Hasan Kilic împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 35044/97) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un resortisant al acestui stat, Hasan Kılıç („reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") la 24 noiembrie 1995 în temeiul vechiului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentat, începând cu 13 octombrie 2003, de avocații Ș. Turan și M. İriz, din Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de coagentul său.

Reclamantul, invocând articolul 3 din Convenție, susținea că a fost supus torturii în timpul reținerii sale și denunța ineficacitatea căii penale exercitate în speță. El se plângea de asemenea de o încălcare a articolelor 5, 6 și 14 din Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (articolul 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 1 februarie 2000, camera a declarat cererea parțial inadmisibilă și a amânat-o în măsura în care privea articolele 3 și 13 din Convenție.

După restructurarea generală a secțiilor Curții de la 1 noiembrie 2001 (articolul 25 § 1 din regulament), cererea a fost atribuită secției a patra nou-constituite (articolul 52 § 1 din regulament).

La 1 aprilie 2003, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament). Părțile au prezentat fiecare comentarii asupra observațiilor celeilalte.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a patra astfel remaniate (articolul 52 § 1). ÎN FAPT

La 16 mai 1994, reclamantul a fost arestat într-o cafenea din Beyoğlu (Istanbul) de către polițiști de la secția antiteroristă a direcției de securitate din Gayrettepe (Istanbul). În timpul arestării, polițiștii au recurs la forță și l-au introdus pe reclamant într-un vehicul, lovindu-l cu picioarele, pumnii și paturile armelor. Suferind insulte pe tot parcursul drumului, acesta a fost condus în sediul direcției, unde a fost plasat în arest preventiv polițienesc.

În timp ce gura și nasul îi sângerau încă, polițiștii i-au legat ochii și l-au tras de păr pentru a-l duce la subsol. I-au confiscat șireturile, cureaua și obiectele personale, înainte de a-l conduce la un etaj și mai jos. Reclamantul a fost obligat să rămână așezat pe parcursul unei zile întregi direct pe podeaua de beton, fără să mănânce sau să bea, fiind bătut din când în când, și uneori obligat să stea într-un picior pentru a-l împiedica să adoarmă. La un moment dat, polițiștii l-au constrâns să scrie pe o foaie de hârtie numele tuturor membrilor familiei sale, adresa sa și toate literele alfabetului.

Ulterior, reclamantul a fost dus la etajul superior. Interogatorii i-au răsucit organele genitale, l-au amenințat cu violul, au încercat să-i bage degetele în ochi și i-au lovit capul de pereți. L-au forțat să recunoască implicarea în mai multe atentate cu bombă comise la Istanbul în numele PKK. Refuzând să se supună, reclamantul a fost lovit cu brutalitate, apoi readus la al doilea subsol; i s-a spus: „ce miroase atât de bine aici; aceste mirosuri sunt cele ale sângelui impregnat în pereți; nu vei fi privat de aceste mirosuri". Apoi i s-a ordonat să se dezbrace; în cele din urmă a fost dezbrăcat cu forța și a fost suspendat de brațe, pentru a i se administra șocuri electrice, fiind amenințat în același timp că i se va detona o bombă la picioare. Reclamantul a simțit brațele amorțindu-i și a leșinat. Polițiștii l-au trezit cu jeturi de apă, în timp ce era încă suspendat. Ulterior, i s-a aplicat falaka, care constă în administrarea de lovituri cu bastonul pe tălpile picioarelor.

După cinci zile de violențe, reclamantul a fost lăsat într-o cameră umedă, înainte de a fi dus într-o altă încăpere, însoțit de polițiști care și-au stins țigările pe corpul său și l-au înțepat de asemenea în diferite locuri cu ajutorul unui obiect ascuțit. În cele din urmă, reclamantul a fost dus într-un loc împădurit și a fost amenințat cu moartea de către polițiști care i-au simulat spânzurarea de un copac.

La 19 mai 1994, reclamantul a semnat o declarație în care a recunoscut faptele și a admis că a lucrat în cadrul PKK ca specialist în explozivi. Reținerea reclamantului nu s-a încheiat însă cu acest lucru; el a rămas în arest încă șase zile, timp în care a fost împiedicat să-și satisfacă nevoile naturale și forțat să asculte cântece naționaliste și rasiste.

La 25 mai 1994, la sfârșitul reținerii, reclamantul a fost dus la biroul Institutului medico-legal din Istanbul. Medicul legist care l-a examinat împreună cu alți șase coinculpați a întocmit un raport foarte scurt, conform căruia nu a fost constatată nicio urmă de lovituri și răni pe corpul reclamantului.

După examen, reclamantul a fost adus în fața procurorului Republicii de pe lângă Curtea pentru Securitatea Statului din Istanbul („procurorul" – „Curtea pentru Securitatea Statului"). El a negat acuzațiile aduse împotriva sa, precum și declarația sa luată de poliție. A încercat să arate că mărturisirile sale i-au fost smulse sub tortură, dar explicațiile sale nu au fost consemnate în procesul-verbal de audiere. 2. Versiunea Guvernului

La 16 mai 1994, doi presupuși membri ai PKK, anume fratele reclamantului, H.K., și complicele său Ș.A., au planificat plasarea unei bombe la oficiul poștal din Beyoğlu, Istanbul. Bomba, care a explodat prematur, l-a ucis pe H.K., în timp ce Ș.A. a fost reținut, fiind rănit. Interogat la direcția de securitate și apoi de către procuror, Ș.A. l-a denunțat pe reclamant împreună cu alți trei indivizi și a indicat poliției locurile unde aceștia se aflau.

În consecință, reclamantul a fost arestat la aceeași dată, fiind suspectat de apartenența la PKK. Reclamantul și coinculpații săi au fost menținuți în reținere până la 25 mai 1994, dată la care procurorul a luat declarațiile reclamantului, care nu s-a plâns deloc că ar fi fost supus la rele tratamente în timpul reținerii sale.

La aceeași dată, reclamantul a fost adus în fața unui judecător asistent al Curții pentru Securitatea Statului. Constatând că persoana în cauză confirma declarația dată în fața procurorului, judecătorul a dispus arestarea preventivă. B. Examenul medical al reclamantului după încarcerare

În urma plasării sale în arest preventiv la 25 mai 1994, reclamantul a fost transferat la penitenciarul Bayrampașa (Istanbul). La 30 mai 1994, a fost examinat de medicul penitenciarului care, în raportul nr. 261 întocmit în aceeași zi, a constatat amorțeală la nivelul mâinii și degetului mic stâng al persoanei în cauză.

