Bilen împotriva Turciei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 34482/97) îndreptată împotriva Republicii Turcia, depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») de către un cetățean al acestui stat, Mehmet Bilen (« reclamantul »), la 13 septembrie 1996, în baza articolului vechi 25 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, este reprezentat de D-na Sedat Çınar, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său.

Reclamantul susținea în special că a fost supus unor tratamente contrare articolului 3 al Convenției, că nu a fost adus în fața unui judecător imediat după arestare (art. 5 § 3 al Convenției) și că nu a dispus de nicio cale de atac pentru a contesta arest (art. 5 § 4 al Convenției).

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenției (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost repartizată secției a patra a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera care urma să examineze cauza (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată secției a patra remaniate (art. 52 § 1).

La 7 iunie 2005, invocând dispoziția articolului 29 § 3, Curtea a hotărât ca recevabilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus memorii scrise cu privire la recevabilitate și fond (art. 29 § 3 al regulamentului). PE FOND I.

La 14 aprilie 1996, reclamantul, care deținea o carte de identitate falsă pe numele Șükrü Kul, a fost oprit la Adana de către agenți de poliție din secția antiteroristă a direcției securității, în cursul unui control de identitate. Bănuit că desfășura activități ca membru al unei organizații armate ilegale, Yekbun (Partidul Unit al Poporului Kurdistanului), a fost plasat în arest.

În timp ce era în arest în localurile secției antiteroiste a direcției securității din Adana, reclamantul a fost interogat de către polițiști. Potrivit declarației sale, aceștia i-ar fi infligit rele tratamente pentru a-l constrânge să facă confesiuni cu privire la presupusa sa apartenență la organizația Yekbun.

În urma interogatoriilor efectuate de poliție, care s-au desfășurat până la 19 aprilie 1996, reclamantul a fost examinat de un medic legist al cărui raport menționa două zgârieturi cu crustă, una cu lungimea de aproximativ 2 centimetri pe încheietura stângă și cealaltă de aproximativ 0,5 centimetru pe încheietura dreaptă. Potrivit raportului, reclamantul se plângea de asemenea de dureri în brațul stâng și în spate.

De asemenea la 19 aprilie 1996, poliția din Adana l-a predat pe reclamant secției antiteroiste a direcției securității din Diyarbakır.

După interogatoriile efectuate de poliția din Diyarbakır, reclamantul a fost din nou examinat de un medic legist la 2 mai 1996. Conform raportului acestuia, reclamantul nu purta nicio urmă de rele tratamente.

La 2 mai 1996, la momentul în care și-a dat declarația în fața procurorului de pe lângă curtea de securitate a statului din Diyarbakır (« procurorul » – « curtea de securitate a statului »), reclamantul a afirmat că a fost torturat în timp ce era în arest. Procurorul nu a înscris declarațiile reclamantului în procesul-verbal.

De asemenea la 2 mai 1996, după ce a fost ascultat de procuror, reclamantul a fost adus în fața judecătorului assessor al aceleiași jurisdicții, care a ordonat arestarea preventivă. În fața judecătorului, el a repetat că a fost torturat în timp ce era în arest. În procesul-verbal, judecătorul assessor a notat că reclamantul a declarat că și-a semnat confesiunile sub constrângere polițienească și că le retractează.

Prin actul de acuzare din 6 mai 1996, procurorul l-a inculpat pe reclamant în fața curții de securitate a statului și a cerut condamnarea sa în temeiul articolului 168 § 2 al codului penal, care pedepsește apartenența la o bandă armată ilegală în măsură să săvârșească infracțiuni împotriva statului și a autorităților publice.

La prima ședință, reclamantul a declarat, în prezența procurorului de pe lângă curte și a judecătorilor, că a fost maltratat în timp ce era în arest și că a trebuit să semneze sub constrângere un text de declarație. Procurorul și judecătorii de fond nu au reacționat.

La 20 iunie 1996, curtea de securitate a statului a acordat reclamantului libertatea provizoriu.

În final, prin hotărâre din 10 aprilie 1997, curtea de securitate a statului l-a achitat pe reclamant de acuzațiile aduse împotriva sa. II.

Notificarea derogării în sensul articolului 15 al Convenției efectuată de Guvern la 6 august 1990 la art. 5 al Convenției și modificările sale ulterioare sunt expuse în paragrafele 26-29 ale hotărârii Sadak c. Turcia (nr. 25142/94 și 27099/95, 8 aprilie 2004). PE DREPT I.

Guvernul invocă obiecțiunea lipsei epuizării căilor de atac interne. El susține în acest sens că reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere formală la parchetul general împotriva polițiștilor care au ascultat declarația sa. I-ar fi fost de asemenea permis să depună plângere la Ministerul Justiției împotriva procurorului care a considerat că alegerile prezentate de el în fața curții de securitate a statului nu constituie o plângere.

