AFFAIRE HASAN KILIC c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 3;Violation de l'art. 13+3;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE HASAN KILIC c. TURQUIE (CtEDO, 2005)
SECȚIA A PATRA
CAUZA HASAN KILIÇ c. TURCIEI
(Cererea nr. 35044/97)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
28 iunie 2005
DEFINITIVĂ
28/09/2005
Prezenta hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la articolul 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Hasan Kılıç c. Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a patra), reunită într-o cameră compusă din:
Sir Nicolas Bratza, președinte,
Dnii J. Casadevall,
R. Türmen,
M. Pellonpää,
K. Traja,
J. Šikuta,
Dna L. Mijović, judecători,
și dl M. O'Boyle, grefier de secție,
După deliberare în camera de consiliu la 1 aprilie 2003 și 7 iunie 2005,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 35044/97) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un resortisant al acestui stat, Hasan Kılıç („reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") la 24 noiembrie 1995 în temeiul vechiului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentat, începând cu 13 octombrie 2003, de avocații Ș. Turan și M. İriz, din Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de coagentul său.
Reclamantul, invocând articolul 3 din Convenție, susținea că a fost supus torturii în timpul reținerii sale și denunța ineficacitatea căii penale exercitate în speță. El se plângea de asemenea de o încălcare a articolelor 5, 6 și 14 din Convenție.
Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (articolul 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 din regulament.
Printr-o decizie din 1 februarie 2000, camera a declarat cererea parțial inadmisibilă și a amânat-o în măsura în care privea articolele 3 și 13 din Convenție.
După restructurarea generală a secțiilor Curții de la 1 noiembrie 2001 (articolul 25 § 1 din regulament), cererea a fost atribuită secției a patra nou-constituite (articolul 52 § 1 din regulament).
La 1 aprilie 2003, camera a declarat cererea admisibilă.
Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament). Părțile au prezentat fiecare comentarii asupra observațiilor celeilalte.
La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a patra astfel remaniate (articolul 52 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul, Hasan Kılıç, născut în 1974, este deținut în prezent la penitenciarul din Bursa. La momentul faptelor, era student.
A. Arestarea și reținerea reclamantului
Versiunea reclamantului
La 16 mai 1994, reclamantul a fost arestat într-o cafenea din Beyoğlu (Istanbul) de către polițiști de la secția antiteroristă a direcției de securitate din Gayrettepe (Istanbul). În timpul arestării, polițiștii au recurs la forță și l-au introdus pe reclamant într-un vehicul, lovindu-l cu picioarele, pumnii și paturile armelor. Suferind insulte pe tot parcursul drumului, acesta a fost condus în sediul direcției, unde a fost plasat în arest preventiv polițienesc.
În timp ce gura și nasul îi sângerau încă, polițiștii i-au legat ochii și l-au tras de păr pentru a-l duce la subsol. I-au confiscat șireturile, cureaua și obiectele personale, înainte de a-l conduce la un etaj și mai jos.
Reclamantul a fost obligat să rămână așezat pe parcursul unei zile întregi direct pe podeaua de beton, fără să mănânce sau să bea, fiind bătut din când în când, și uneori obligat să stea într-un picior pentru a-l împiedica să adoarmă. La un moment dat, polițiștii l-au constrâns să scrie pe o foaie de hârtie numele tuturor membrilor familiei sale, adresa sa și toate literele alfabetului.
Ulterior, reclamantul a fost dus la etajul superior. Interogatorii i-au răsucit organele genitale, l-au amenințat cu violul, au încercat să-i bage degetele în ochi și i-au lovit capul de pereți.
L-au forțat să recunoască implicarea în mai multe atentate cu bombă comise la Istanbul în numele PKK. Refuzând să se supună, reclamantul a fost lovit cu brutalitate, apoi readus la al doilea subsol; i s-a spus: „ce miroase atât de bine aici; aceste mirosuri sunt cele ale sângelui impregnat în pereți; nu vei fi privat de aceste mirosuri".