La 28 iunie 1994, direcția penitenciară a transmis acest raport procurorului din Eyüp, care a decis să-l trimită pe reclamant la biroul Institutului medico-legal de circumscripția sa, pentru ca acesta să se pronunțe asupra concluziilor medicului penitenciarului. La 29 iunie 1994, Institutul a confirmat concluziile medicului menționat. La examen, a constatat că amorțelile și furnicăturile persistau și se răspândiseră la nivelul ambelor brațe, antebrațe, hipotenarului mâinilor și degetelor mici. Neobservând nicio leziune traumatică externă, medicul legist al Institutului a precizat că viața persoanei în cauză nu era în pericol și i-a prescris o convalescență de cinci zile. C. Procedura penală împotriva presupușilor torționari ai reclamantului

La 11 iulie 1994, reclamantul a depus la parchetul din Istanbul o plângere oficială împotriva responsabililor de reținerea sa. Întemeindu-se pe raportul medical din 29 iunie 1994, el a declarat că a suferit violențe, cum ar fi „electrocutare, suspendare, strivirea testiculelor, falaka". El a expus de asemenea că a fost forțat să semneze o declarație în timp ce avea ochii legați.

La 4 ianuarie și, respectiv, 13 februarie 1995, procurorul Republicii din Istanbul l-a audiat pe polițistul Ü.K. și pe comisarul Ö.D. În declarațiile lor, de altfel similare, aceștia au arătat că raportul medical eliberat la sfârșitul reținerii litigioase era absolut tăcut cu privire la violențele pe care reclamantul susținea că le-a suferit. Au adăugat că asemenea alegații sunt frecvente printre membrii PKK, care ar depune plângeri false sub instrucțiunile organizației lor, doar în scopul de a intimida agenții forțelor de ordine. Contestând acuzațiile, cei doi polițiști au declarat că nu recunosc nicio valoare probatorie raportului medical pe care reclamantul l-ar fi obținut la mult timp după admiterea sa la penitenciar. De fapt, în închisori, membrii PKK își provoacă singuri răni pentru a depune plângeri.

La 14 februarie 1995, procurorul i-a pus sub acuzare pe cei doi polițiști în fața curții cu jurați din Istanbul pentru încălcarea articolului 243 din codul penal care sancționează actele de rele tratamente aplicate de agenți ai statului în scopul de a smulge mărturisiri.

Printr-o hotărâre din 15 iunie 1995, curtea cu jurați i-a achitat pe polițiștii puși sub acuzare „din lipsă de probe decisive și convingătoare susceptibile să atragă condamnarea lor pentru săvârșirea faptelor reproșate (...)". Apreciind că alegațiile, de altfel necoroborate, ale reclamantului nu depășiseră pragul „alegațiilor abstracte", judecătorii fondului au constatat că versiunea sa asupra faptelor s-a dovedit ea însăși contradictorie. Astfel, în plângerea sa, afirmase că ochii îi erau legați în momentul în care a semnat mărturisirile litigioase, în timp ce la ședință a susținut contrariul.

Parchetul nedeclarând recurs, hotărârea din 15 iunie 1995 a devenit definitivă. Reclamantul, neconstituindu-se parte intervenientă în temeiul articolului 371 din codul de procedură penală, nu era îndreptățit să declare recurs. D. Procesul intentat împotriva reclamantului

La 27 iunie 1994, procurorul l-a pus sub acuzare pe reclamant pentru apartenența la PKK, în fața Curții pentru Securitatea Statului. La 21 iulie 1995, reclamantul a început greva foamei pentru a protesta împotriva relelor tratamente aplicate acuzaților și deținuților. Curtea pentru Securitatea Statului l-a condamnat în cele din urmă pe cel în cauză la 12 ani și 6 luni de închisoare, iar această hotărâre a devenit definitivă la 8 februarie 1999.

Guvernul insistă asupra raportului medical din 29 iunie 1994 care, obținut la treizeci și patru de zile după sfârșitul reținerii litigioase, nu are nicio valoare probatorie și nu atrage, de altfel, nicio consecință din perspectiva articolului 3. În schimb, raportul medico-legal din 25 mai 1994, considerat în ordinea cronologică a lucrurilor, ar fi suficient pentru a-l contrazice pe reclamant.

Prin urmare, Guvernul face trimitere la cauza Erdagöz c. Turciei (hotărârea din 22 octombrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VI, p. 2312, § 42) și solicită Curții să se ralieze constatărilor care au stat la baza hotărârii curții cu jurați din Istanbul (punctul 27 de mai sus) și să concluzioneze că în speță nimic nu permite stabilirea răspunderii statului în circumstanțele denunțate. 2. Reclamantul

Reclamantul subliniază absența oricărui examen medical care să fi precedat plasarea sa în reținere. El susține că divergența constatată între raportul medico-legal din 25 mai 1994 și cel intervenit doar cinci zile mai târziu nu este decât dovada superficialității cu care a fost efectuat primul examen.

Astfel, el apreciază că situația descrisă în cauza Erdagöz, citată mai sus, nu este comparabilă cu a sa, întrucât versiunea sa asupra faptelor nu se pretează la nicio confuzie și se dovedește coroborată cu concluziile medicilor care l-au examinat după încarcerare. B. Aprecierea Curții

Curtea notează că la 25 mai 1994, la sfârșitul reținerii, reclamantul a fost examinat de un medic al Institutului medico-legal din Istanbul, care nu a putut detecta nicio urmă de violență pe corpul său (punctul 17 de mai sus). Or, medicul penitenciarului Bayrampașa care l-a văzut la 30 mai 1994 a constatat o amorțeală la nivelul mâinii și degetului mic stâng (punctul 22 de mai sus). La 29 iunie 1994, Institutul medico-legal a confirmat acest diagnostic, observând în plus că simptomul cuprinsese o mare parte a membrelor superioare și justifica o convalescență de cinci zile (punctul 23 de mai sus).