Reclamantul contrazice argumentele Guvernului.

Curtea amintește că pentru a se plânge de un tratament suferit în timp ce era în arest, mijloacele de drept penal prevăzute în dreptul turc se dovedesc adecvate și suficiente în temeiul articolului 35 § 1. Pot fi vorba de depunerea unei plângeri formale în fața parchetului competent (vezi, de exemplu, Șahmo, decizia precitată, și Nimet Acar c. Turcia (dec.), nr. 24940/94, 3 mai 2001) sau de formularea unei reclamații în același sens în fața, în special, a unui magistrat (vezi, de exemplu, Özkur și Göksungur c. Turcia (dec.), nr. 37088/97, 7 decembrie 1999).

În cauza de față, din dosarul cauzei rezultă că la sfârșitul arest, reclamantul a afirmat în fața magistraților că a fost victimă a torturii (ceea ce susține) sau a constrângerii (ceea ce se găsește înscris în procesele-verbale) din partea polițiștilor pentru a-l determina să semneze o declarație. De altfel, reclamantul a formulat oral în fața judecătorilor de fond o plângere explicită privind relele tratamente pe care susține că le-a suferit în timp ce era în arest. Aceste declarații coincideau fără îndoială cu obiectul însuși al prohibiției torturii înscrise în art. 243 al codului penal turc și, cu atât mai mult, cu prohibiția enunțată în art. 3 al Convenției. În aceste circumstanțe, reclamantul trebuie considerat că a ridicat în fața autorităților judiciare, chiar dacă doar în esență, o pretenție privind constrângerile de care susține că a fost victimă în timp ce era în arest; trebuie deci să se considere că a epuizat calea penală deschisă în dreptul turc. Oricum, în cauza de față, nici judecătorii de fond, nici procurorul de pe lângă curte nu au căutat să verifice circumstanțele în care reclamantul și-a semnat declarațiile la poliție sau să transmită reclamația sa parchetului competent în ceea ce privește teritorialitatea.

În consecință, Curtea respinge excepția Guvernului bazată pe lipsa epuizării căilor de atac interne.

Curtea constată de altfel că această pretenție nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de altfel că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Reclamantul susține că a suferit tortură în timp ce era în arest din partea funcționarilor de poliție care doreau să-l constrângă să facă confesiuni. El susține în special că agenții de poliție, responsabili de arest și interogatoriu, l-au supus la șocuri electrice și la jeturi de apă rece. Acești polițiști l-ar fi de asemenea suspendat de brațe și amenințat cu moartea.

Guvernul respinge această teză. El observă că reclamantul nu a dovedit suficient în fața autorităților judiciare naționale realitatea relelor tratamente pe care susține că le-a suferit în timp ce era în arest.

Curtea amintește că atunci când o persoană este rănită în cursul unui arest în timp ce se află în întregime sub controlul funcționarilor de poliție, orice rănire survenit în perioada aceasta dă naștere unor presupuneri de fapt puternice (Salman c. Turcia [Marea Cameră], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII). Prin urmare, îi revine Guvernului să furnizeze o explicație plauzibilă a originii rănilor în cauză și să producă dovezi stabilind fapte care pun la îndoială alegerile victimei, în special dacă acestea sunt susținute de piese medicale (vezi, printre altele, Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 87, CEDO 1999-V; Berktay c. Turcia, nr. 22493/93, § 167, 1 martie 2001; și Altay c. Turcia, nr. 22279/93, § 50, 22 mai 2001).

Curtea observă că în cauza de față Guvernul nu a dat nici o explicație cu privire la cauza urmelor observate la reclamant, care a fost deținut timp de optsprezece zile, fără niciun contact cu un avocat. Oricum, ea observă că aceste urme (zgârieturi pe ambele încheieturi, dureri în brațul stâng și în spate) corespund celor pe care le-ar fi lăsat relele tratamente descrise de interesent (în special suspendarea de brațe).

Ținând seama de ansamblul elementelor supuse aprecierii sale și din faptul că Guvernul nu a furnizat nici o explicație plauzibilă, Curtea consideră stabilit în cauza de față că urmele observate în raportul medical din 19 aprilie 1996 au ca origine un tratament al cărui Guvern poartă răspunderea.