Apoi i s-a ordonat să se dezbrace; în cele din urmă a fost dezbrăcat cu forța și a fost suspendat de brațe, pentru a i se administra șocuri electrice, fiind amenințat în același timp că i se va detona o bombă la picioare.
Reclamantul a simțit brațele amorțindu-i și a leșinat. Polițiștii l-au trezit cu jeturi de apă, în timp ce era încă suspendat. Ulterior, i s-a aplicat falaka, care constă în administrarea de lovituri cu bastonul pe tălpile picioarelor.
După cinci zile de violențe, reclamantul a fost lăsat într-o cameră umedă, înainte de a fi dus într-o altă încăpere, însoțit de polițiști care și-au stins țigările pe corpul său și l-au înțepat de asemenea în diferite locuri cu ajutorul unui obiect ascuțit.
În cele din urmă, reclamantul a fost dus într-un loc împădurit și a fost amenințat cu moartea de către polițiști care i-au simulat spânzurarea de un copac.
La 19 mai 1994, reclamantul a semnat o declarație în care a recunoscut faptele și a admis că a lucrat în cadrul PKK ca specialist în explozivi. Reținerea reclamantului nu s-a încheiat însă cu acest lucru; el a rămas în arest încă șase zile, timp în care a fost împiedicat să-și satisfacă nevoile naturale și forțat să asculte cântece naționaliste și rasiste.
La 25 mai 1994, la sfârșitul reținerii, reclamantul a fost dus la biroul Institutului medico-legal din Istanbul. Medicul legist care l-a examinat împreună cu alți șase coinculpați a întocmit un raport foarte scurt, conform căruia nu a fost constatată nicio urmă de lovituri și răni pe corpul reclamantului.
După examen, reclamantul a fost adus în fața procurorului Republicii de pe lângă Curtea pentru Securitatea Statului din Istanbul („procurorul" – „Curtea pentru Securitatea Statului"). El a negat acuzațiile aduse împotriva sa, precum și declarația sa luată de poliție. A încercat să arate că mărturisirile sale i-au fost smulse sub tortură, dar explicațiile sale nu au fost consemnate în procesul-verbal de audiere.
Versiunea Guvernului
La 16 mai 1994, doi presupuși membri ai PKK, anume fratele reclamantului, H.K., și complicele său Ș.A., au planificat plasarea unei bombe la oficiul poștal din Beyoğlu, Istanbul. Bomba, care a explodat prematur, l-a ucis pe H.K., în timp ce Ș.A. a fost reținut, fiind rănit. Interogat la direcția de securitate și apoi de către procuror, Ș.A. l-a denunțat pe reclamant împreună cu alți trei indivizi și a indicat poliției locurile unde aceștia se aflau.
În consecință, reclamantul a fost arestat la aceeași dată, fiind suspectat de apartenența la PKK.
Reclamantul și coinculpații săi au fost menținuți în reținere până la 25 mai 1994, dată la care procurorul a luat declarațiile reclamantului, care nu s-a plâns deloc că ar fi fost supus la rele tratamente în timpul reținerii sale.
La aceeași dată, reclamantul a fost adus în fața unui judecător asistent al Curții pentru Securitatea Statului. Constatând că persoana în cauză confirma declarația dată în fața procurorului, judecătorul a dispus arestarea preventivă.
B. Examenul medical al reclamantului după încarcerare
În urma plasării sale în arest preventiv la 25 mai 1994, reclamantul a fost transferat la penitenciarul Bayrampașa (Istanbul).
La 30 mai 1994, a fost examinat de medicul penitenciarului care, în raportul nr. 261 întocmit în aceeași zi, a constatat amorțeală la nivelul mâinii și degetului mic stâng al persoanei în cauză.
La 28 iunie 1994, direcția penitenciară a transmis acest raport procurorului din Eyüp, care a decis să-l trimită pe reclamant la biroul Institutului medico-legal de circumscripția sa, pentru ca acesta să se pronunțe asupra concluziilor medicului penitenciarului.