Curtea reamintește că proba pe care trebuie să se bazeze pentru stabilirea faptelor la originea prezentului capăt de cerere poate rezulta dintr-un fascicul de indicii suficient de grave, precise și concordante (Dikme c. Turciei, nr. 20869/92, § 73, CEDO 2000-VIII), înțelegându-se că orice rănire survenită în cursul unei detenții în secret dă naștere unor prezumții puternice de fapt (Salman c. Turciei [MC], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII). Cu privire la acest din urmă punct, trebuie reamintit că, în timpul reținerii sale de zece zile, reclamantul nu a beneficiat de dreptul de acces la un avocat, un medic, o rudă sau un prieten, nici nu a dispus de posibilitatea de a fi adus în fața unui judecător; pe tot acest timp, a rămas complet la mila acțiunilor reprobabile ale polițiștilor, în special ale celor însărcinați să-l interogheze.

Curtea a avut deja ocazia să examineze circumstanțe comparabile și nu poate ignora raportul mai mult sau mai puțin strâns între anumite tipuri de violențe și sechelele constatate la nivelul membrelor superioare ale unui individ, care par să poată merge de la o diminuare a sensibilității, furnicături sau dureri (a se vedea, de exemplu, Algür c. Turciei, nr. 32574/96, §§ 14 și 16, 22 octombrie 2002; Yaz c. Turciei, nr. 29485/95, §§ 12 și 15, 22 iulie 2003 și Ayșe Tepe c. Turciei, nr. 29422/95, §§ 15 și 18, 22 iulie 2003) până la leziuni ale plexurilor brahiale (a se vedea, de exemplu, Aksoy c. Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2278, § 60). Fără a fi categorică, Curtea apreciază că, deși documentele medicale invocate de reclamant nu constituie o constatare definitivă cu privire la acest aspect (punctul 32 de mai sus), ele tind totuși să credibilizeze alegația sa potrivit căreia ar fi fost suspendat de brațe.

Persoana în cauză nefiind supusă unui examen medical încă de la începutul privării sale de libertate, nimeni nu poate pretinde că faptele aflate la originea simptomului constatat ar putea data dintr-o perioadă anterioară arestării sale. Revine deci Guvernului să furnizeze o explicație plauzibilă privind originile acestui simptom și să prezinte probe care să stabilească fapte care pun la îndoială alegația în discuție (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franței [MC], nr. 25803/94, § 87, CEDO 1999-V; Berktay c. Turciei, nr. 22493/93, § 167, 1 martie 2001, și Altay c. Turciei, nr. 22279/93, § 50, 22 mai 2001). Or, explicațiile Guvernului nu convinge Curtea, pentru următoarele motive.

Mai întâi, argumentul întemeiat pe perioada de aproximativ o lună care separă examenul medical efectuat la 25 mai 1994 și cel din 29 iunie 1994 nu rezistă examenului, acesta din urmă neputând decât să confirme primul diagnostic stabilit de medicul penitenciarului la 30 mai 1994 (punctul 22 de mai sus), respectiv la cinci zile după reținerea litigioasă.

Nu se poate de asemenea urma Guvernul atunci când își însușește motivele care au condus curtea cu jurați din Istanbul la achitarea celor doi polițiști puși sub acuzare (punctul 27 de mai sus). Mai întâi, deoarece achitarea în plan penal a unui presupus torționar nu degrevează Statul pârât de răspunderea sa în lumina articolului 3 de a da socoteală despre persoanele aflate sub controlul său (a se vedea hotărârile citate mai sus Yaz, § 30, și Berktay, § 168). Apoi, deoarece, având în vedere această răspundere, autoritățile poliției nu se pot retranșa în spatele unor ipoteze, precum cele care afirmă că ar fi frecvent ca deținuții, precum reclamantul, să recurgă la automutilare pentru a intimida poliția (punctul 25 de mai sus). Dacă asemenea procedee, desigur inacceptabile, sunt atât de răspândite, revine autorităților competente să asigure ca persoanele reținute în circumstanțe suspecte să beneficieze mai întâi de examene medicale complete și, dacă este cazul, să ia măsuri de supraveghere adecvate de îndată ce sunt plasate în arest preventiv în penitenciare. Oricum, trebuie precizat că, în speță, între cele două examene medicale intervenite la 30 mai și 29 iunie 1994, simptomul observat la reclamant se agravase. Era deci vorba de o problemă susceptibilă să se accentueze în timp și care putea deci, prin natura sa, să fie detectată la sfârșitul reținerii, sau, în caz contrar, să facă obiectul unui examen neurologic mai aprofundat, cel târziu de la primul diagnostic, și, în consecință, al unei supravegheri medicale. Aceasta ar fi permis autorităților penitenciare să supravegheze mai îndeaproape atât acțiunile, cât și starea reală de sănătate a reclamantului.

Având în vedere ansamblul elementelor supuse aprecierii sale și absența unei explicații plauzibile din partea Guvernului, în special asupra discordanței constatate între cele trei rapoarte medicale depuse la dosar, se impune concluzia că examenul medical inițial nu a avut loc în mod corespunzător și că sechelele brahiale constatate în ultimele două rapoarte au la origine un tratament pentru care Guvernul poartă răspunderea. Având în vedere această constatare, Curtea apreciază că nu trebuie să verifice în plus realitatea celorlalte alegații de violențe fizice sau psihice, ținând cont în special de dificultatea de a aduce dovada unor asemenea tratamente, în circumstanțele prezentei cauze.

Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare materială a articolului 3 din Convenție.

Guvernul susține că, capătul de cerere întemeiat pe articolul 3 nefiind „apărabil", nicio problemă nu se pune pe terenul articolului 13, cu atât mai puțin atunci când se observă că, în prezenta cauză, reclamantul a omis să se constituie parte intervenientă în procesul polițiștilor puși sub acuzare.

