penală. Pe 24 februarie 2006, magistratul urmăririlor preliminare a emis o ordonanță declarând cererea admisibilă și parțial întemeiată.

Prim reclamantul a declarat apel a acestei ordonanțe pe 8 martie 2006. Rechizitorul luat de locțiitorul procurorului general pe 3 mai 2006 tinteau să declare recursul neîntemeiat.

Pe 15 iunie 2006, camera punerii în acuzare a confirmat decizia atacată, sub motivul că nu percepe nici relevanța nici utilitatea datoriei solicitate "care nu era descrisă cu nicio preciziune și care risca să întârzie inutil rezolvarea procedurii asupra căreia camera de consiliu a tribunalului de primă instanță trebuia să se pronunțe la ședința din 19 iunie".

La ședința din 3 aprilie 2006, cazul a fost amânat pe 19 iunie 2006, din motive identice cu cele care justificare amânarea la ședința de introducere, în special pentru ca urmărirea să fie completă atât în ceea ce privește sarcinile suplimentare solicitate de prim reclamant cât și în ceea ce privește examinarea ultimei comisii rogatoare din Luxemburg. Ansamblul acestor ultime sarcini a fost efectuat între martie și iulie 2006.

La ședința din 19 iunie 2006, cazul a fost amânat "cu acordul tuturor părților" pe 4 septembrie 2006 "data releu finală". La această dată finală, camera de consiliu a constatat că ultimele sarcini au fost efectuate și, ținând seama de timp de pledoarie (aproximativ trei ore) anunțat de părți, a amânat cazul la ședința din 20 noiembrie 2006. Cazul a fost judecat la această dată, camera de consiliu a rezolvat procedura pe 18 decembrie, prin emisiunea unei ordonanțe trimițând reclamanții și alți inculpați în fața tribunalului de condamnări ușoare din Nivelles. Ea remarca, între altele, așa cum reamintea procurorul Regal, că "echipa de anchetatori [trecuse] rapid de la 20 de persoane la începutul urmăririi la 3 anchetatori".

Pe 27 decembrie 2006, reclamanții au declarat apel a acestei ordonanțe. Pe 18 aprilie 2007, camera punerii în acuzare a curții de apel din Bruxelles a confirmat ordonanța din 18 decembrie 2006.

Pe 26 septembrie 2007, Curtea de Casație a anulat hotărârea de trimitere în fața tribunalului de condamnări ușoare pronunțată pe 18 aprilie 2007 și a trimis cazul la camera punerii în acuzare a curții de apel din Bruxelles altfel compusă. Printr-o hotărâre din 15 ianuarie 2008, aceasta a confirmat ordonanța atacată. Pe 25 ianuarie 2008, reclamanții s-au pourvut în casație.

Guvernul susține că punctul de plecare al termenului care trebuie luat în considerare este 24 mai 1997, data percheziției la domiciliul reclamanților. El estimează că în cazul de față, lungimea procedurii este justificată de amploarea urmăririi. Cazul conține aproximativ treizeci de cutii și mai mulți clasori cu piese, ceea ce reprezintă mai mulți metri de raftare. Urmărirea relevă că natura faptelor necesita cercetări factuile lungi și importante (informații, audieri, sechestre, percheziții etc.), că o cantitate foarte mare de documente au fost sechestrate (200.000) și analizate, cea mai mare parte de anchetatori specializați, că mai multe comisii rogatoare (în special în Franța și Luxemburg) au fost executate, că mișcări bancari multiple au fost obiectul unei analize minuțioase, că montajele financiare dezvăluite de urmărire au fost elaborate la mai multe niveluri pe parcursul unui deceniu și că aspectul fiscal al dosarului era extrem de complex.

Guvernul estimează că nu poate fi reproșat nici o lentoare de procedură. Urmărirea, care a dezvăluit indicii serioase de vinovăție ale reclamanților pentru asociere în vederea comiterii de infracțiuni, falsificare și folosire de falsuri, escrocherie și spălare de bani, s-a continuat neîntrerupt. Judecătorul urmăririlor preliminare a procedat la inculpări ale reclamanților de îndată ce elementele urmăririi i s-au părut suficient de complete pentru a o face.