De altfel, reclamantul, care a fost ținut în arest și interogat timp de optsprezece zile, lipsit de asistența unui avocat și de orice contact cu exterior, se găsea într-o situație de natură să-i inspire un sentiment de vulnerabilitate, neputință și aprehensiune în fața reprezentanților statului (İlhan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22277/93, § 63, CEDO 2000-VII). Curtea estimează deci că tratamentul infligat reclamantului era de natură să creeze în el sentimente de frică, angoasă și inferioritate proprii să-l umilească și posibil să-i spargă rezistența fizică sau morală. Mai mult, Curtea amintește că în raport cu o persoană privată de libertate, orice utilizare a forței fizice care nu este făcută riguros necesară de propria conduită a persoanei în cauză, lezează demnitatea umană (Ribitsch c. Austria, hotărâre din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, § 38). Oricum, ea constată că Guvernul nu evocă nicio circumstanță care să poată justifica un asemenea tratament.

Curtea concluzionează deci că tratamentul suferit în cauza de față de reclamant era inuman și degradant și că a existat încălcare a articolului 3 al Convenției. II.

Guvernul ridică o excepție preliminară bazată pe nerespectarea termenului de șase luni în măsura în care reclamantul, a cărui arest litigios s-a încheiat la 2 mai 1996, a depus cererea sa printr-o scrisoare datată 13 septembrie 1996 și primită la Comisie la 4 noiembrie 1996.

Reclamantul observă că și-a trimis cererea la 13 septembrie 1996.

Curtea amintește că potrivit practicii constante a organelor Convenției data depunerii unei cereri este data primei comunicări a reclamantului prin care indică dorința de a prezenta o cerere și furnizează unele informații cu privire la natura pretențiilor pe care intenționează să le ridice (vezi, de exemplu, Papageorgiou c. Grecia, hotărâre din 22 octombrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VI, § 32). În cazul de față, reclamantul având îndeplinit această cerință prin scrisoare din 13 septembrie 1996, trebuie considerat că a respectat termenul de șase luni prescris de art. 35 § 1 al Convenției. Prin urmare, excepția Guvernului nu poate fi reținută. B. Privind fondul

Guvernul susține că Turcia nu a încălcat art. 5 §§ 3 și 4 deoarece a făcut uz de dreptul ei de derogare din titlul articolului 15 al Convenției.

Potrivit articolului 15 al Convenției, « 1. În cazul de război sau în cazul unui alt pericol public care amenință viața națiunii, orice Parte Contractantă poate adopta măsuri care se abat de la obligațiile prevăzute de (...) Convenție, în măsura strict necesară de situație și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu celelalte obligații decurgând din dreptul internațional. 2. Dispoziția precedentă nu permite derogări de la art. 2, cu excepția cazului deceselor rezultând din acte licite de război, și de la articolele 3, 4 (§1) și 7. 3. Orice Parte Contractantă care exercită acest drept de derogare ține Secretarul General al Consilului Europei în cunoștință completă a măsurilor adoptate și a motivelor care le-au inspirat. De asemenea trebuie să informeze Secretarul General al Consilului Europei cu privire la data la care aceste măsuri au încetat să fie în vigoare și dispoziții Convenției primesc din nou deplinul aplicare. »

Reclamantul consideră că derogarea în cauză nu se aplică măsurilor la care a fost supus. 1. art. 5 § 3 al Convenției

Curtea observă că decretele-legi nr. 424, 425 și 430 vizate în derogarea din 6 august 1990 și scrisoare din 3 ianuarie 1991 se aplică, potrivit descrierii sumare a conținutului lor, numai regiunii supuse stării de urgență, din care, conform derogării, orașul Adana nu face parte. Oricum arestarea și o parte din detentia reclamantului, exact cinci zile, s-au desfășurat la Adana.

Curtea amintește că ea a considerat deja că o perioadă de arest de patru zile și șase ore fără control judecătoresc a depășit limitele stricte de timp fixate de art. 5 § 3, chiar atunci când aceasta are scopul de a proteja colectivitatea în ansamblu împotriva terorismului (Brogan și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, p. 33, § 62). În aceste circumstanțe, ea consideră că detentie reclamantului timp de cinci zile la Adana fără a fi adus în fața unui magistrat, la adapostul oricărui control efectiv de către instanțele interne, a încălcat art. 5 § 3.

Cât privește detentie reclamantului la Diyarbakır, oraș care, la epoca faptelor, făcea parte din regiunea supusă stării de urgență, Curtea amintește că ea a observat deja, în hotărârea sa Aksoy, gravitatea manifestă a problemei teroriste în sud-estul Turciei și dificultățile întâmpinate de stat în a adopta măsuri care să-i permită să o combată în mod efectiv. În acest sens, a considerat că amploarea și efectele speciale ale activității Partidului Muncitoresc din Kurdistan (PKK) în această regiune au creat un « pericol public care amenință viața națiunii » (Aksoy c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2281, § 70). Nu observă nicio circumstanță care să-i permită să distingă, pe acest punct, cauza Aksoy de cauza de față.