La rândul său, reclamantul deplânge că judecătorii fondului nu au ținut cont în mod corespunzător de elementele medicale care îi susțineau alegațiile, în unicul scop de a-i disculpa pe cei doi polițiști acuzați. Presupunând că aceștia ar fi nevinovați, ar fi trebuit totuși să se caute identificarea și sancționarea adevăraților responsabili. Omițând să facă acest lucru, judecătorii în cauză ar fi suprimat, de fapt, orice perspectivă de succes pe care un recurs în reparație ar fi putut-o prezenta pentru obținerea reparării prejudiciului suferit. B. Aprecierea Curții

Natura dreptului în joc are implicații pentru tipul de recurs pe care Statul este obligat să-l ofere în temeiul articolului 13. Atunci când este vorba de alegații „apărabile" de încălcare a drepturilor consacrate de articolul 3 (Z. și alții c. Regatului Unit [MC], nr. 29392/95, § 108, CEDO 2001-V), o despăgubire a prejudiciilor materiale și morale este, în principiu, posibilă și face parte din regimul de reparație care trebuie pus în aplicare în acest temei (ibidem, § 109, și, mutatis mutandis, Öneryıldız c. Turciei [MC], nr. 48939/99, § 107, CEDO 2004-XII).

Dacă, în alte cauze similare, Curtea a sancționat uneori pe terenul articolului 13 absența unor anchete efective și apte să conducă la identificarea și pedepsirea responsabililor (a se vedea, de exemplu, Aksoy, citată mai sus, p. 2286, § 95; Aydın c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, pp. 1895-1896, § 103; pentru discuția pe acest subiect, a se vedea İlhan c. Turciei [MC], nr. 22277/93, §§ 91-93, CEDO 2000-VII, și Assenov c. Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3290, § 102), motivul era că, în absența unei asemenea anchete, victima se putea afla în imposibilitatea de a exercita un recurs disponibil pentru a obține reparație, din cauza raportului procedural strâns observat în dreptul turc între investigațiile penale și recursurile administrative sau civile (a se vedea, de exemplu, Salman, citată mai sus, § 109). De altfel, în acest cadru se înscrie precis capătul de cerere al reclamantului (punctul 46 de mai sus), înțelegându-se că nici articolul 13, nici vreo altă dispoziție a Convenției nu îi garantează dreptul de a-i urmări și condamna pe terți (Perez c. Franței [MC], nr. 47287/99, § 70, CEDO 2004-I).

Rezultă că, în speță, Curtea nu are altă sarcină decât să cerceteze dacă reclamantul a fost împiedicat să exercite un recurs efectiv (punctul 47 de mai sus) prin modul în care mecanismul penal turc a reacționat în fața capătului său de cerere, desigur „apărabil" (punctul 43 de mai sus), întemeiat pe articolul 3.

În prezenta cauză, procedura penală inițiată împotriva celor doi polițiști trimiși în judecată de parchet s-a soldat cu achitarea lor. Hotărârea pronunțată în consecință nu stabilește existența vreunui rău tratament și nici a vreunei implicări a unuia sau altuia dintre agenți în evenimentele denunțate (Hasan Kılıç c. Turciei (dec.), nr. 35044/97, 1 aprilie 2003). Pornind în special de la declarațiile acuzaților și de la o contradicție constatată între afirmațiile reclamantului cu privire la momentul în care ar fi avut ochii legați, judecătorii fondului au calificat alegațiile drept „abstracte", fără a aprecia vreodată că ar trebui să ordone investigații complementare mai aprofundate, nici măcar o expertiză pentru a verifica concluziile ultimelor două rapoarte medicale. Și-au închis astfel posibilitatea de a face lumină nu numai asupra originii sechelelor constatate la persoana în cauză, ci și asupra omisiunilor susceptibile a fi fost comise în constatarea lor tardivă.

Rezultă că, în speță, calea penală exercitată nu a oferit reclamantului niciun fundament rezonabil pentru a încerca să obțină reparație în fața instanțelor administrative sau civile, deoarece atât în una, cât și în cealaltă dintre aceste proceduri ar fi trebuit să dovedească, cel puțin, că a fost victima unor rele tratamente (Hasan Kılıç, citată mai sus).

În această privință, contrar a ceea ce sugerează Guvernul (punctul 45 de mai sus), Curtea nu este convinsă că calea de recurs pe care reclamantul ar fi putut-o exercita dacă s-ar fi constituit parte intervenientă ar fi permis modificarea în mod semnificativ a rezultatelor anchetei sau procesului în cauză (a se vedea, de exemplu, Șenses, citată mai sus).

A existat deci în speță o încălcare a articolului 13 din Convenție.

Reclamantul solicită 33 739,50 dolari americani (USD) cu titlu de prejudiciu material. Luând ca bază un salariu minim de 271 USD pe lună, el invocă pierderea de câștig pe care o va suferi până la reluarea vieții normale după executarea pedepsei sale cu închisoarea. Reclamantul solicită, de asemenea, o sumă de 50 000 USD pentru prejudiciul moral rezultat din desfășurarea reținerii sale, în special din violențele care au însoțit-o.

Guvernul contestă aceste sume, pe care le consideră atât exorbitante, cât și nejustificate, și apreciază că o eventuală satisfacție echitabilă nu trebuie în niciun caz să depășească limitele rezonabilului sau să conducă la o îmbogățire fără justă cauză.

În absența unei legături de cauzalitate între încălcările constatate (punctele 43 și 53 de mai sus) și prejudiciul material de care se plânge reclamantul, Curtea nu poate primi cererea formulată în acest sens. În schimb, apreciază că trebuie să acorde, în echitate, 15 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită în acest sens 4 148 EUR, sumă pe care o detaliază într-o anumită măsură și la care adaugă 857 EUR pentru onorariile datorate conform baremului ministerial.

Guvernul invită Curtea să respingă această cerere, deoarece este lipsită de justificative și, în plus, excesivă.

Curtea reamintește că, în lumina articolului 41 din Convenție, pot fi rambursate doar cheltuielile a căror realitate și caracter rezonabil al cuantumului sunt stabilite (Nikolova c. Bulgariei [MC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). Reclamantul neprezentând nici justificative, nici note referitoare la pretențiile sale, Curtea nu le poate primi ca atare. Nu este mai puțin adevărat că în vederea pregătirii prezentei cauze reclamantul a trebuit să facă anumite cheltuieli neacoperite de suma de 625,04 EUR, plătită la 21 februarie 2001 de Consiliul Europei cu titlu de asistență judiciară. Prin urmare, Curtea consideră rezonabil să acorde 1 500 EUR pentru cheltuieli de judecată. C. Dobânzi moratorii

Curtea apreciază că este oportun să bazeze nivelul dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție; 2. Hotărăște că a existat de asemenea o încălcare a articolului 13 din Convenție, coroborat cu articolul 3; 3. Hotărăște, a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, următoarele sume care vor fi convertite în noi lire turcești, la rata aplicabilă la data plății: i. 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro) pentru prejudiciu moral; ii. 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli de judecată; iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționate; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 28 iunie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 35044/97) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Hasan Kılıç (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 24 novembre 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté, depuis 13 octobre 2003, par M es Ș. Turan et M. İriz, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par sa coagente.