Potrivit Guvernului, mai multe proceduri inițiate de inculpați (nu neapărat reclamanții) au contribuit la prelungirea duratei acestei proceduri, în special cererea pe baza art. 61 quater, §1, din codul de instrucție penală depusă de a doua reclamantă și care tindea la obținerea ridicării unui sechestru practicat asupra unei proprietăți imobiliare îi aparținând, recursul penal depus de alt inculpat și tendând la obținerea ridicării sechestului efectuat asupra unor averi financiare la o percheziție, cererea prim reclamantului din 26 ianuarie 2006, solicitând efectuarea sarcinilor suplimentare în timp ce cazul fusese fixat pentru rezolvarea procedurii la ședința din 6 februarie 2006.

Reclamanții evidențiază de la început că Guvernul însuși recunoaște că îi este imposibil să prezinte un cont detaliat al urmăririi. Ei admit că cazul este complex, dar susțin că această complexitate a fost sporită de imposibilitatea de a simplifica elementele esențiale ale urmăririi și aceasta, din fapt că magistratul urmăririlor preliminare nu dispunea de echipe necesare și că niciun expert nu a fost desemnat. Cu toate acestea, intervenția unui expert se impune în cea mai mare parte a dosarelor financiare.

Cât privește comportamentul autorităților, reclamanții pretenți că urmărirea nu a fost "proactivă" ci "reactivă". Anumite decizii judiciare, cum ar fi un rechizitoriu suplimentar sau o inculpare, nu au intervenit decât ca reacție la folosirea, de către a doua reclamantă, a drepturilor pe care i le rezerva codul de instrucție penală. Reclamanții indică de asemenea anumite perioade de latență în cursul cărora nu au fost auziți. În pofida vârstei lor, reclamanții continuă să sufere un termen nezonabil, într-un caz care rămâne foarte mediatizat și care le este deja prejudiciabil în starea actuală a lucrurilor.

Curtea reamintește că rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (vezi, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Perioada care trebuie luată în considerare a început - părțile sunt de acord - pe 24 mai 1997, cu percheziții la domiciliul celor doi reclamanți. Procedura este încă în curs, chestiunea rezolvării procedurii fiind încă în derulare. A deci durat aproximativ zece ani și unsprezece luni doar pentru faza urmăririi preliminare.

Curtea observă, la fel ca Guvernul și reclamanții, complexitatea mare a cauzei. Era vorba despre o urmărire referitoare la o afacere de criminalitate financiară, implicând mai multe asociații și societăți, șase inculpați, mai multe comisii rogatoare în mai multe țări și necesitând o mare muncă de reconstitution a faptelor și culegere de dovezi.

Cu reclamanții, Curtea constată că anumite întârzieri se datorează problemelor proprii - și se pare structurale - tribunalului de primă instanță din Nivelles: faptul că echipa de anchetatori a trecut, destul de rapid, de la douăzeci de persoane la începutul urmăririi la trei persoane; mărturisirea judecătorului urmăririlor preliminare din 15 iulie 2005, potrivit căreia îi era imposibil, sub aspect de logistică, să audiere reclamanții așa cum ei invitau să facă; punerea la dispoziție a copiei dosarului pe 21 februarie 2006, în timp ce cererea reclamanților în acest sens datează din 10 februarie 2005.

Curtea observă de asemenea că dacă amânările cauzei în fața camerei de consiliu se datorau cererilor de sarcini suplimentare depuse de reclamanți, judecătorul urmăririlor preliminare le-a acceptat.

În sfarsit, Curtea observă următoarele perioade de inactivitate: 25 ianuarie 2000 la 2 decembrie 2002, 2 decembrie 2002 la 24 iunie 2003, 1 octombrie 2003 la 24 iunie 2004 și 23 iulie 2004 la 23 septembrie 2005.

În vederea ansamblului acestor elemente, Curtea estimează că durata urmăririi preliminare a depășit pragul rezonabilității.

