Orhan Aslan împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 48063/99) împotriva Republicii Turcia și depusă de un cetățean al acestui stat, domnul Orhan Aslan ("reclamantul"), care a sesizat Curtea pe 26 februarie 1999 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul, care a beneficiat de asigurare judiciară, este reprezentat de dna E. Demir, avocat la Izmir. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent în procedura de fața Curții.

Cererea are drept scop obținerea unei decizii asupra chestiei dacă faptele cauzei dezvăluie un manquement al statului pârât la cerințele articolelor 3 și 6 §§ 1 și 3 c) al Convenției.

Cererea a fost atribuită a patra secțiune a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) fu constituită conform articolului 26 § 1 al regulamentului.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită A treia secțiune, care a fost reorganizată (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 11 martie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului).

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită A treia secțiune, care a fost reorganizată (art. 52 § 1). PE FAPT

Pe 14 octombrie 1997 aproximativ la ora 21:30, reclamantul fu arestat și plasat în arest preventiv, cu alte două persoane, de polițiști ai direcției siguranței Izmir, secția de luptă contra terorismului, în cadrul unei operațiuni desfășurate împotriva membrilor organizației Ekim (octombrie). I se reprohau că aparține acestei organizații.

Pe 15 octombrie 1997 la ora 0:40, reclamantul fu examinat de un medic al spitalului public Menemen. Acesta constată că reclamantul nu prezintă nicio urmă de lovituri sau violențe pe corp.

În aceeași zi la ora 3:30, reclamantul fu examinat de un medic legist care constată o crustă de 1 cm pe genunchiul stâng.

Pe 19 octombrie 1997, reclamantul fu audiat de polițiștii responsabili de arestul preventiv, dar nu făcu niciun mărturisire pe motiv că era în grevă foamei.

Pe 20 octombrie 1997 la ora 11:15, reclamantul fu examinat de un medic legist. În raportul acestuia, fu menționat un echimoză sub ochiul drept, al cărei mijloc era deschis și conturul de culoare verde deschis; pe cot stâng și genunchiul drept se găsea o leziune cu crustă de 2 x 1 cm. Medicul consideră că urmele constatate nu puneau în pericol viața reclamantului și ordona o incapacitate de muncă de o zi.

În aceeași zi, reclamantul fu audiat de procuror, în fața căruia contestă faptele care i se reprohau, declarând că nu participase la manifestația din 1 mai nici distribuit fluturași, și protestă nevinovăția sa.

Întotdeauna în aceeași zi, reclamantul fu prezentat judecătorului curții de siguranță a statului Izmir, care ordona punerea sa în arest preventiv.

Pe 22 octombrie 1997, medicul penitenciarului Bergama examina reclamantul. Raportul medical al acestuia, înregistrat sub numărul 1785, menționa două rănitor cu crustă de un centimetru lungime pe cotul stâng, o rană cu crustă de un centimetru lungime pe exterior genunchiului drept, o zgarietuă cu crustă de doi centimetri în spatele genunchiului stâng și o echimoză de 0,5 x 1 cm sub ochiul drept.

Printr-un act de acuzare prezentat pe 18 noiembrie 1997, în aplicarea articolelor 169 al codului penal și 5 al legii nr. 3713 privind lupta contra terorismului, procurorul de lângă curtea de siguranță a statului incrimina reclamantul pentru ajutor și susținere acordate organizației ilegale. I se reprohau că participase la manifestația din 1 mai cu o pancardă intitulată "Tinerele din Ekim", și că manifestase fără autorizație.

La ședința din 18 decembrie 1997 în fața curții de siguranță a statului, reclamantul contestă faptele care i se reprohau și protestă nevinovăția sa.

Pe 30 octombrie 1997, reprezentantul reclamantului solicită eliberarea sa în libertate condiționată, subliniind în special faptul că acesta confessase faptele care i se reprohau ca rezultat al "torturii" care i-a fost infligată în cursul arestului preventiv.

Pe 16 aprilie 1998, reprezentantul reclamantului solicita achitarea și eliberarea clientului sahu. Susține în special că declarația persoanei pe care se baza actul de acuzare fusese obținută sub "tortură".

Printr-o hotărâre din 16 aprilie 1998, curtea de siguranță a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu gradul de locotenent-colonel, găsește reclamantul vinovat de faptele care i se reprohau și îl condamnă la o pedeapsă de patru ani și șase luni de închisoare, bazată pe articolele 169 al codului penal și 5 al legii nr. 3713. Ținând seama de circumstanțe atenuante, curtea reduce pedeapsa cu o șesime și îl condamnă la trei ani și nouă luni de închisoare.