Le requérant, invoquant l’article 3 de la Convention, alléguait avoir subi des tortures pendant sa garde à vue et dénonçait l’ineffectivité de la voie pénale exercée en l’espèce. Il se plaignait également d’une violation des articles 5, 6 et 14 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 1 er février 2000, la chambre a déclaré la requête partiellement irrecevable et l’a ajournée en tant qu’elle portait sur les articles 3 et 13 de la Convention.

Après la restructuration générale des sections de la Cour à compter du 1 er novembre 2001 (article 25 § 1 du règlement), la requête a été attribuée à la quatrième section nouvellement composée (article 52 § 1 du règlement).

Le 1 er avril 2003, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). Les parties ont chacune soumis des commentaires sur les observations de l’autre.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Le 16 mai 1994, le requérant fût arrêté dans un café à Beyoğlu (Istanbul) par des policiers de la section anti-terroriste de la direction de sûreté de Gayrettepe (Istanbul). Lors de l’arrestation, les policiers eurent recours à la force et firent entrer le requérant dans un véhicule, à coups de pied, de poing et de crosse. Essuyant des injures tout au long du trajet, celui ‑ ci fut conduit dans les locaux de la direction, où il fut placé en garde à vue.

Alors que sa bouche et son nez saignaient encore, les policiers lui bandèrent les yeux et le tirèrent par les cheveux pour l’amener au sous-sol. On lui confisqua ses lacets, sa ceinture et ses objets personnels, avant de le conduire à un étage encore plus bas. Le requérant fut forcé de rester assis pendant une journée entière à même le sol en béton, sans manger ni boire, tabassé de temps à autre, et parfois obligé de se tenir sur un pied pour empêcher qu’il ne s’endorme. A un moment, les policiers le contraignirent à écrire sur une feuille de papier le nom de tous les membres de sa famille, son adresse et toutes les lettres de l’alphabet.

Par la suite, le requérant fut amené à l’étage supérieur. Les interrogateurs lui tordirent les organes génitaux, le menacèrent de viol, tentèrent d’enfoncer leurs doigts dans les yeux et cognèrent sa tête contre les murs. Ils le forcèrent à reconnaître d’être impliqué dans plusieurs attentats à la bombe perpétrés à Istanbul au nom du PKK. Ayant refusé d’obtempérer, le requérant fut roué de coups puis ramené au deuxième sous-sol ; on lui dit : « qu’est ce que ça sent bon ici ; ces odeurs sont celles du sang imprégné sur les murs ; tu ne seras pas privé de ces odeurs ». Ensuite on lui ordonna de se déshabiller ; finalement on le dénuda de force et on le suspendit par les bras, pour lui administrer des électrochocs, tout en le menaçant de faire exploser une bombe à ses pieds. Le requérant sentit ses bras engourdir et s’évanouit. Les policiers le réveillèrent avec des jets d’eau, alors qu’il était encore suspendu. Par la suite, on lui infligea le falaka , consistant à administrer des coups de bâton sur les plantes de pieds.

Après cinq jours de sévices, le requérant fut délaissé dans une chambre humide, avant d’être ramené dans une autre enceinte, accompagné de policiers qui éteignirent leurs cigarettes sur son corps, et le piquèrent aussi à différents endroits à l’aide d’un objet pointu. Enfin, le requérant fut amené dans un lieu boisé et fut menacé de mort par des policiers qui simulèrent sa pendaison à un arbre.

Le 19 mai 1994, le requérant signa une déposition dans laquelle il passa aux aveux et reconnut avoir œuvré au sein du PKK en tant que spécialiste en explosif. La garde à vue du requérant ne prit pas fin pour autant ; il y resta six jours de plus, durant lesquels il fut empêché de satisfaire ses besoins naturels et forcé à écouter des chansons nationalistes et racistes.

Le 25 mai 1994, à la fin de la garde à vue, le requérant fut conduit au bureau de l’Institut médicolégal à Istanbul. Le médecin légiste qui l’examina en même temps que six autres coaccusés établit un rapport, très bref, d’après lequel, aucune trace de coups et de blessures ne fut constatée sur le corps du requérant.

Après l’examen, le requérant comparut devant le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul (« le procureur » – « la cour de sûreté de l’Etat »). Il nia les accusations portées contre lui ainsi que sa déposition recueillie par la police. Il tenta de faire valoir que ses aveux lui avaient été extorqués sous la torture, mais ses explications ne furent pas repostées sur le procès verbal d’audition. 2. La version du Gouvernement

Le 16 mai 1994, deux présumés membres du PKK, à savoir, le frère du requérant, H.K., et son complice Ș.A., planifièrent de poser une bombe au bureau de poste de Beyoğlu à Istanbul. La bombe, qui explosa prématurément, tua H.K, alors que Ș.A. fut appréhendé, blessé. Interrogé à la direction de sûreté puis par le procureur, Ș.A. dénonça le requérant ainsi que trois autres individus, et indiqua à la police les lieux où ils se trouvaient.

Par conséquent, le requérant fut arrêté, à cette même date, suspecté d’appartenir au PKK. Le requérant et ses coaccusés furent maintenus en garde à vue jusqu’au 25 mai 1994, date à laquelle, le procureur recueillit les déclarations du requérant qui ne s’est nullement plaint d’avoir été soumis à de mauvais traitements pendant sa garde à vue.

A cette même date, le requérant fut traduit devant un juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat. Observant que l’intéressé confirmait sa déposition faite devant le procureur, le juge ordonna sa mise en détention provisoire. B. L’examen médical du requérant après son incarcération

A la suite de son placement en détention provisoire le 25 mai 1994, le requérant fut transféré à la maison d’arrêt de Bayrampașa (Istanbul). Le 30 mai 1994, il fut examiné par le médecin du pénitencier qui, dans son rapport n o 261 établi le jour même, fit état d’engourdissement au niveau de la main et l’auriculaire gauche de l’intéressé.