La 29 iunie 1994, Institutul a confirmat concluziile medicului menționat. La examen, a constatat că amorțelile și furnicăturile persistau și se răspândiseră la nivelul ambelor brațe, antebrațe, hipotenarului mâinilor și degetelor mici. Neobservând nicio leziune traumatică externă, medicul legist al Institutului a precizat că viața persoanei în cauză nu era în pericol și i-a prescris o convalescență de cinci zile.
C. Procedura penală împotriva presupușilor torționari ai reclamantului
La 11 iulie 1994, reclamantul a depus la parchetul din Istanbul o plângere oficială împotriva responsabililor de reținerea sa. Întemeindu-se pe raportul medical din 29 iunie 1994, el a declarat că a suferit violențe, cum ar fi „electrocutare, suspendare, strivirea testiculelor, falaka". El a expus de asemenea că a fost forțat să semneze o declarație în timp ce avea ochii legați.
La 4 ianuarie și, respectiv, 13 februarie 1995, procurorul Republicii din Istanbul l-a audiat pe polițistul Ü.K. și pe comisarul Ö.D. În declarațiile lor, de altfel similare, aceștia au arătat că raportul medical eliberat la sfârșitul reținerii litigioase era absolut tăcut cu privire la violențele pe care reclamantul susținea că le-a suferit. Au adăugat că asemenea alegații sunt frecvente printre membrii PKK, care ar depune plângeri false sub instrucțiunile organizației lor, doar în scopul de a intimida agenții forțelor de ordine. Contestând acuzațiile, cei doi polițiști au declarat că nu recunosc nicio valoare probatorie raportului medical pe care reclamantul l-ar fi obținut la mult timp după admiterea sa la penitenciar. De fapt, în închisori, membrii PKK își provoacă singuri răni pentru a depune plângeri.
La 14 februarie 1995, procurorul i-a pus sub acuzare pe cei doi polițiști în fața curții cu jurați din Istanbul pentru încălcarea articolului 243 din codul penal care sancționează actele de rele tratamente aplicate de agenți ai statului în scopul de a smulge mărturisiri.
Printr-o hotărâre din 15 iunie 1995, curtea cu jurați i-a achitat pe polițiștii puși sub acuzare „din lipsă de probe decisive și convingătoare susceptibile să atragă condamnarea lor pentru săvârșirea faptelor reproșate (...)". Apreciind că alegațiile, de altfel necoroborate, ale reclamantului nu depășiseră pragul „alegațiilor abstracte", judecătorii fondului au constatat că versiunea sa asupra faptelor s-a dovedit ea însăși contradictorie. Astfel, în plângerea sa, afirmase că ochii îi erau legați în momentul în care a semnat mărturisirile litigioase, în timp ce la ședință a susținut contrariul.
Parchetul nedeclarând recurs, hotărârea din 15 iunie 1995 a devenit definitivă. Reclamantul, neconstituindu-se parte intervenientă în temeiul articolului 371 din codul de procedură penală, nu era îndreptățit să declare recurs.
D. Procesul intentat împotriva reclamantului
La 27 iunie 1994, procurorul l-a pus sub acuzare pe reclamant pentru apartenența la PKK, în fața Curții pentru Securitatea Statului.
La 21 iulie 1995, reclamantul a început greva foamei pentru a protesta împotriva relelor tratamente aplicate acuzaților și deținuților.