Printr-o hotărâre din 16 decembrie 1998, Curtea de Casație confirmă hotărârea atacată. 2. Plângerea reclamantului pentru maltratare împotriva polițiștilor responsabili de arestul preventiv

La o dată nespecificată, reclamantul depune o plângere în fața parchetului Izmir pentru maltratare împotriva polițiștilor responsabili de arestul preventiv din 14 octombrie 1997.

Pe 2 martie 1999, parchetul Izmir ("parchetul") cere parchetului Bergama să adune elemente de probă privind aceasta plângere și în special ca reclamantul să dea numele polițiștilor, sau al superiorului lor ierarhic, responsabili de maltratare.

În aceeași zi, parchetul cere direcției siguranței Izmir să-i furnizeze dosarul investigației desfășurate privind reclamantul.

Pe 21 aprilie 1999, parchetul audiere reclamantul. Acesta declară că, în cursul arestului preventiv, polițiștii secției de luptă contra terorismului îl dezbrăcaseră complet, plasaseră pe spate și electrocutaseră conectând un fir electric la organul genital și la degetul mic al piciorului drept. În cursul acestei sesiuni, unu dintre polițiști se așezase pe genunchiile sale în timp ce altul îi ținea umerii, pentru ca să nu tremure. După electrochoc, fu făcut să meargă pentru a facilita circulația sângelui picioarelor. Apoi fu stropit cu apă rece. Sesiunile de electrochoc avuseră loc în primele trei zile ale arestului preventiv. Suferă de altfel lovituri de pumn și ciocan, și suferă electroșocuri pe față. Fu supus presiunilor psihologice și fu torturat pentru a mărturisi apartenența sa la organizația în cauză și faptul că o ajutase. Declară că contestase faptele care i se reprohau și s-a plâns contra polițiștilor, precum și al superiorului lor ierarhic, al direcției siguranței Izmir, secția de luptă contra terorismului.

Pe 26 aprilie 1999, parchetul reitera cererea din 2 martie 1999 în fața parchetului Bergama.

Pe 30 aprilie 1999, parchetul renunță la urmărire, care fu notificată la domiciliul mamei reclamantului.

Pe 22 martie 2002, avocatul reclamantului ataca aceas ordonnare de clasare în fața președintelui curții cu juriați Izmir.

Pe 27 august 2002, președintele curții cu juriați anulează ordinonarea de clasare. În motivare, precizează că, deși reclamantul avusese avocat și fusese deținut în penitenciarul Bergama, în nerespectarea legislației relevante, ordinonarea de clasare fusese comunicată la domiciliul mamei reclamantului. Indica de altfel că investigația preliminară nu fusese desfășurată în mod efectiv și că urmele indicate pe raportul medical remontau la perioada arestului preventiv.

Pe 12 martie 2003, parchetul Izmir intentează o acțiune penală contra polițiștilor Cemal Kuloğlu, Kadir Pektaș și Ibrahim Okut, responsabili de arestul preventiv al reclamantului.

La ședința din 16 iunie 2003, curtea cu juriați audiere Kadir Pektaș. Acesta declară că reclamantul, arestat la Aliağa, fusese predat secției de luptă contra terorismului. La sosire, interesatul prezintă o ușoară urmă pe ochi, informase superiorii care declaraseră că aceasta rezultă din faptul că rezistase la arrest. Susține că nu tortrase reclamantul pentru obține mărturisire.

În cursul aceleiași ședințe, Ibrahim Okut declară că la sosire, reclamantul avea o hematom la ochi. Precizează că reclamantul refuzase să facă mărturisire și nu suferise constrângere pentru obține mărturisire.

În cursul aceleiași ședințe, curtea cu juriați ordona o comisie rogatorie pentru ca polițistul Cemal Kuloğlu fu audiat.