Le 28 juin 1994, la direction pénitentiaire transmit ce rapport au procureur d’Eyüp qui décida de renvoyer le requérant au bureau de l’Institut médicolégal de son ressort, afin que celui-ci se prononce sur les conclusions du médecin de la maison d’arrêt. Le 29 juin 1994, l’Institut entérina les conclusions dudit médecin. A l’examen, il constata que les engourdissements et les fourmillements perduraient et qu’ils étaient répandus au niveau de deux bras, des avant ‑ bras, de l’hypothénar des mains et des auriculaires. N’apercevant aucune lésion traumatique externe, le médecin légiste de l’Institut précisa que les jours de l’intéressé n’étaient pas en danger et lui prescrivit une convalescence de cinq jours. C. La procédure pénale engagée contre les présumés tortionnaires du requérant

Le 11 juillet 1994, le requérant déposa au parquet d’Istanbul une plainte formelle contre les responsables de sa garde à vue. S’appuyant sur le rapport médical du 29 juin 1994, il déclara avoir subi des sévices, tels que « l’électrocution, la suspension, l’écrasement des testicules, le falaka ». Il exposa également avoir été forcé à signer une déposition alors qu’il avait les yeux bandés.

Les 4 janvier et 13 février 1995 respectivement, le procureur de la République d’Istanbul entendit le policiers Ü.K. et le commissaire Ö.D. Dans leurs déclarations, du reste similaires, ces derniers firent valoir que le rapport médical délivré à la fin de la garde à vue litigieuse était absolument muet sur les sévices dont le requérant alléguait avoir été objet. Ils ajoutèrent que pareilles allégations étaient monnaie courante parmi les membres du PKK, lesquels déposeraient des plaintes fallacieuses sous les instructions de leur organisation, ce dans le seul but d’intimider les agents des forces de l’ordre. Contestant les accusations, les deux policiers déclarèrent qu’ils ne reconnaissaient aucune valeur probante au rapport médical que le requérant aurait obtenu longtemps après son admission à la maison d’arrêt. De fait, dans les prisons, les membres du PKK s’infligeraient eux-mêmes des blessures afin de déposer des plaintes.

Le 14 février 1995, le procureur mit les deux policiers en accusation devant la cour d’assises d’Istanbul pour infraction à l’article 243 du code pénal réprimant les actes de mauvais traitements infligés par des agents de l’Etat aux fins d’extorsion d’aveux.

Par un jugement du 15 juin 1995, la cour d’assises acquitta les policiers mis en cause « faute de preuves décisives et convaincantes susceptibles d’entraîner leur condamnation du fait d’avoir commis les actes reprochés (...) ». Estimant que les allégations, du reste non corroborées, du requérant n’avaient pas dépassé le seuil « d’allégations abstraites », les juges du fond relevèrent que sa version des faits s’était elle aussi avérée contradictoire. Ainsi, dans sa plainte, il avait affirmé que ses yeux étaient bandés au moment où il avait signé ses aveux litigieux, alors qu’à l’audience, il avait plaidé le contraire.

Le parquet ne s’étant pas pourvu en cassation, le jugement du 15 juin 1995 devint définitif. Le requérant, ne s’étant pas constitué partie intervenante en vertu de l’article 371 du code de procédure pénale, n’était pas habilité à se pourvoir. D. Le procès entamé contre le requérant

Le 27 juin 1994, le procureur mit le requérant en accusation pour appartenance au PKK, devant la cour de sûreté de l’Etat. Le 21 juillet 1995, le requérant entama une grève de la faim pour protester contre les mauvais traitements infligés aux accusés et détenus. La cour de sûreté de l’Etat condamna finalement l’intéressé à 12 ans et 6 mois d’emprisonnement et ce jugement devint définitif le 8 février 1999. II.

Le Gouvernement s’attarde sur le rapport médical du 29 juin 1994 qui, obtenu trente-quatre jours après la fin de la garde à vue litigieuse, n’a aucune valeur probante et ne tire, du reste, à aucune conséquence sous l’angle de l’article 3. En revanche, le rapport médicolégal du 25 mai 1994, considéré dans l’ordre chronologique des choses, suffirait à démentir le requérant.

Partant, le Gouvernement renvoit à l’affaire Erdagöz c. Turquie (arrêt du 22 octobre 1997, Recueil des arrêts décisions 1997-VI, p. 2312, § 42) et prie la Cour de se rallier aux constatations ayant fondé le jugement de la cour d’assises d’Istanbul (paragraphe 27 ci-dessus) et de conclure qu’en l’espèce rien ne permet d’établir la responsabilité de l’Etat dans les circonstances dénoncées. 2. Le requérant

Le requérant met en exergue l’absence d’un quelconque examen médical ayant précédé son placement en garde à vue. Il soutient que la divergence constatée entre le rapport médicolégal du 25 mai 1994 et celui qui est intervenu à peine cinq jours plus tard n’est que la preuve de la superficialité avec laquelle le premier examen avait été conduit.

Ainsi, il estime que la situation décrite dans l’affaire Erdagöz , précitée, n’est pas comparable à la sienne, dès lors que sa version des faits ne se prête à aucune confusion et s’avère corroborée par les conclusions des médecins l’ayant examiné après son incarcération. B. L’appréciation de la Cour

La Cour note que le 25 mai 1994, à la fin de sa garde à vue, le requérant a été examiné par un médecin de l’Institut médicolégal d’Istanbul, qui n’a pu déceler aucune trace de violence sur son corps (paragraphe 17 ci ‑ dessus). Or, le médecin de la maison d’arrêt de Bayrampașa qui l’a vu le 30 mai 1994, a constaté un engourdissement au niveau de sa main et l’auriculaire gauche (paragraphe 22 ci-dessus). Le 29 juin 1994, l’Institut médicolégal confirma ce diagnostic, observant de plus que le symptôme s’était emparé d’une grande partie des membres supérieurs et justifiait une convalescence de cinq jours (paragraphe 23 ci-dessus).