Cât privește întrebarea dacă aceste măsuri erau strict necesare de situație, Curtea se referă la constatările sale făcute în hotărârea Aksoy (precitată, p. 2283, § 83) și Demir și alții c. Turcia (hotărâre din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, § 55) potrivit cărora interesatul nu beneficia de garantii suficiente împotriva comportamentelor arbitrare și detenții în secret: « lipsa accesului la avocat, medic, părinte sau prieten, și absența oricărei posibilități reale de a fi adus în fața unui tribunal în scopul controlării legalității detenției sale, însemna că reclamantul era complet la mila gardienilor săi ». În aceste două cauze, Guvernul nu prezentase motive detaliate explicând de ce lupta împotriva terorismului în sud-estul Turciei a făcut impracticabilă orice intervenție judiciară.

Pe acest punct, cauza de față diferă puțin de cauzele Aksoy sau Demir și alții.

Curtea nu poate deci admite că a fost necesar de a deține reclamantul timp de optsprezece zile înainte de a fi adus în fața unui judecător, chiar dacă se ia în considerare derogarea Guvernului.

La lumina ansamblului considerațiilor anterioare, Curtea concluzionează că a existat încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției. 2. art. 5 § 4 al Convenției

Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia o cale de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, atât în practică cât și în teorie, fără a nega accesibilitatea și eficacitatea cerute de art. 5 § 4. Nimic nu impune utilizarea de căi de atac care nu sunt nici adecvate nici efective (Sakık și alții c. Turcia, hotărâre din 26 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, p. 2625, § 53; Vernillo c. Franța, hotărâre din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. 11-12, § 27, și Johnston și alții c. Irlanda, hotărâre din 18 decembrie 1986, seria A nr. 112, p. 22, § 45). De altfel, calea de atac prevăzută la art. 5 § 4 trebuie să aibă caracter judecătoresc, ceea ce presupune « că interesatul a (...) ocazia de a fi ascultat el însuși sau, dacă este necesar, prin intermediul unei anumite forme de reprezentare, fără a nega că nu se va bucura de garanțiile fundamentale de procedură aplicate în materia privării de libertate » (Winterwerp c. Țările de Jos, hotărâre din 24 octombrie 1979, seria A nr. 33, p. 24, § 60).

Curtea amintește de altfel constatarea sa din hotărârea Sakık și alții c. Turcia (precitată, § 53) cu privire la « absența exemplelor de persoane în arest care să fi obținut ca un judecător să se pronunțe asupra legalității detenției lor sau să-i elibereze, în urma unui asemenea recurs » în procedura în fața curților de securitate a statului. Această constatare este valabilă și pentru cauza de față, ale cărei fapte s-au desfășurat în aceeași perioadă cu acelea din cauza Sakık și alții, și anume înainte de modificarea codului de procedură penală turc în 1997.

Privind derogarea guvernului pârât la art. 5 în aplicarea articolului 15 al Convenției, Curtea se referă la concluzia sa figurând în paragrafele 40-42 de mai sus. Ea consideră că aceleași considerații, în special acelea privind absența garantiilor suficiente împotriva comportamentelor arbitrare și detenții în secret, sunt valabile pentru pretenția bazată pe art. 5 § 4: o atare absență de garantii nu era strict necesară de situație.

În concluzie, Curtea consideră că a existat încălcare a articolului 5 § 4 al Convenției. III.

Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material pe care îl evaluează la 4025 de dolari americani (USD), adică 3212 euro (EUR), și un prejudiciu moral pe care îl evaluează la 35000 EUR.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Privind prejudiciul material, Curtea nu poate descoperi nicio relație de cauzalitate directă între încălcările constatate și prejudiciul material invocat de reclamant. Nu este deci cazul să i se acorde o indemnizație sub această formă.

Cât privește prejudiciul moral, Curtea consideră că reclamantul a suferit fără îndoială din consecințele acestei încălcări a Convenției. Curtea evaluează acest prejudiciu moral în echitate la 15000 EUR și acordă această sumă interesatului. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere 5418 EUR pentru cheltuielile și costurile expuse în fața jurisdicțiilor naționale și în fața Curții. El nu furnizează justificări în sprijinul acestei pretenții.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Ținând seama de elementele în posesia sa și de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamantului suma de 1500 EUR, cuprinzând toate cheltuielile, minus 630 EUR versați de Consilul Europei sub titlul asistență juridică. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat de a baza rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Zice că a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției; 3. Zice că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției; 4. Zice că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 al Convenției; 5. Zice a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care vor fi convertite în noile lire turce la cursul aplicabil la data regelementării: i. 15000 EUR (cincisprezece mii euro) pentru prejudiciu moral; ii. 1500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri, minus 630 EUR (șase sute treizeci euro) percepuți sub titlul asistență juridică; iii. orice sumă care ar putea fi datorată sub titlul impozit pe aceste sume; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză și apoi transmis în scris la 21 februarie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Michael O'Boyle Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 34482/97) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Mehmet Bilen (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 13 septembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e Sedat Çınar, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le requérant alléguait en particulier qu’il avait subi des traitements contraires à l’article 3 de la Convention, qu’il n’avait pas été aussitôt traduit devant un juge après son arrestation (article 5 § 3 de la Convention) et qu’il n’avait disposé d’aucune voie de recours afin de contester sa garde à vue (article 5 § 4 de la Convention).