La ședința din 17 septembrie 2003, curtea cu juriați audiere reclamantul. Declară că fusese arestat la Menemen cu alte două persoane, Meral și Gülcan, și că toți trei fusese duși la secția de luptă contra terorismului Izmir. Fusese plasat în arest preventiv cu ochii le-au legat timp de trei zile; primi electroșocuri; conecta un fir electric la degetul mic al piciorului drept și la organul genital; la un moment, stropit cu apă rece; unu dintre polițiști îl lovise cu pumnul sub ochi. Declară că nu putea recunoaște polițiștii autori ai acestor fapte pentru că avea ochii le-au legat. Polițiștii îl constrânseseră să mărturiseacă că distribuise fluturași și că cunoaște Meral și Gülcan. Curtea ordona o comisie rogatorie pentru ca Gülcan Öztürk și Meral Köse fu audiate.

La ședința din 8 octombrie 2003, curtea cu juriați renunță la audiere martorilor Gülcan Öztürk și Meral Köse.

La o dată nespecificată, polițistul Cemal Kuloğlu fu audiat pe comisie rogatorie. Declară printre altele că nu participase la interogatoriul reclamantului.

Printr-o hotărâre din 14 noiembrie 2003, curtea cu juriați achita polițiștii Cemal Kuloğlu, Kadir Pektaș și Ibrahim Okut pentru insuficiență de probe. În motivare, precizează în special că la sosire la secția de luptă contra terorismului, reclamantul prezintă o hematom la ochi; după informare persoane competente, afla că aceasta rezulă din faptul că reclamantul rezistase la arrest. Continuă precizând că, chiar dacă pretensiunea reclamantului era adevărată, declarase că nu știe cine era autorul deoarece la sosire la secția de luptă contra terorismului, fusese deja bătut.

Pe 19 noiembrie 2003, reclamantul introduce un cere de casație. În memoriul amplior din 29 decembrie 2003, reprezentantul sublinies printre altele contradicțiile dintre raportul medical din 15 octombrie 1997 la 3:30 și cel din 20 octombrie 1997 la 11:15.

Cauza este încă pendantă în fața Curții de Casație.

Dreptul și practica internă relevante privind curțile de siguranță a statului sunt descrise în hotărârile Özel c. Turcia (nr. 42739/98, §§ 20-21, 7 noiembrie 2002) și Yavuzaslan c. Turcia (nr. 53586/99, § 12, 22 aprilie 2004).

Potrivit articolului 102 al codului penal, combinat cu articolele 243 și 245 precitate, pentru ceea ce privește acte de maltratare și tortură infligite de membri ai funcției publice, prescripția urmăririlor este cinci ani după comiterea infracțiunii (a se vedea Batı și alții c. Turcia, nr. 33097/96 și 57834/00, § 97, CEDO 2004-... (extrase)). ÎN DREPT

Guvernul susține că aceste pretensiuni de tratamente inumane și degradante sunt lipsite de temei.

Curtea amintește că atunci când o persoană este rănită în cursul arestului preventiv, în timp ce se afla complet sub controlul funcționarilor de poliție, orice rană apărută în cursul acestei perioade dă loc la puternice prezumții de fapt (Salman c. Turcia [GC], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII). Revine deci Guvernului să furnizeze o explicație plauzibilă asupra originii acestor rănitori și să producă probe stabilind fapte care aduc îndoielă asupra pretensiunilor victimei, în special dacă acestea sunt susținute de documente medicale (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 87, CEDO 1999-V, Berktay c. Turcia, nr. 22493/93, § 167, 1 martie 2001, Altay c. Turcia, nr. 22279/93, § 50, 22 mai 2001, și Hulki Güneș c. Turcia, nr. 28490/95, § 72, CEDO 2003-VII).

Curtea observă mai întâi că, în prezenta cauză, reclamantul fusese arestat pe 14 octombrie 1997 către 21:30 și nu fusese supus examinării medicale la debutul privației libertății sale ci pe 15 octombrie 1997 la 0:40. Fu examinat succesiv de trei medici în cursul arestului preventiv și de medicul penitenciarului Bergama. În timp ce primul raport medical stabilit pe 15 octombrie 1997 indică că reclamantul nu prezintă nicio urmă de lovitiri sau violențe pe corp (§11 mai sus), ultimul – stabilit pe 22 octombrie 1997 – precizează că interesatul avusese două rănitor cu crustă de un centimetru lungime pe cotul stâng, o rană cu crustă de un centimetru lungime pe exterior genunchiului drept, o zgarietuă cu crustă de doi centimetri în spatele genunchiului stâng și o echimoză de 0,5 x 1 cm sub ochiul drept (§17 mai sus). Neapărat trebuie constatat că urmele observate pe corpul reclamantului nu pot remonta la o perioadă anterioară arestului.