La Cour rappelle que la preuve, sur laquelle elle doit se fonder aux fins de l’établissement des faits à l’origine du présent grief, peut résulter d’un faisceau d’indices suffisamment graves, précis et concordants ( Dikme c. Turquie , n o 20869/92, § 73, CEDH 2000-VIII), étant entendu que toute blessure survenue au cours d’une détention au secret donne lieu à de fortes présomptions de fait ( Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, § 100, CEDH 2000 ‑ VII). Sur ce dernier point, il convient de rappeler que, lors de sa garde à vue de dix jours, le requérant n’a pas bénéficié du droit à l’accès à un avocat, un médecin, un parent ou un ami, ni n’a disposé de la possibilité d’être traduit devant un juge ; pendant tout ce temps, il demeura complètement à la merci d’agissements répréhensibles des policiers, notamment de ceux chargés de le questionner.

La Cour a déjà eu à connaître de circonstances comparables et ne saurait ignorer le rapport plus ou moins étroit entre certains types de sévices et les séquelles constatées au niveau des membres supérieurs d’un individu, lesquelles semblent pouvoir aller d’une diminution de la sensibilité, de fourmillements ou de douleurs (voir, par exemple, Algür c. Turquie , n o 32574/96, §§ 14 et 16, 22 octobre 2002 ; Yaz c. Turquie , n o 29485/95, §§ 12 et 15, 22 juillet 2003 et Ayșe Tepe c. Turquie , n o 29422/95, §§ 15 et 18, 22 juillet 2003) jusqu’à des lésions des plexus brachiaux (voir, par exemple, Aksoy c. Turquie , arrêt du 18 décembre 1996, Recueil 1996-VI, p. 2278, § 60). Sans être catégorique, la Cour estime que, si les pièces médicales dont le requérant se prévaut ne constituent pas un constat définitif sur ce point (paragraphe 32 ci-dessus), elles ont néanmoins tendance à crédibiliser son allégation selon laquelle il aurait fait l’objet d’une suspension par les bras.

L’intéressé n’ayant pas été soumis à un examen médical dès le début de sa privation de liberté, nul ne saurait prétendre que les faits à l’origine du symptôme constaté puissent remonter à une période antérieure à son arrestation. Il appartient donc au Gouvernement de fournir une explication plausible sur les origines de ce symptôme et de produire des preuves établissant des faits qui font peser un doute sur l’allégation dont il s’agit (voir, parmi d’autres, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 87, CEDH 1999 ‑ V ; Berktay c. Turquie , n o 22493/93, § 167, 1 er mars 2001, et Altay c. Turquie , n o 22279/93, § 50, 22 mai 2001). Or les explications du Gouvernement ne convainquent pas la Cour, pour les raisons suivantes.

D’abord, l’argument tiré de la période d’environ un mois qui sépare l’examen médical effectué 25 mai 1994 et celui du 29 juin 1994, ne résiste pas à l’examen, ce dernier n’ayant fait que confirmer le premier diagnostic posé par le médecin du pénitencier le 30 mai 1994 (paragraphe 22 ci ‑ dessus), soit cinq jours après la garde à vue litigieuse.

On ne saurait pas non plus suivre le Gouvernement lorsqu’il fait siens les motifs ayant conduit la cour d’assises d’Istanbul à acquitter les deux policiers mis en cause (paragraphe 27 ci-dessus). Avant tout, parce que l’acquittement au pénal d’un présumé tortionnaire ne dégage pas l’Etat défendeur de sa responsabilité au regard de l’article 3 de rendre compte des individus placés sous leur contrôle (voir les arrêts précités Yaz , § 30, et Berktay , § 168). Ensuite, parce que, eu égard à cette responsabilité, les autorités policières ne peuvent se retrancher derrière des hypothèses, telles que celles affirmant qu’il serait monnaie courante que des détenus, comme le requérant, aient recours à l’automutilation pour intimider la police (paragraphe 25 ci-dessus). Si pareils procédés, certes inacceptables, sont à ce point répandus, c’est aux autorités concernées qu’il appartient d’assurer que les personnes gardées à vue dans des circonstances suspectes bénéficient d’abord des examens médicaux complets et, le cas échéant, de prendre des mesures de surveillance adéquates dès leur mise en détention provisoire dans les maisons d’arrêts. Quoi qu’il en soit, il faut préciser qu’en l’occurrence, entre les deux examens médicaux intervenus les 30 mai et 29 juin 1994, le symptôme observé chez le requérant s’était aggravé. Il s’agissait donc d’un problème susceptible de s’accentuer dans le temps et qui pouvait donc, de par sa nature, être décelé à la fin de la garde à vue, sinon faire l’objet d’un examen neurologique plus poussé, au plus tard dès le premier diagnostic, et, en conséquence, d’un suivi médical. Cela aurait davantage permis aux autorités pénitentiaires de surveiller de plus près tant les agissements que l’état de santé réel du requérant.

Au vu de l’ensemble des éléments soumis à son appréciation et de l’absence d’une explication plausible de la part du Gouvernement, notamment sur la discordance constatée entre les trois rapports médicaux versés au dossier, force est de conclure que l’examen médical initial n’a pas eu lieu en bonne et due forme et que les séquelles brachiales constatées dans les deux derniers rapports ont pour origine un traitement dont le Gouvernement porte la responsabilité. Eu égard à ce constat, La Cour estime ne pas devoir vérifier au surplus la réalité des autres allégations de violences physique ou psychique, compte tenu notamment de la difficulté de rapporter la preuve de tels traitements, dans les circonstances de la présente affaire.

Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation matérielle de l’article 3 de la Convention. II.

Le Gouvernement soutient que le grief tiré de l’article 3 n’étant pas « défendable », aucun problème ne se pose sur le terrain de l’article 13, d’autant moins lorsqu’on observe que, dans la présente affaire, le requérant a omis de se constituer partie intervenante dans le procès des policiers mis en cause.