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Le 7 juin 2005, se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, la Cour a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l’affaire (article 29 § 3 du règlement). EN FAIT I.

Le 14 avril 1996, le requérant, qui possédait une fausse carte d’identité au nom de Șükrü Kul, fut appréhendé à Adana par des agents de police de la section antiterroriste de la direction de la sûreté, lors d’un contrôle d’identité. Soupçonné de mener des activités en tant que membre d’une organisation armée illégale, Yekbun (le Parti unifié du peuple du Kurdistan), il fut placé en garde à vue dans les locaux de ladite direction.

Lors de sa garde à vue dans les locaux de la section antiterroriste de la direction de la sûreté d’Adana, le requérant fut interrogé par les policiers. Selon l’intéressé, ceux-ci lui auraient infligé des mauvais traitements afin de lui extorquer des aveux sur son appartenance présumée à l’organisation Yekbun.

A la suite des interrogatoires de police, qui se déroulèrent jusqu’au 19 avril 1996, le requérant fut examiné par un médecin légiste dont le rapport faisait état de deux égratignures croûteuses, l’une d’environ 2 centimètres de long sur le poignet gauche et l’autre d’environ 0,5 centimètre sur le poignet droit. D’après le rapport, le requérant se plaignait aussi de douleurs au bras gauche et au dos.

Toujours le 19 avril 1996, la police d’Adana livra le requérant à la section antiterroriste de la direction de la sûreté de Diyarbakır.

Après les interrogatoires effectués par la police de Diyarbakır, le requérant fut de nouveau examiné par un médecin légiste le 2 mai 1996. Aux termes du rapport établi par celui-ci, le requérant ne portait aucune trace de mauvais traitements.

Le 2 mai 1996, lorsqu’il fit sa déposition devant le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« le procureur » – « la cour de sûreté de l’Etat »), le requérant affirma qu’il avait été torturé lors de sa garde à vue. Le procureur n’inscrivit pas les déclarations du requérant dans le procès-verbal.

Toujours le 2 mai 1996, après avoir été entendu par le procureur, le requérant fut traduit devant le juge assesseur de la même juridiction, qui ordonna sa mise en détention provisoire. Devant le juge, il répéta qu’il avait été torturé lors de sa garde à vue. Dans le procès-verbal, le juge assesseur précisa que le requérant avait déclaré avoir signé ses aveux sous contrainte policière et qu’il les rétractait.

Par acte d’accusation du 6 mai 1996, le procureur inculpa le requérant devant la cour de sûreté de l’Etat et requit sa condamnation en vertu de l’article 168 § 2 du code pénal, lequel réprime l’appartenance à une bande armée illégale pouvant commettre des délits contre l’Etat et les pouvoirs publics.

Lors de la première audience, le requérant déclara, en présence du procureur de la République et des juges, qu’il avait été maltraité pendant sa garde à vue et qu’il avait dû signer sous la contrainte un texte de déposition. Le procureur et les juges du fond ne réagirent pas.

Le 20 juin 1996, la cour de sûreté de l’Etat accorda au requérant la liberté provisoire.

Finalement, par arrêt du 10 avril 1997, la cour de sûreté de l’Etat acquitta le requérant des accusations dirigées contre lui. II.

La notification de dérogation au sens de l’article 15 de la Convention faite par le Gouvernement le 6 août 1990 à l’article 5 de la Convention et ses modifications ultérieures sont exposées aux paragraphes 26 à 29 de l’arrêt Sadak c. Turquie (n os 25142/94 et 27099/95, 8 avril 2004). EN DROIT I.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il affirme à cet égard que le requérant aurait dû déposer une plainte formelle auprès du parquet contre les policiers qui avaient accueilli sa déposition. Il lui aurait aussi été loisible de porter plainte auprès du ministère de la Justice contre le procureur qui a estimé que les allégations présentées par lui devant la cour de sûreté de l’Etat ne constituaient pas une plainte.