Curtea observă apoi că Guvernul nu a dat nicio explicație asupra cauzei leziunilor constatate la reclamant, care fusese plasat în arest preventiv timp de șase zile.

Reamintind obligația autorităților să dea seama de indivizii plașați sub controlul lor, Curtea subliniază că achitarea polițiștilor penal (§39 mai sus) nu desolidarizează statul pârât de responsabilitate sa în raport cu Convenția. Observă că polițiștii urmăriți pentru maltratare au fost achitați de curtea cu juriați (§40 mai sus), în timp ce Curtea de Casație, de aproximativ doi ani, nu s-a pronunțat încă asupra cererii de casație formulate de reclamant contra hotărârii pe 19 noiembrie 2003. Deci, opt ani după apariția faptelor litigioase, procedura penală diligentată contra polițiștilor inculpați rămâne încă pendantă în fața Curții de Casație. Or, aceștia ultimi riscă să beneficieze de prescripție a faptelor, în absența unei condamnări definitive în termen de cinci ani după deschiderea procesului (§44 mai sus și Batı și alții, precitat, §§ 146-147, și Selmouni, precitat, §§ 79-80).

În baza ansamblului elementelor supuse aprecierii sale și absenței unei explicații plauzibile din partea Guvernului, Curtea consideră stabilit în prezenta cauză că urmele constatate în rapoartele medicale stabilite de un medic al spitalului public, medic legist și medic al penitenciarului (paragrafele 11-12, 14 și 17 mai sus) au ca origine un tratament pentru care statul pârât poartă responsabilitate.

Sub lumina a ceea ce precede, Curtea concluzionează că modul în care reclamantul fu tratat în cursul arestului preventiv constituie un tratament inuman interzis de art. 3 al Convenției.

De aceea, a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției.

Guvernul amintește că curțile de siguranță a statului sunt fondate conform articolului 143 Constituției și legii nr. 2845 instituind curțile de siguranță a statului. Aceste curți sunt competente să cunoască infracțiuni comise împotriva integrității și indivizibilității teritoriului și nației, ordinii democratice, Constituției și securității statului. Hotărârile pe care le pronunță sunt supuse controlului Curții de Casație. În plus, legea nr. 4338 din 18 iunie 1999 modifică componența curților de siguranță a statului în măsura în care niciun magistrat militar nu mai face parte.

Cu privire la echitate procedurăa, Guvernul susține că reclamantul exercitase drepturile apărării sale cât și dreptul de recurs. A. Asupra independenței și imparțialității curții de siguranță a statului

Curtea tratat de numeroase ori cauze ridicând întrebări similare cu cele ale cazului de față și constatat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea Özel, precitat, §§ 33-34, și Özdemir c. Turcia, nr. 59659/00, §§ 35-36, 6 februarie 2003).

Curtea examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu furnizat niciun fapt nici argument care putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. Observă că înțelegător că reclamantul, care răspundea în fața curții de siguranță a statului pentru infracțiuni prevăzute și sancționate de codul penal, teme comparație în fața judecători între care figura ofiter carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, putea legitim întreba că curtea de siguranță a statului lăsa induct în mod nedovedi de considerații străine naturii cauzei sale. De aceea, poate considerat că au obiectiv justificate îndoielile hrănite de reclamant privind independența și imparțialitatea acestei jurisdicții (Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere hotărârilor și deciziilor 1998-IV, p. 1573, § 72 in fine).

Curtea concluzionează că, atunci când judecă și condamna reclamantul, curtea de siguranță a statului nu era tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1. B. Asupra absenței avocat în cursul arestului preventiv

Curtea amintește deja judecasecat în cauze similare că un tribunal al cărui lipsă independență și imparțialitate stabilite nu poate, în orice ipoteză, garanta proces echitabil persoanelor supuse jurisdicției.

Ținând seama constat încălcării dreptului reclamantului see cauza auzite de tribunal independent și imparțial la care Curtea ajunge, consideră că nu există oportun examina prezentul grief (a se vedea, printre altele, Çıraklar c. Turcia, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VII, p. 3074, §§ 44-45).

Reclamantul cere 20.000 euro (EUR) la titlu prejudiciu material din cauza condamnării sale. Explică de altfel că familia sa ajutase finanțar în cursul detenției. Solicită de asemenea 100.000 EUR la titlu prejudiciu moral.

Guvernul contestă aceste sume.