A existat deci o violare a art. 6 § 1.

Guvernul reitera argumentele pe care le-a prezentat la stadiul examinării admisibilității cererilor. Curtea reamintește că în decizia sa asupra admisibilității a respins excepția de neepuizare a căilor de recurs interne ridicată de Guvern și bazată pe art. 136 și 136 bis din codul de instrucție penală. Cu toate acestea, așa cum Curtea deja a afirmat, este la data introducerii cererilor în fața ei că "efectivitatea" recursului în sensul art. 13 trebuie apreciată, la fel ca existența căilor de recurs interne care trebuie epuizate în sensul art. 35 § 1 din Convenție, aceste două dispoziții prezentând "afinități strânse".

În consecință, pentru a concluziona în cazul de față cu privire la încălcarea art. 13, este suficient pentru Curtea să constate că în orice caz, la data introducerii cererilor - 4 aprilie 2005 -, nu exista în dreptul intern niciun "recurs efectiv" permitând reclamanților să facă valabile griefurile legate de durata procedurii (De Clerck c. Belgia, nr. 34316/02, 25 septembrie 2007, § 84).

A existat deci o violare a art. 13.

Reclamanții solicită fiecare 100.000 de euro (EUR) pentru prejudiciu moral. Ei denunță mediatizarea dosarului în dispută a secretului urmăririi preliminare, a prezumției de nevinovăție precum și a serenității lor și a celor apropiați în viața cotidiană. Ținând seama de vârstele lor (85 și respectiv 69 de ani), reclamanții sunt mai vulnerabili pentru a confrunta o asemenea încercare creată prin mai mult de zece ani de procedură dublată de mediatizare. Starea lor de sănătate s-a resimțit atât sub aspect fizic cât și nervos.

Guvernul nu a depus observații în această privință.

Curtea estimează că reclamanții au suferit o nedreptate morală sigură. Pe baza jurisprudenței sale în materie și ținând seama de numărul reclamanților, acordă fiecăruia dintre ei 15.000 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și taxe

Pentru cheltuieli și taxe în fața instanțelor naționale și ale Curții, reclamanții solicită fiecare o sumă forfetară de 25.000 EUR precum și rambursarea onorariilor avocatului lor în fața Curții de Casație, în valoare de 3.000 EUR. Furnizează mai jusificative de plată dar invită Curtea să nu se mire de absența unei state de onorarii. Ei susțin că ținând seama de situația lor grea, avocații le-au lăsat libertate pentru o proviziune în funcție de mijloace.

Guvernul nu a depus observații în această privință.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și rezonabilitatea ratei acestora. În cazul de față și ținând seama de elementele în posesia sa, dintre care unele jusificative furnizate de reclamanți, și de criteriile susmenționate, Curtea estimează rezonabil să acorde fiecăruia dintre reclamanți suma de 3.000 EUR toate cheltuielile incluse. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să facă să corespundă rata dobânzilor moratorii cu rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o violare a art. 6 § 1 din Convenție; 2. Declară că a existat o violare a art. 13 din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze fiecăruia dintre reclamanți, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 15.000 EUR (cincisprezece mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, (ii) 3.000 EUR (trei mii euro) pentru cheltuieli și taxe, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanți; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Dat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 mai 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Antonella Mularoni Grefieră Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 13414/05) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Jean Wauters (ci-après « premier requérant ») et M me Hélène Schollaert (ci-après « seconde requérante »), ont saisi la Cour le 4 avril 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le premier requérant est représenté par M e J.-M. Defourny, avocat à Liège. La seconde requérante est représentée par M es P. Bossut et P. Vanderveeren, respectivement avocats à Saint Raphaël (France) et à Bruxelles. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M. C. Debrulle, Directeur du Service public fédéral de la justice.

Les requérants alléguaient en particulier un dépassement du délai raisonnable de la procédure (article 6 § 1 de la Convention).

Par une décision du 13 novembre 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable. EN FAIT I.