Le requérant conteste les arguments du Gouvernement.

La Cour rappelle que, pour se plaindre d’un traitement subi pendant une garde à vue, les moyens de droit pénal prévus en droit turc s’avèrent adéquats et suffisants aux fins de l’article 35 § 1. Ainsi, il peut s’agir du dépôt d’une plainte formelle devant le parquet compétent (voir, par exemple, Șahmo , décision précitée, et Nimet Acar c . Turquie (déc.), n o 24940/94, 3 mai 2001) ou de la formulation d’une doléance dans le même sens devant, notamment, un magistrat (voir, par exemple, Özkur et Göksungur c. Turquie (déc.), n o 37088/97, 7 décembre 1999).

En l’espèce, il ressort du dossier qu’à la fin de sa garde à vue le requérant a affirmé devant les magistrats avoir été victime de torture (ce qu’il prétend) ou de contrainte (ce qui est inscrit dans les procès-verbaux) de la part des policiers en vue de lui faire signer une déposition. Par ailleurs, le requérant a formulé oralement devant les juges du fond une plainte explicite au sujet des mauvais traitements qu’il aurait subis lors de la garde à vue. Ces déclarations coïncidaient sans conteste avec l’objet même de l’interdiction de la torture inscrite à l’article 243 du code pénal turc et, a fortiori , de la prohibition énoncée à l’article 3 de la Convention. Dans ces circonstances, le requérant doit passer pour avoir soulevé devant les autorités judiciaires, ne fût-ce qu’en substance, un grief ayant trait aux contraintes dont il dit avoir été victime lors de sa garde à vue ; il convient donc de considérer qu’il a épuisé la voie pénale ouverte en droit turc. Or, en l’espèce, ni les juges du fond ni le procureur de la République n’ont cherché à vérifier les circonstances dans lesquelles le requérant avait signé ses déclarations à la police ou à déférer sa doléance au parquet compétent ratione loci .

En conséquence, la Cour rejette l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des recours internes.

La Cour constate en outre que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant affirme avoir subi des tortures lors de sa garde à vue de la part de fonctionnaires de police qui voulaient lui extorquer des aveux. Il soutient en particulier que les agents de police, responsables de sa garde à vue et de son interrogatoire, l’ont soumis à des électrochocs et des jets d’eau froide. Lesdits policiers l’auraient également suspendu par les bras et menacé de mort.

Le Gouvernement réfute cette thèse. Il fait observer que le requérant n’a pas suffisamment démontré devant les autorités judiciaires nationales la réalité des traitements qu’il aurait subis lors de sa garde à vue.

La Cour rappelle que lorsqu’une personne est blessée au cours d’une garde à vue alors qu’elle se trouve entièrement sous le contrôle de fonctionnaires de police, toute blessure survenue pendant cette période donne lieu à de fortes présomptions de fait ( Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, § 100, CEDH 2000-VII). Il incombe donc au Gouvernement de fournir une explication plausible des origines des blessures en question et de produire des preuves établissant des faits qui font peser un doute sur les allégations de la victime, notamment si celles-ci sont étayées par des pièces médicales (voir, parmi d’autres, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 87, CEDH 1999-V ; Berktay c. Turquie , n o 22493/93, § 167, 1 er mars 2001 ; et Altay c. Turquie , n o 22279/93, § 50, 22 mai 2001).

La Cour observe qu’en l’espèce le Gouvernement n’a donné aucune explication sur la cause des séquelles constatées chez le requérant, lequel a été détenu pendant dix-huit jours, sans aucun contact avec un avocat. Or elle note que ces séquelles (des égratignures sur les deux poignets, des douleurs au bras gauche et au dos) correspondent à celles qu’auraient laissé les mauvais traitements décrits par l’intéressé (notamment la pendaison par les bras).

Au vu de l’ensemble des éléments soumis à son appréciation et du fait que le Gouvernement n’a fourni aucune explication plausible, la Cour juge établi en l’espèce que les séquelles relevées dans le rapport médical du 19 avril 1996 ont pour origine un traitement dont le Gouvernement porte la responsabilité.

Par ailleurs, le requérant, qui a été gardé à vue et interrogé pendant dix huit jours, privé de l’assistance d’un avocat et de tout contact avec l’extérieure, se trouvait dans une situation de nature à lui inspirer un sentiment de vulnérabilité, d’impuissance et d’appréhension face aux représentants de l’État ( İlhan c. Turquie [GC], n o 22277/93, § 63, CEDH 2000 ‑ VII). La Cour estime dès lors que le traitement infligé au requérant était de nature à créer chez lui des sentiments de peur, d’angoisse et d’infériorité propres à l’humilier et à briser éventuellement sa résistance physique ou moral. Du reste, la Cour rappelle qu’à l’égard d’une personne privée de sa liberté, tout usage de la force physique qui n’est pas rendu strictement nécessaire par le propre comportement de ladite personne, porte atteinte à la dignité humaine ( Ribitsch c. Autriche , arrêt du 4 décembre 1995, série A n o 336, § 38). Or, elle constate que le Gouvernement ne fait observer aucune circonstance pouvant justifier un tel traitement.