Curtea pentru Securitatea Statului l-a condamnat în cele din urmă pe cel în cauză la 12 ani și 6 luni de închisoare, iar această hotărâre a devenit definitivă la 8 februarie 1999.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
Pentru dispozițiile dreptului intern și practica judiciară, a se vedea, de exemplu, deciziile Nimet Acar c. Turciei (nr. 24940/94) din 3 mai 2001 și Șenses c. Turciei (nr. 24991/94) din 14 noiembrie 2000.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE
Reclamantul invocă o încălcare a articolului 3 din Convenție din cauza torturilor care i-au fost aplicate în timpul reținerii pentru a-i smulge mărturisiri. Această dispoziție se citește astfel:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
A. Tezele părților
Guvernul
Guvernul insistă asupra raportului medical din 29 iunie 1994 care, obținut la treizeci și patru de zile după sfârșitul reținerii litigioase, nu are nicio valoare probatorie și nu atrage, de altfel, nicio consecință din perspectiva articolului 3. În schimb, raportul medico-legal din 25 mai 1994, considerat în ordinea cronologică a lucrurilor, ar fi suficient pentru a-l contrazice pe reclamant.
Prin urmare, Guvernul face trimitere la cauza Erdagöz c. Turciei (hotărârea din 22 octombrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VI, p. 2312, § 42) și solicită Curții să se ralieze constatărilor care au stat la baza hotărârii curții cu jurați din Istanbul (punctul 27 de mai sus) și să concluzioneze că în speță nimic nu permite stabilirea răspunderii statului în circumstanțele denunțate.
Reclamantul
Reclamantul subliniază absența oricărui examen medical care să fi precedat plasarea sa în reținere. El susține că divergența constatată între raportul medico-legal din 25 mai 1994 și cel intervenit doar cinci zile mai târziu nu este decât dovada superficialității cu care a fost efectuat primul examen.
Astfel, el apreciază că situația descrisă în cauza Erdagöz, citată mai sus, nu este comparabilă cu a sa, întrucât versiunea sa asupra faptelor nu se pretează la nicio confuzie și se dovedește coroborată cu concluziile medicilor care l-au examinat după încarcerare.
B. Aprecierea Curții
Curtea notează că la 25 mai 1994, la sfârșitul reținerii, reclamantul a fost examinat de un medic al Institutului medico-legal din Istanbul, care nu a putut detecta nicio urmă de violență pe corpul său (punctul 17 de mai sus). Or, medicul penitenciarului Bayrampașa care l-a văzut la 30 mai 1994 a constatat o amorțeală la nivelul mâinii și degetului mic stâng (punctul 22 de mai sus). La 29 iunie 1994, Institutul medico-legal a confirmat acest diagnostic, observând în plus că simptomul cuprinsese o mare parte a membrelor superioare și justifica o convalescență de cinci zile (punctul 23 de mai sus).
Curtea reamintește că proba pe care trebuie să se bazeze pentru stabilirea faptelor la originea prezentului capăt de cerere poate rezulta dintr-un fascicul de indicii suficient de grave, precise și concordante (Dikme c. Turciei, nr. 20869/92, § 73, CEDO 2000-VIII), înțelegându-se că orice rănire survenită în cursul unei detenții în secret dă naștere unor prezumții puternice de fapt (Salman c. Turciei [MC], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII). Cu privire la acest din urmă punct, trebuie reamintit că, în timpul reținerii sale de zece zile, reclamantul nu a beneficiat de dreptul de acces la un avocat, un medic, o rudă sau un prieten, nici nu a dispus de posibilitatea de a fi adus în fața unui judecător; pe tot acest timp, a rămas complet la mila acțiunilor reprobabile ale polițiștilor, în special ale celor însărcinați să-l interogheze.
Curtea a avut deja ocazia să examineze circumstanțe comparabile și nu poate ignora raportul mai mult sau mai puțin strâns între anumite tipuri de violențe și sechelele constatate la nivelul membrelor superioare ale unui individ, care par să poată merge de la o diminuare a sensibilității, furnicături sau dureri (a se vedea, de exemplu, Algür c. Turciei, nr. 32574/96, §§ 14 și 16, 22 octombrie 2002; Yaz c. Turciei, nr. 29485/95, §§ 12 și 15, 22 iulie 2003 și Ayșe Tepe c. Turciei, nr. 29422/95, §§ 15 și 18, 22 iulie 2003) până la leziuni ale plexurilor brahiale (a se vedea, de exemplu, Aksoy c. Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2278, § 60). Fără a fi categorică, Curtea apreciază că, deși documentele medicale invocate de reclamant nu constituie o constatare definitivă cu privire la acest aspect (punctul 32 de mai sus), ele tind totuși să credibilizeze alegația sa potrivit căreia ar fi fost suspendat de brațe.