En 1994, une information fut ouverte concernant les comptes d’une association sans but lucratif, gérée par le premier requérant et accueillant des adultes handicapés. Cette affaire fut mise à l’instruction par l’office du procureur du Roi de Nivelles le 8 novembre 1996 « en cause d’inconnu ». L’instruction concernait principalement des faits de détournements commis au sein d’un groupe d’associations dont l’objet social visait à accueillir des handicapés et à soutenir des projets socio-éducatifs d’intégration dans ce secteur. Une perquisition eut lieu au domicile des requérants le 24 mai 1997.

Les requérants furent auditionnés à plusieurs reprises : 21, 23 , 24, 27 mai, 23 juin, 14 juillet, 18 novembre, 8 et 18 décembre 1997 ; 30 janvier, 23 avril, 3 juin, 15, 19, 24, 31 août et 21 septembre 1998 ; 27 janvier, 25 février, 30 mars, 21 juin, 19, 20, 30 juillet, 4, 11 août, 6, 20, 28 septembre, 5, 12, 13, 18 octobre, 4, 10 , 12 novembre, 9 et 20 décembre 1999 ; 14 et 25 janvier 2000 ; 2 décembre 2002 ; 27 mars, 24 juin, 23, 25 septembre et 1 er octobre 2003 ; 24 juin et 23 juillet 2004 ; 23 et 30 septembre 2005.

La seconde requérante fut informée par le juge d’instruction, à l’issue de son audition du 27 mars 2003, de son inculpation en qualité de coauteur des détournements dont était suspecté le premier requérant ou, subsidiairement, de recel des fonds détournés.

Le premier requérant fut inculpé à l’issue de son audition par le juge d’instruction, le 24 juin 2003.

Quatre autres personnes furent inculpées pendant la même période, dans le cadre de cette affaire.

La procédure fit l’objet d’une ordonnance de soit-communiqué du juge d’instruction à la fin du mois de février 2004. L’office du procureur du Roi entama l’examen de cette procédure en vue du règlement de la procédure.

Toutefois, diverses commissions rogatoires internationales (en France et au Luxembourg) furent poursuivies. La commission rogatoire adressée au Luxembourg le fut sur la base de nouveaux éléments découverts à la suite d’une perquisition chez le premier requérant en 2003. Les autorités luxembourgeoises ne furent pas en mesure d’indiquer la date approximative d’exécution de l’ensemble des devoirs demandés. Des difficultés émaillèrent le déroulement de la commission rogatoire, de sorte que les autorités luxembourgeoises ne la renvoyèrent qu’au début du mois de janvier 2006, partiellement exécutée.

Au début du mois de mai 2004, les autorités françaises procédèrent aux devoirs demandés relatifs à la commission rogatoire qui leur avait été adressée le 24 novembre 2003. Simultanément, les autorités judiciaires belges exécutèrent une commission rogatoire française relative à des faits connexes de blanchiment.

Une première demande des requérants de prendre copie du dossier d’instruction, introduite par un courrier du 28 mai 2004 auprès du procureur général, fut rejetée le 7 juillet 2004, au motif qu’il était prématuré d’accorder cette autorisation.

Par une ordonnance du 1 er juillet 2004, le juge d’instruction autorisa les requérants à prendre connaissance du dossier, à l’exception des commissions rogatoires délivrées le 24 novembre 2003 et des pièces relatives à leur exécution.

Une nouvelle demande en ce sens fut adressée par le conseil des requérants au procureur général, le 3 août 2004. Celui-ci répondit le 8 novembre 2004 en se référant à l’ordonnance du 1 er juillet 2004 et en demandant des précisions permettant d’identifier les pièces dont il souhaitait prendre copie.

L’autorisation de lever copie des pièces fut délivrée par le procureur général le 8 février 2005, après avis du procureur du Roi à Nivelles et celui du juge d’instruction. Les requérants introduisirent, le 10 février 2005, une demande de copie, copie qui ne fut toutefois disponible que le 21 février 2006.