La Cour conclut donc que le traitement subi en l’espèce par le requérant était inhumain et dégradant et qu’il y eu violation de l’article 3 de la Convention. II.

Le Gouvernement soulève une exception préliminaire tirée du non-respect du délai de six mois dans la mesure où le requérant, dont la garde à vue litigieuse a pris fin le 2 mai 1996, a introduit sa requête par une lettre datée du 13 septembre 1996 et reçue à la Commission le 4 novembre 1996.

Le requérant fait observer qu’il a envoyé sa requête le 13 septembre 1996.

La Cour rappelle que selon la pratique constante des organes de la Convention la date d’introduction d’une requête est celle de la date de la première communication du requérant par laquelle il indique vouloir présenter une requête et donne quelques informations quant à la nature des griefs qu’il entend soulever (voir, par exemple, Papageorgiou c. Grèce , arrêt du 22 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VI, § 32). Dans la présente affaire, le requérant ayant accompli cette exigence par sa lettre du 13 septembre 1996, il convient de considérer qu’il a respecté le délai de six mois prescrit par l’article 35 § 1 de la Convention. Partant, l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que la Turquie n’a pas enfreint l’article 5 §§ 3 et 4 puisqu’elle a usé de son droit de dérogation au titre de l’article 15 de la Convention.

Aux termes de l’article 15 de la Convention, « 1. En cas de guerre ou en cas d’autre danger public menaçant la vie de la nation, toute Haute Partie Contractante peut prendre des mesures dérogeant aux obligations prévues par la (...) Convention, dans la stricte mesure où la situation l’exige et à la condition que ces mesures ne soient pas en contradiction avec les autres obligations découlant du droit international. 2. La disposition précédente n’autorise aucune dérogation à l’article 2, sauf pour le cas de décès résultant d’actes licites de guerre, et aux articles 3, 4 (paragraphe 1) et 7. 3. Toute Haute Partie Contractante qui exerce ce droit de dérogation tient le Secrétaire Général du Conseil de l’Europe pleinement informé des mesures prises et des motifs qui les ont inspirées. Elle doit également informer le Secrétaire Général du Conseil de l’Europe de la date à laquelle ces mesures ont cessé d’être en vigueur et les dispositions de la Convention reçoivent de nouveau pleine application. »

Le requérant estime que la dérogation en question ne s’applique pas aux mesures auxquelles il a été soumis. 1. Article 5 § 3 de la Convention

La Cour relève que les décrets-lois n os 424, 425 et 430 visés dans la dérogation du 6 août 1990 et la lettre du 3 janvier 1991 s’appliquent, d’après la description sommaire de leur contenu, à la seule région soumise à l’état d’urgence, dont la ville d’Adana, selon la dérogation, ne fait pas partie. Or l’arrestation et une partie de la détention du requérant, très exactement cinq jours, se sont déroulées à Adana.

La Cour rappelle qu’elle a déjà considéré qu’une période de garde à vue de quatre jours et six heures sans contrôle judiciaire allait au-delà des strictes limites de temps fixées par l’article 5 § 3, même quand elle a pour but de prémunir la collectivité dans son ensemble contre le terrorisme ( Brogan et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 29 novembre 1988, série A n o 145-B, p. 33, § 62). Dans ces circonstances, elle estime que la détention du requérant pendant cinq jours à Adana sans être traduit devant un magistrat, à l’abri de tout contrôle effectif par les tribunaux internes, a enfreint l’article 5 § 3.

Quant à la détention du requérant à Diyarbakır, ville qui, à l’époque des faits, faisait partie de la région soumise à l’état d’urgence, la Cour rappelle qu’elle a déjà relevé, dans son arrêt Aksoy la gravité manifeste du problème terroriste dans le Sud-Est de la Turquie et les difficultés éprouvées par l’Etat pour prendre des mesures permettant de le combattre efficacement. Elle a considéré à cet égard que l’ampleur et les effets particuliers de l’activité du Parti des travailleurs du Kurdistan (PKK) dans cette région y avaient créé un « danger public menaçant la vie de la nation » ( Aksoy c. Turquie , arrêt du 18 décembre 1996, Recueil 1996 ‑ VI, p. 2281, § 70). Elle n’aperçoit aucun élément lui permettant de distinguer, sur ce point, l’affaire Aksoy de la présente espèce.