Persoana în cauză nefiind supusă unui examen medical încă de la începutul privării sale de libertate, nimeni nu poate pretinde că faptele aflate la originea simptomului constatat ar putea data dintr-o perioadă anterioară arestării sale. Revine deci Guvernului să furnizeze o explicație plauzibilă privind originile acestui simptom și să prezinte probe care să stabilească fapte care pun la îndoială alegația în discuție (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franței [MC], nr. 25803/94, § 87, CEDO 1999-V; Berktay c. Turciei, nr. 22493/93, § 167, 1 martie 2001, și Altay c. Turciei, nr. 22279/93, § 50, 22 mai 2001).
Or, explicațiile Guvernului nu convinge Curtea, pentru următoarele motive.
Mai întâi, argumentul întemeiat pe perioada de aproximativ o lună care separă examenul medical efectuat la 25 mai 1994 și cel din 29 iunie 1994 nu rezistă examenului, acesta din urmă neputând decât să confirme primul diagnostic stabilit de medicul penitenciarului la 30 mai 1994 (punctul 22 de mai sus), respectiv la cinci zile după reținerea litigioasă.
Nu se poate de asemenea urma Guvernul atunci când își însușește motivele care au condus curtea cu jurați din Istanbul la achitarea celor doi polițiști puși sub acuzare (punctul 27 de mai sus).
Mai întâi, deoarece achitarea în plan penal a unui presupus torționar nu degrevează Statul pârât de răspunderea sa în lumina articolului 3 de a da socoteală despre persoanele aflate sub controlul său (a se vedea hotărârile citate mai sus Yaz, § 30, și Berktay, § 168). Apoi, deoarece, având în vedere această răspundere, autoritățile poliției nu se pot retranșa în spatele unor ipoteze, precum cele care afirmă că ar fi frecvent ca deținuții, precum reclamantul, să recurgă la automutilare pentru a intimida poliția (punctul 25 de mai sus).
Dacă asemenea procedee, desigur inacceptabile, sunt atât de răspândite, revine autorităților competente să asigure ca persoanele reținute în circumstanțe suspecte să beneficieze mai întâi de examene medicale complete și, dacă este cazul, să ia măsuri de supraveghere adecvate de îndată ce sunt plasate în arest preventiv în penitenciare.
Oricum, trebuie precizat că, în speță, între cele două examene medicale intervenite la 30 mai și 29 iunie 1994, simptomul observat la reclamant se agravase. Era deci vorba de o problemă susceptibilă să se accentueze în timp și care putea deci, prin natura sa, să fie detectată la sfârșitul reținerii, sau, în caz contrar, să facă obiectul unui examen neurologic mai aprofundat, cel târziu de la primul diagnostic, și, în consecință, al unei supravegheri medicale. Aceasta ar fi permis autorităților penitenciare să supravegheze mai îndeaproape atât acțiunile, cât și starea reală de sănătate a reclamantului.
Având în vedere ansamblul elementelor supuse aprecierii sale și absența unei explicații plauzibile din partea Guvernului, în special asupra discordanței constatate între cele trei rapoarte medicale depuse la dosar, se impune concluzia că examenul medical inițial nu a avut loc în mod corespunzător și că sechelele brahiale constatate în ultimele două rapoarte au la origine un tratament pentru care Guvernul poartă răspunderea.
Având în vedere această constatare, Curtea apreciază că nu trebuie să verifice în plus realitatea celorlalte alegații de violențe fizice sau psihice, ținând cont în special de dificultatea de a aduce dovada unor asemenea tratamente, în circumstanțele prezentei cauze.
Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare materială a articolului 3 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE
Reclamantul denunță punerea în aplicare deficitară a mecanismului judiciar turc care, în speță, prin impunitatea pe care a acordat-o torționarilor săi, a păcătuit prin ineficacitate. În această privință, el invocă, în esență, articolul 13 din Convenție, conform căruia:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."
A. Tezele părților
Guvernul susține că, capătul de cerere întemeiat pe articolul 3 nefiind „apărabil", nicio problemă nu se pune pe terenul articolului 13, cu atât mai puțin atunci când se observă că, în prezenta cauză, reclamantul a omis să se constituie parte intervenientă în procesul polițiștilor puși sub acuzare.
La rândul său, reclamantul deplânge că judecătorii fondului nu au ținut cont în mod corespunzător de elementele medicale care îi susțineau alegațiile, în unicul scop de a-i disculpa pe cei doi polițiști acuzați. Presupunând că aceștia ar fi nevinovați, ar fi trebuit totuși să se caute identificarea și sancționarea adevăraților responsabili. Omițând să facă acest lucru, judecătorii în cauză ar fi suprimat, de fapt, orice perspectivă de succes pe care un recurs în reparație ar fi putut-o prezenta pentru obținerea reparării prejudiciului suferit.
B. Aprecierea Curții
Natura dreptului în joc are implicații pentru tipul de recurs pe care Statul este obligat să-l ofere în temeiul articolului 13. Atunci când este vorba de alegații „apărabile" de încălcare a drepturilor consacrate de articolul 3 (Z. și alții c. Regatului Unit [MC], nr. 29392/95, § 108, CEDO 2001-V), o despăgubire a prejudiciilor materiale și morale este, în principiu, posibilă și face parte din regimul de reparație care trebuie pus în aplicare în acest temei (ibidem, § 109, și, mutatis mutandis, Öneryıldız c. Turciei [MC], nr. 48939/99, § 107, CEDO 2004-XII).
Dacă, în alte cauze similare, Curtea a sancționat uneori pe terenul articolului 13 absența unor anchete efective și apte să conducă la identificarea și pedepsirea responsabililor (a se vedea, de exemplu, Aksoy, citată mai sus, p. 2286, § 95; Aydın c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, pp. 1895-1896, § 103; pentru discuția pe acest subiect, a se vedea İlhan c. Turciei [MC], nr. 22277/93, §§ 91-93, CEDO 2000-VII, și Assenov c. Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3290, § 102), motivul era că, în absența unei asemenea anchete, victima se putea afla în imposibilitatea de a exercita un recurs disponibil pentru a obține reparație, din cauza raportului procedural strâns observat în dreptul turc între investigațiile penale și recursurile administrative sau civile (a se vedea, de exemplu, Salman, citată mai sus, § 109).
De altfel, în acest cadru se înscrie precis capătul de cerere al reclamantului (punctul 46 de mai sus), înțelegându-se că nici articolul 13, nici vreo altă dispoziție a Convenției nu îi garantează dreptul de a-i urmări și condamna pe terți (Perez c. Franței [MC], nr. 47287/99, § 70, CEDO 2004-I).
Rezultă că, în speță, Curtea nu are altă sarcină decât să cerceteze dacă reclamantul a fost împiedicat să exercite un recurs efectiv (punctul 47 de mai sus) prin modul în care mecanismul penal turc a reacționat în fața capătului său de cerere, desigur „apărabil" (punctul 43 de mai sus), întemeiat pe articolul 3.