Le 15 juillet 2005, le premier requérant réitéra par écrit au juge d’instruction sa demande, faite à plusieurs reprises depuis le 24 juillet 2004, d’être entendu par celui-ci. Dans sa réponse, le juge d’instruction précisait que ses nouvelles fonctions au sein du tribunal ne lui permettaient pas « tant sur le plan de la disponibilité que sur le plan de la logistique » de l’entendre personnellement.

Le 21 octobre 2005, le procureur du Roi de Nivelles prit un réquisitoire de renvoi devant le tribunal correctionnel. Le réquisitoire, de cinquante huit pages, concernait six prévenus à charge desquels était mis un nombre très important de préventions. A ce stade, huit parties civiles (dont sept associations) s’étaient déjà constituées partie civile.

Le 7 novembre 2005, le greffier de la chambre du conseil avisa les requérants que celle-ci statuerait sur le règlement de procédure le 6 février 2006 et qu’ils pouvaient prendre connaissance et lever copie du dossier répressif pendant les quinze jours précédant l’audience. L’affaire fut introduite devant la chambre du conseil à l’audience de cette date. Toutefois, elle fut remise au 3 avril 2006 pour les motifs suivants : – le premier requérant avait déposé le 25 janvier 2006 une demande en vue de faire accomplir des devoirs complémentaires (article 61 quinquies et 127 du code d’instruction criminelle) ; – le conseil de la seconde requérante sollicita la remise dans la mesure où il n’avait pas encore reçu du greffe l’intégralité du dossier répressif ; – les pièces d’une commission rogatoire luxembourgeoise ne furent transmises, après exécution partielle, qu’à la mi-janvier 2006 et devaient faire l’objet d’un examen par les enquêteurs.

Le 25 janvier 2006, le premier requérant introduisit une demande d’accomplissement de plusieurs actes d’instruction complémentaires fondée sur l’article 61 quinquies et 127 du code d’instruction criminelle. Le 24 février 2006, le magistrat instructeur rendit une ordonnance déclarant la demande recevable et partiellement fondée.

Le premier requérant interjeta appel de cette ordonnance le 8 mars 2006. Les réquisitions prises par le substitut du procureur général, le 3 mai 2006, tendaient à entendre déclarer le recours non-fondé.

Le 15 juin 2006, la chambre des mises en accusation confirma la décision attaquée, au motif qu’elle n’apercevait ni la pertinence ni l’utilité du devoir demandé « qui n’était décrit avec aucune précision et qui risquait de retarder inutilement le règlement de la procédure sur lequel la chambre du conseil du tribunal de première instance devait statuer à son audience du 19 juin ».

A l’audience du 3 avril 2006, l’affaire fut remise au 19 juin 2006, pour des motifs identiques à ceux ayant justifié la remise lors de l’audience d’introduction, notamment afin que l’instruction puisse être complète tant en ce qui concerne les devoirs complémentaires sollicités par le premier requérant qu’en ce qui concerne l’examen de la dernière commission rogatoire au Luxembourg. L’ensemble de ces derniers devoirs fut accompli entre mars et juillet 2006.

A l’audience du 19 juin 2006, l’affaire fut remise « avec l’accord de toutes les parties » au 4 septembre 2006 « dernière date relais ». A cette ultime date, la chambre du conseil constata que les derniers devoirs avaient été accomplis et, compte tenu du temps de plaidoirie (environ trois heures) annoncé par les parties, elle remit l’affaire à l’audience du 20 novembre 2006. L’affaire fut plaidée à cette date, la chambre du conseil régla la procédure le 18 décembre, en rendant une ordonnance renvoyant les requérants et les autres inculpés devant le tribunal correctionnel de Nivelles. Elle relevait, entre autres, comme le rappelait du reste le procureur du Roi, que « l’équipe d’enquêteurs [était] passée rapidement de 20 personnes au début de l’instruction à 3 enquêteurs ».

Le 27 décembre 2006, les requérants interjetèrent appel de cette ordonnance. Le 18 avril 2007, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles confirma l’ordonnance du 18 décembre 2006.