Quant à la question de savoir si ces mesures étaient strictement exigées par la situation, la Cour se réfère à ses constats faits dans l’arrêt Aksoy (précité, p. 2283, § 83) et Demir et autres c. Turquie (arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1998 ‑ VI, § 55) selon lesquels l’intéressé n’avait pas joui de garanties suffisantes contre les comportements arbitraires et les détentions au secret : « la privation de l’accès à un avocat, un médecin, un parent ou un ami, et l’absence de toute possibilité réaliste d’être traduit devant un tribunal aux fins de contrôle de la légalité de sa détention, signifiaient que le requérant était complètement à la merci de ses gardiens ». Dans ces deux affaires, le Gouvernement n’avait pas présenté de raisons détaillées expliquant pourquoi la lutte contre le terrorisme dans le Sud-Est de la Turquie rendait impraticable toute intervention judiciaire.

Sur ce point, la présente affaire ne diffère guère des affaires Aksoy ou Demir et autres .

La Cour ne saurait donc admettre qu’il ait été nécessaire de détenir le requérant pendant dix-huit jours avant qu’il ne soit traduit devant un juge, même si l’on tient compte de la dérogation du Gouvernement.

A la lumière de l’ensemble des considérations qui précèdent, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. 2. Article 5 § 4 de la Convention

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle une voie de recours doit exister avec un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi lui manquent l’accessibilité et l’efficacité requises par l’article 5 § 4. Rien n’impose d’user de recours qui ne sont ni adéquats ni effectifs ( Sakık et autres c. Turquie , arrêt du 26 novembre 1997, Recueil 1997-VII, p. 2625, § 53 ; Vernillo c. France , arrêt du 20 février 1991, série A n o 198, pp. 11-12, § 27, et Johnston et autres c. Irlande , arrêt du 18 décembre 1986, série A n o 112, p. 22, § 45). De plus, le recours prévu à l’article 5 § 4 doit revêtir un caractère judiciaire, ce qui suppose « que l’intéressé ait (...) l’occasion d’être entendu lui-même ou, au besoin, moyennant une certaine forme de représentation, sans quoi il ne jouira pas des garanties fondamentales de procédure appliquées en matière de privation de liberté » ( Winterwerp c. Pays-Bas arrêt du 24 octobre 1979, série A n o 33, p. 24, § 60).

La Cour rappelle aussi son constat dans l’arrêt Sakık et autres c. Turquie (précité, § 53) quant à « l’absence d’exemple de personne en garde à vue ayant obtenu qu’un juge statuât sur la légalité de sa détention ou la libérât, à la suite d’un tel recours » dans la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat. Ce constat vaut également pour la présente espèce, dont les faits se sont déroulés à la même période que ceux de l’affaire Sakık et autres, c’est-à-dire avant la modification du code de procédure pénale turc en 1997.

Pour ce qui est de la dérogation du gouvernement défendeur à l’article 5 en application de l’article 15 de la Convention, la Cour se réfère à sa conclusion figurant aux paragraphes 40-42 ci-dessus. Elle estime que les mêmes considérations, notamment celles concernant l’absence de garanties suffisantes contre les comportements arbitraires et les détentions au secret, sont valables pour le grief tiré de l’article 5 § 4 : une telle absence de garanties n’était pas strictement exigée par la situation.

En conclusion, la Cour estime qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention. III.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel qu’il évalue à 4 025 dollars américains (USD), soit 3 212 euros (EUR), et un préjudice moral qu’il évalue à 35 000 EUR.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

En ce qui concerne le dommage matériel, la Cour ne peut déceler aucun lien de causalité direct entre les violations constatées et le préjudice matériel invoqué par le requérant. Il n’y a donc pas lieu de lui accorder une indemnité à ce titre.

Quant au dommage moral, la Cour estime que le requérant a sans nul doute souffert des suites de cette violation de la Convention. La Cour évalue ce préjudice moral en équité à 15 000 EUR et accorde cette somme à l’intéressé. B. Frais et dépens

Le requérant demande 5 418 EUR pour les frais et dépens exposés devant les juridictions nationales et devant la Cour. Il ne fournit pas de justificatifs à l’appui de cette demande.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d’allouer au requérant la somme de 1 500 EUR, tous frais confondus, moins les 630 EUR versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention ; 5. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 15 000 EUR (quinze mille euros) pour dommage moral ; ii. 1 500 EUR (mille cinq cent euros) pour frais et dépens, moins les 630 EUR (six cent trente euros) perçus au titre de l’assistance judiciaire ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O’Boyle Josep C asadevall Greffier Président