Cât pentru prejudiciu material, Curtea constată că reclamantul nu submisese niciun element probă susținere cererii (a se vedea, mutatis mutandis, Karakoç și alții c. Turcia, nr. 27692/95, 28138/95 și 28498/95, § 69, 15 octombrie 2002). De aceea, Curtea respinge cererea.

Pe de altă parte, cât pentru prejudiciu moral, pronunțîndu-se în echitate, consideră potrivit acordă 10.000 EUR.

Atunci când Curtea concluzionează condamnare reclamantul pronunțată tribunal nu era independent imparțial sensul articolului 6 § 1, estimează că principiu reparația corespunzătoare ar rejudecă reclamantul timp util tribunal independent imparțial (Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită 6.000 EUR la titlu cheltuielilor și costurilor.

Guvernul contestă sumă.

Pronunțîndu-se în echitate ținând seama practică materie, Curtea acordă 3.000 EUR, reducere 630 EUR percepuți Consilul Europei la titlu asigurare judiciară. C. Interese de întârziere

Curtea consideră potrivit baza rata dobânzilor întârziere rata dobânzii facilității creditare marginale Băncii Centrale Europene majorată trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară existența o încălcare art. 3 al Convenției; 2. Declară existența o încălcare art. 6 § 1 al Convenției din cauza lipsei independență imparțialitate curții siguranță statului Izmir; 3. Declară nu oportun examina celalalt grief tras art. 6 al Convenției; 4. Declară: a) Statul pârât trebuie versa reclamantul, termen trei luni contand ziua când hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 al Convenției, urmă sume, convertit lire turce curs aplicabil data plății: i. 10.000 EUR (zece mii euro) prejudiciu moral; ii. 2.370 EUR (doi mii trei sute șaptezeci euro) cheltuielile costuri; iii. orice sumă putând datorată titlu impozit sumele; b) contand expirare termenului pana plată, sume vor majorate o dobândă simplă curs egal rata dobânzii facilității creditare marginale Băncii Centrale Europene aplicabilă perioada, majorată trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea satisfacție echitabilă rest. Redactat limba franceză, apoi comunicat scris 20 octombrie 2005 aplicare art. 77 §§ 2 și 3 regulamentului. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 48063/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Orhan Aslan (« le requérant »), a saisi la Cour le 26 février 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e E. Demir, avocat à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.

La requête a pour objet d’obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l’Etat défendeur aux exigence des articles 3 et 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention.

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 11 mars 2004, la Cour a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Le 14 octobre 1997 vers 21 h 30, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue, avec deux autres personnes, par des policiers de la direction de la sûreté d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme, dans le cadre d’une opération menée contre les membres de l’organisation Ekim (octobre). Il lui était reproché d’appartenir à cette organisation.

Le 15 octobre 1997 à 0 h 40, le requérant fut examiné par un médecin de l’hôpital public de Menemen. Celui-ci constata que le requérant ne présentait aucune trace de coups ou de violence sur son corps.

Le même jour à 3 h 30, le requérant fut examiné par un médecin légiste qui constata une croûte de 1 cm sur le genou gauche.

Le 19 octobre 1997, le requérant fut entendu par les policiers responsables de sa garde à vue, mais ne fit pas de déposition au motif qu’il était en grève de la faim.

Le 20 octobre 1997 à 11 h 15, le requérant fut examiné par un médecin légiste. Dans son rapport, celui-ci mentionna une ecchymose sous l’œil droit, dont le milieu était ouvert et le contour de couleur vert pistache ; sur le coude gauche et le genou droit se trouvait une lésion avec croûte de 2 x 1 cm. Le médecin considéra que les séquelles constatées ne mettaient pas en danger la vie du requérant et ordonna un arrêt de travail d’un jour.

Le même jour, le requérant fut entendu par le procureur de la République, devant lequel il contesta les faits qui lui était reprochés, en déclarant qu’il n’avait pas participé à la manifestation du 1 er mai ni distribué de tracts, et protesta de son innocence.

Toujours le même jour, le requérant fut traduit devant le juge près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, qui ordonna sa mise en détention provisoire.

Le 22 octobre 1997, le médecin de la prison de Bergama examina le requérant. Son rapport médical, enregistré sous le numéro 1785, fit mention de deux blessures avec croûte d’un centimètre de long sur le coude gauche, d’une blessure avec croûte d’un centimètre de long sur l’extérieur du genou droit, d’une éraflure avec croûte de deux centimètres derrière le genou gauche et d’une ecchymose de 0,5 x 1 cm sous l’œil droit.