Le 26 septembre 2007, la Cour de cassation cassa l’arrêt de renvoi devant le tribunal correctionnel prononcé le 18 avril 2007 et renvoya l’affaire à la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles autrement composée. Par un arrêt du 15 janvier 2008, celle-ci confirma l’ordonnance attaquée. Le 25 janvier 2008, les requérants se pourvurent en cassation. B.

Le Gouvernement soutient que le point de départ du délai à prendre en considération est le 24 mai 1997, date de la perquisition au domicile des requérants. Il estime qu’en l’espèce, la longueur de la procédure est justifiée par l’ampleur de l’enquête. L’affaire comporte une trentaine de cartons et plusieurs classeurs de pièces, ce qui représente plusieurs mètres de rayonnage. L’instruction révèle que la nature des faits nécessitait de longues et importantes recherches factuelles (renseignements, auditions, saisies, perquisitions etc.), qu’une quantité très importante de documents ont été saisis (200 000) et analysés, pour la plupart par des enquêteurs spécialisés, que plusieurs commissions rogatoires (notamment en France et au Luxembourg) ont été exécutées, que de multiples mouvements bancaires ont fait l’objet d’une analyse minutieuse, que les montages financiers révélés par l’enquête avaient été élaborés à des degrés multiples pendant une dizaine d’années et que le volet fiscal du dossier était extrêmement complexe.

Le Gouvernement estime qu’il ne peut lui être reproché aucune lenteur de procédure. L’instruction, qui a révélé de sérieux indices de culpabilité des requérants du chef notamment d’association de malfaiteurs, faux et usage de faux, escroquerie et blanchiment d’argent, s’est poursuivie sans relâche. Le juge d’instruction a procédé aux inculpations des requérants aussitôt que les éléments de l’enquête lui ont paru suffisamment complets pour le faire.

Selon le Gouvernement, plusieurs procédures initiées par les inculpés (pas nécessairement les requérants) ont contribué à allonger le délai de cette procédure, notamment la requête sur le fondement de l’article 61 quater , paragraphe 1, du code d’instruction criminelle introduite par la seconde requérante et qui tendait à obtenir la levée d’une saisie pratiquée sur un immeuble lui appartenant, le référé pénal introduit par un autre inculpé et tendant à obtenir la levée de la saisie opérée sur des avoirs financiers lors d’une perquisition, la demande du premier requérant, du 26 janvier 2006, sollicitant l’accomplissement des devoirs complémentaires alors que l’affaire avait été fixée pour règlement de procédure à l’audience du 6 février 2006.

Les requérants relèvent d’emblée que le Gouvernement lui-même reconnaît qu’il lui est impossible de dresser un compte rendu détaillé de l’instruction. Ils admettent que l’affaire est complexe, mais affirment que cette complexité a été renforcée par l’impossibilité de simplifier les éléments essentiels de l’instruction et ce, en raison du fait que le magistrat instructeur n’a pas disposé d’équipes nécessaires et qu’aucun expert n’a été désigné. Or l’intervention d’un expert s’impose dans la plupart des dossiers financiers.

Quant au comportement des autorités, les requérants prétendent que l’instruction n’a pas été « proactive » mais « réactive ». Certaines décisions juridictionnelles, comme un réquisitoire complémentaire ou une inculpation, ne sont intervenues qu’en réaction à l’utilisation, par la seconde requérante, de droits que lui réservait le code d’instruction criminelle. Les requérants indiquent aussi certaines périodes de latence au cours desquelles ils n’ont pas été entendus. Malgré leur âge, les requérants continuent à subir un délai déraisonnable, dans une affaire qui reste très médiatisée et qui leur est déjà préjudiciable dans l’état actuel des choses.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

La période à prendre en considération a débuté – les parties en conviennent – le 24 mai 1997, avec les perquisitions au domicile des deux requérants. La procédure est encore pendante, la question du règlement de la procédure étant toujours en cours. Elle a donc duré environ dix ans et onze mois pour la seule phase de l’instruction.

La Cour relève, à l’instar du Gouvernement et des requérants, la grande complexité de l’affaire. Il s’agissait d’une enquête portant sur une affaire de délinquance financière, impliquant plusieurs associations et sociétés, six inculpés, plusieurs commissions rogatoires dans plusieurs pays et nécessitant un grand travail de reconstitution des faits et de rassemblement des preuves.