De son côté, le requérant déplore que les juges du fond n’aient pas dûment tenu compte des éléments médicaux appuyant ses allégations, dans le seul dessein de disculper les deux policiers prévenus. A supposer que ces derniers soient innocents, encore fallait-il chercher à identifier et à sanctionner les vrais responsables. Ayant omis de ce faire, les juges en question auraient, en fait, ôté toute perspective de succès qu’un recours en réparation aurait pu présenter pour obtenir le redressement du tort subi. B. Appréciation de la Cour

La nature du droit en jeu a des implications pour le type de recours que l’Etat se doit d’offrir au titre de l’article 13. Lorsqu’il s’agit des allégations « défendables » de violation des droits consacrés par l’article 3 ( Z. et autres c. Royaume-Uni [GC], n o 29392/95, § 108, CEDH 2001-V), une indemnisation des dommages matériel aussi bien que moral est en principe possible et fait partie du régime de réparation devant être mis en place à ce titre ( ibidem , § 109, et, mutatis mutandis , Öneryıldız c. Turquie [GC], n o 48939/99, § 107, CEDH 2004-XII).

Si, dans d’autres affaires semblables, la Cour a parfois sanctionné sur le terrain de l’article 13 l’absence d’enquêtes effectives et propres à conduire à l’identification et à la punition des responsables (voir par exemple, Aksoy , précité, p. 2286, § 95 ; Aydın c. Turquie , arrêt du 25 septembre 1997, Recueil 1997-VI, pp. 1895-1896, § 103 ; pour la discussion sur cette question, voir İlhan c. Turquie [GC], n o 22277/93, §§ 91-93, CEDH 2000 ‑ VII, et Assenov c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VIII, p. 3290, § 102), raison était qu’à défaut d’une telle enquête, la victime pouvait se trouver dans l’impossibilité d’exercer un recours s’offrant à elle pour obtenir réparation, du fait du rapport procédural étroit observé en droit turc entre les investigations pénales et les recours administratifs ou civils (voir, par exemple, Salman , précité, § 109). C’est d’ailleurs dans ce cadre que le grief du requérant s’inscrit précisément (paragraphe 46 ci-dessus), étant entendu que ni l’article 13 ni aucune autre disposition de la Convention ne lui garantit le droit de faire poursuivre et condamner des tiers ( Perez c. France [GC], n o 47287/99, § 70, CEDH 2004-I).

Il s’ensuit qu’en l’espèce la Cour n’a pour tâche que de rechercher si le requérant s’est vu entraver l’exercice d’un recours effectif (paragraphe 47 ci-dessus) de par la façon dont le mécanisme pénal turc a réagi face à son grief, certes « défendable » (paragraphe 43 ci-dessus), tiré de l’article 3.

Dans la présente affaire, la procédure pénale initiée contre les deux policiers déférés par le parquet s’est soldée par leur acquittement. Le jugement rendu en conséquence n’établit l’existence d’aucun mauvais traitement ni d’une quelconque implication de tel ou tel agent dans les événements dénoncés ( Hasan Kılıç c. Turquie (déc.), n o 35044/97, 1 er avril 2003). A partir notamment des déclarations des prévenus et d’une contradiction relevée entre les dires du requérant quant au moment où il aurait eu ses yeux bandés, les juges du fond ont qualifié les allégations d’« abstraites », sans jamais estimer devoir commander des investigations complémentaires plus approfondies ni même une expertise afin de vérifier les conclusions de deux derniers rapports médicaux. Ils se sont ainsi fermés la possibilité de faire la lumière non seulement sur l’origine des séquelles constatées chez l’intéressé, mais aussi sur les omissions susceptibles d’être commises dans leur constatation tardive.

Il s’ensuit qu’en l’espèce la voie pénale exercée n’a fourni au requérant aucun fondement raisonnable pour essayer d’obtenir réparation devant les juridictions administratives ou civiles, car dans l’une comme dans l’autre de ces procédures il lui aurait fallu, au moins, prouver qu’il avait été victime de mauvais traitements ( Hasan Kılıç , précitée).

A cet égard, contrairement à ce que le Gouvernement laisse entendre (paragraphe 45 ci-dessus), la Cour n’est pas convaincue que la voie de cassation que le requérant aurait pu emprunter s’il s’était constitué partie intervenante, eût permis de modifier de façon notable les résultats de l’enquête ou du procès dont il s’agit (voir, par exemple, Șenses , précitée).

Il y a eu donc en l’espèce violation de l’article 13 de la Convention. III.

Le requérant réclame 33 739,50 dollars américains (USD) au titre du dommage matériel. En prenant pour base un minimum de salaire de 271 USD par mois, il fait valoir la perte de gain qu’il aura subie jusqu’à ce qu’il reprenne la vie normale après avoir purgé sa peine d’emprisonnement. Le requérant réclame en outre une somme de 50 000 USD pour le préjudice moral résultant du déroulement de sa garde à vue, notamment des violences l’ayant accompagnée.

Le Gouvernement conteste ces montants qu’il juge aussi exorbitants que non justifiés et estime qu’une satisfaction équitable éventuelle ne doit en aucun cas dépasser les limites du raisonnable ou conduire à un enrichissement sans cause.

En l’absence d’un lien de causalité entre les violations constatées (paragraphes 43 et 53 ci-dessus) et le dommage matériel dont le requérant se plaint, la Cour ne peut accueillir la demande formulée à ce titre. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer, en équité, 15 000 euros (EUR) pour le préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite à ce titre, 4 148 EUR, somme qu’il ventile dans une certaine mesure et à laquelle il ajoute 857 EUR pour les honoraires dus selon le barème ministériel.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter cette demande car elle est dépourvue de justificatif et au demeurant excessive.

La Cour rappelle qu’au regard de l’article 41 de la Convention seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement exposés et qu’ils sont d’un montant raisonnable ( Nikolova c. Bulgarie [GC], n o 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). Le requérant n’ayant produit ni justificatifs ni notes concernant ses prétentions, la Cour ne saurait donc les accueillir en tant que telles. Il n’en reste pas moins qu’aux fins de la préparation de la présente affaire le requérant a dû encourir certains frais non couverts par la somme de 625,04 EUR, versée le 21 février 2001 par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire. Dès lors, la Cour juge raisonnable d’octroyer 1 500 EUR pour frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a aussi eu violation de l’article 13 de la Convention, combiné avec l’article 3 ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif, les sommes suivantes à convertir en nouvelles livres turques, au taux applicable à la date du règlement : i. 15 000 EUR (quinze mille euros) pour dommage moral ; ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4 Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 juin 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président