Par un acte d’accusation présenté le 18 novembre 1997, en application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat inculpa le requérant du chef d’aide et soutien à une organisation illégale. Il lui reprochait d’avoir participé à la manifestation du 1 er mai avec une pancarte intitulée « La jeunesse d’ Ekim », et d’avoir manifesté sans autorisation.

A l’audience du 18 décembre 1997 devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant contesta les faits qui lui était reprochés et protesta de son innocence.

Le 30 octobre 1997, le représentant du requérant demanda la mise en liberté provisoire de son client, faisant état notamment de ce que ce dernier avait reconnu les faits qui lui était reprochés à la suite de la « torture » qui lui avait été infligée lors de sa garde à vue.

Le 16 avril 1998, le représentant du requérant demanda la relaxe et la mise en liberté de son client. Il soutint notamment que la déclaration de la personne sur laquelle se fondait l’acte d’accusation avait été obtenue sous la « torture ».

Par un arrêt du 16 avril 1998, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux juges civils et d’un juge militaire ayant le grade de lieutenant-colonel, reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement de quatre ans et six mois, fondée sur les articles 169 du code pénal et 5 de la loi n o 3713. Tenant compte de circonstances atténuantes, la cour réduisit sa peine d’un sixième et le condamna à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois.

Par un arrêt du 16 décembre 1998, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué. 2. Plainte du requérant pour mauvais traitements contre les policiers responsables de sa garde à vue

A une date non précisée, le requérant déposa une plainte devant le parquet d’Izmir pour mauvais traitements contre les policiers responsables de sa garde à vue du 14 octobre 1997.

Le 2 mars 1999, le parquet d’Izmir (« le parquet ») demanda à celui de Bergama de recueillir des éléments de preuve au sujet de cette plainte et notamment que le requérant donnât les noms des policiers, ou de leur supérieur hiérarchique, responsables des mauvais traitements.

Le même jour, le parquet demanda à la direction de la sûreté d’Izmir de lui fournir le dossier d’enquête menée au sujet du requérant.

Le 21 avril 1999, le parquet entendit le requérant. Celui-ci déclara que, lors de sa garde à vue, les policiers de la section de la lutte contre le terrorisme l’avaient complètement déshabillé, placé sur le dos et électrocuté en attachant un fil électrique à son organe génital et à son petit orteil droit. Lors de cette séance, un des policiers s’était assis sur ses genoux alors qu’un autre lui tenait les épaules, cela afin qu’il ne tremblât pas. Après l’électrocution, on le fit marcher pour faciliter la circulation sanguine de ses pieds. Puis, il fut arrosé d’eau froide. Les séances d’électrocution avaient eu lieu pendant les trois premiers jours de sa garde à vue. On lui asséna également des coups de poing et de pied, et il subit des électrochocs sur son visage. Il fit l’objet de pressions psychologiques et fut torturé pour qu’il avoue son appartenance à l’organisation en question et le fait qu’il l’avait aidée. Il déclara avoir contesté les faits qui lui étaient reprochés et porté plainte contre les policiers, ainsi que leur supérieur hiérarchique, de la direction de la sûreté d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme.

Le 26 avril 1999, le parquet réitéra sa demande du 2 mars 1999 auprès du parquet de Bergama.

Le 30 avril 1999, le parquet rendit une ordonnance de non-lieu qui fut notifiée au domicile de la mère du requérant.

Le 22 mars 2002, l’avocat du requérant interjeta appel contre cette ordonnance devant le président de la cour d’assises d’Izmir.

Le 27 août 2002, le président de la cour d’assises infirma l’ordonnance de non-lieu. Dans ses motifs, il précisa que, bien que le requérant eût un avocat et qu’il fût détenu à la maison d’arrêt de Bergama, en méconnaissance de la législation pertinente, l’ordonnance de non-lieu avait été communiquée au domicile de la mère du requérant. Il indiqua en outre que l’enquête préliminaire n’avait pas été menée de manière effective et que les séquelles indiquées sur le rapport médical remontaient à la période de la garde à vue.

Le 12 mars 2003, le parquet d’Izmir intenta une action pénale contre les policiers Cemal Kuloğlu, Kadir Pektaș et Ibrahim Okut, responsables de la garde à vue du requérant.