Avec les requérants, la Cour constate que certains retards sont dus à des problèmes propres – et semble-t-il structurels – au tribunal de première instance de Nivelles : le fait que l’équipe d’enquêteurs soit passée, assez rapidement, de vingt personnes au début de l’instruction à trois personnes ; l’aveu du juge d’instruction, du 15 juillet 2005, selon lequel il lui était impossible, sur le plan de la logistique, d’entendre les requérants comme ceux-ci l’invitaient à le faire ; la mise à disposition de la copie du dossier le 21 février 2006, alors que la demande des requérants à cette fin datait du 10 février 2005.

La Cour relève également que si les remises de l’affaire devant la chambre du conseil étaient dues aux demandes de devoirs complémentaires soumises par les requérants, le juge d’instruction les a accueillies.

Enfin, la Cour note les périodes d’inactivité suivantes : 25 janvier 2000 au 2 décembre 2002, 2 décembre 2002 au 24 juin 2003, 1 er octobre 2003 au 24 juin 2004 et 23 juillet 2004 au 23 septembre 2005.

Au vu de l’ensemble de ces éléments, la Cour estime que la durée de l’instruction a dépassé le seuil du raisonnable.

Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1. II.

Le Gouvernement réitère les arguments qu’il avait présentés au stade de l’examen de la recevabilité de la requête. La Cour rappelle que dans sa décision sur la recevabilité elle a rejeté l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement et fondée sur les articles 136 et 136 bis du code d’instruction criminelle. Or, comme la Cour l’a déjà affirmé, c’est à la date d’introduction de la requête devant elle que « l’effectivité » du recours au sens de l’article 13 doit être appréciée, à l’instar de l’existence de voies de recours internes à épuiser au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, ces deux dispositions présentant « d’étroites affinités ».

En conséquence, pour conclure en l’espèce à la violation de l’article 13, il suffit à la Cour de constater qu’en tout état de cause, à la date d’introduction de la requête – le 4 avril 2005 –, il n’existait en droit interne aucun « recours effectif » permettant aux requérants de faire valoir leurs griefs tirés de la durée de la procédure ( De Clerck c. Belgique, n o 34316/02, 25 septembre 2007, § 84).

Il y a donc eu violation de l’article 13. III.

Les requérants réclament chacun 100 000 euros (EUR) pour dommage moral. Ils dénoncent la médiatisation du dossier au mépris du secret de l’instruction, de la présomption d’innocence ainsi que de leur sérénité et celle de leurs proches dans leur vie quotidienne. Compte tenu de leurs âges (85 et 69 ans respectivement), les requérants sont plus vulnérables pour affronter une telle épreuve créée par plus de dix ans de procédure doublée de médiatisation. Leur état de santé s’en est ressenti tant sur le plan physique que nerveux.

Le Gouvernement n’a pas déposé d’observations à cet égard.

La Cour estime que les requérants ont subi un tort moral certain. Se fondant sur sa jurisprudence en la matière et compte tenu du nombre des requérants, elle accorde à chacun d’eux 15 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Pour frais et dépens devant les instances nationales et la Cour, les requérants demandent chacun une somme forfaitaire de 25 000 EUR ainsi que le remboursement des honoraires de leur avocat devant la Cour de cassation, d’un montant de 3 000 EUR. Ils fournissent plusieurs justificatifs de paiement mais invitent la Cour à ne pas s’étonner de l’absence d’état d’honoraires. Ils prétendent que compte tenu de leur situation difficile, leurs avocats leur ont laissé une latitude pour un provisionnement en fonction de leurs moyens.

Le Gouvernement n’a pas déposé d’observations à cet égard.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession, dont certains justificatifs fournis par les requérants, et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’accorder à chacun des requérants la somme de 3 000 EUR tous frais confondus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : (i) 15 000 EUR (quinze mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, (ii) 3 000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 mai 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Antonella Mularoni Greffière Présidente