În prezenta cauză, procedura penală inițiată împotriva celor doi polițiști trimiși în judecată de parchet s-a soldat cu achitarea lor. Hotărârea pronunțată în consecință nu stabilește existența vreunui rău tratament și nici a vreunei implicări a unuia sau altuia dintre agenți în evenimentele denunțate (Hasan Kılıç c. Turciei (dec.), nr. 35044/97, 1 aprilie 2003). Pornind în special de la declarațiile acuzaților și de la o contradicție constatată între afirmațiile reclamantului cu privire la momentul în care ar fi avut ochii legați, judecătorii fondului au calificat alegațiile drept „abstracte", fără a aprecia vreodată că ar trebui să ordone investigații complementare mai aprofundate, nici măcar o expertiză pentru a verifica concluziile ultimelor două rapoarte medicale. Și-au închis astfel posibilitatea de a face lumină nu numai asupra originii sechelelor constatate la persoana în cauză, ci și asupra omisiunilor susceptibile a fi fost comise în constatarea lor tardivă.
Rezultă că, în speță, calea penală exercitată nu a oferit reclamantului niciun fundament rezonabil pentru a încerca să obțină reparație în fața instanțelor administrative sau civile, deoarece atât în una, cât și în cealaltă dintre aceste proceduri ar fi trebuit să dovedească, cel puțin, că a fost victima unor rele tratamente (Hasan Kılıç, citată mai sus).
În această privință, contrar a ceea ce sugerează Guvernul (punctul 45 de mai sus), Curtea nu este convinsă că calea de recurs pe care reclamantul ar fi putut-o exercita dacă s-ar fi constituit parte intervenientă ar fi permis modificarea în mod semnificativ a rezultatelor anchetei sau procesului în cauză (a se vedea, de exemplu, Șenses, citată mai sus).
A existat deci în speță o încălcare a articolului 13 din Convenție.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
În conformitate cu articolul 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamantul solicită 33 739,50 dolari americani (USD) cu titlu de prejudiciu material. Luând ca bază un salariu minim de 271 USD pe lună, el invocă pierderea de câștig pe care o va suferi până la reluarea vieții normale după executarea pedepsei sale cu închisoarea.
Reclamantul solicită, de asemenea, o sumă de 50 000 USD pentru prejudiciul moral rezultat din desfășurarea reținerii sale, în special din violențele care au însoțit-o.
Guvernul contestă aceste sume, pe care le consideră atât exorbitante, cât și nejustificate, și apreciază că o eventuală satisfacție echitabilă nu trebuie în niciun caz să depășească limitele rezonabilului sau să conducă la o îmbogățire fără justă cauză.
În absența unei legături de cauzalitate între încălcările constatate (punctele 43 și 53 de mai sus) și prejudiciul material de care se plânge reclamantul, Curtea nu poate primi cererea formulată în acest sens. În schimb, apreciază că trebuie să acorde, în echitate, 15 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
Reclamantul solicită în acest sens 4 148 EUR, sumă pe care o detaliază într-o anumită măsură și la care adaugă 857 EUR pentru onorariile datorate conform baremului ministerial.
Guvernul invită Curtea să respingă această cerere, deoarece este lipsită de justificative și, în plus, excesivă.
Curtea reamintește că, în lumina articolului 41 din Convenție, pot fi rambursate doar cheltuielile a căror realitate și caracter rezonabil al cuantumului sunt stabilite (Nikolova c. Bulgariei [MC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). Reclamantul neprezentând nici justificative, nici note referitoare la pretențiile sale, Curtea nu le poate primi ca atare. Nu este mai puțin adevărat că în vederea pregătirii prezentei cauze reclamantul a trebuit să facă anumite cheltuieli neacoperite de suma de 625,04 EUR, plătită la 21 februarie 2001 de Consiliul Europei cu titlu de asistență judiciară.
Prin urmare, Curtea consideră rezonabil să acorde 1 500 EUR pentru cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi moratorii
Curtea apreciază că este oportun să bazeze nivelul dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție;
Hotărăște că a existat de asemenea o încălcare a articolului 13 din Convenție, coroborat cu articolul 3;
Hotărăște,
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, următoarele sume care vor fi convertite în noi lire turcești, la rata aplicabilă la data plății:
i. 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro) pentru prejudiciu moral;
ii. 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli de judecată;
iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționate;
b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 28 iunie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Michael O'Boyle Nicolas Bratza
Grefier Președinte