A l’audience du 16 juin 2003, la cour d’assises entendit Kadir Pektaș. Celui-ci déclara que le requérant, arrêté à Aliağa, avait été remis à la section de la lutte contre le terrorisme. A son arrivée, l’intéressé présentait une légère trace sur l’œil, il en avait informé ses supérieurs qui avaient déclaré que cela résultait du fait qu’il avait résisté lors de son arrestation. Il fit valoir qu’il n’avait pas torturé le requérant pour obtenir ses aveux.

Au cours de la même audience, Ibrahim Okut déclara qu’à son arrivée, le requérant avait un hématome à l’œil. Il précisa que le requérant n’avait pas voulu faire de déposition et n’avait pas subi de contrainte pour obtenir ses aveux.

Au cours de la même audience, la cour d’assises ordonna une commission rogatoire pour que le policier Cemal Kuloğlu fût entendu.

A l’audience du 17 septembre 2003, la cour d’assises entendit le requérant. Il déclara qu’il avait été arrêté à Menemen avec deux autres personnes, Meral et Gülcan, et qu’ils avaient tous trois été conduits à la section de la lutte contre le terrorisme d’Izmir. Il y avait été placé en garde à vue, les yeux bandés, pendant trois jours ; il avait reçu des électrochocs ; on avait attaché un fil électrique à son petit orteil droit et à son organe génital ; à un moment, on l’avait arrosé avec de l’eau froide ; un des policiers lui avait asséné un coup de poing sous l’œil. Il déclara qu’il ne pouvait pas reconnaître les policiers auteurs de ces faits car il avait les yeux bandés. Les policiers l’avaient contraint à avouer qu’il avait distribué des tracts et qu’il connaissait Meral et Gülcan. La cour ordonna une commission rogatoire pour que Gülcan Öztürk et Meral Köse fussent entendues.

A l’audience du 8 octobre 2003, la cour d’assises renonça à entendre les témoins Gülcan Öztürk et Meral Köse.

A une date non précisée, le policier Cemal Kuloğlu fut entendu sur commission rogatoire. Il déclara entre autres qu’il n’avait pas participé à l’interrogatoire du requérant.

Par un arrêt du 14 novembre 2003, la cour d’assises acquitta les policiers Cemal Kuloğlu, Kadir Pektaș et Ibrahim Okut pour insuffisance de preuves. Dans ces motifs, elle précisa notamment qu’à son arrivée à la section de la lutte contre le terrorisme, le requérant présentait un hématome à l’œil ; après en avoir informé les personnes compétentes, ils apprirent que cela résultait du fait que le requérant avait résisté lors de son arrestation. Elle continua en précisant que, même si l’allégation du requérant était vraie, il avait déclaré ne pas savoir qui en était l’auteur puisqu’à son arrivée à la section de la lutte contre le terrorisme, il avait déjà reçu des coups.

Le 19 novembre 2003, le requérant introduisit un pourvoi en cassation. Dans son mémoire ampliatif du 29 décembre 2003, son représentant souligna entre autres les contradictions entre le rapport médical du 15 octobre 1997 à 3 h 30 et celui du 20 octobre 1997 à 11 h 15.

L’affaire est toujours pendante devant la Cour de cassation. II.

Le droit et la pratique internes pertinents concernant les cours de sûretés de l’Etat sont décrits dans les arrêts Özel c. Turquie (n o 42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et Yavuzaslan c. Turquie (n o 53586/99, § 12, 22 avril 2004).

Aux termes de l’article 102 du code pénal, combiné avec les articles 243 et 245 précités, pour ce qui est des actes de mauvais traitements et de tortures infligés par des membres de la fonction publique, il y a prescription des poursuites cinq ans après la commission de l’infraction (voir Batı et autres c. Turquie , n os 33097/96 et 57834/00, § 97, CEDH 2004 ‑ ... (extraits)). EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient que ces allégations de traitements inhumains et dégradants sont dénuées de fondement.

La Cour rappelle que lorsqu’une personne est blessée au cours d’une garde à vue, alors qu’elle se trouvait entièrement sous le contrôle de fonctionnaires de police, toute blessure survenue pendant cette période donne lieu à de fortes présomptions de fait ( Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, § 100, CEDH 2000 ‑ VII). Il appartient donc au Gouvernement de fournir une explication plausible sur les origines de ces blessures et de produire des preuves établissant des faits qui font peser un doute sur les allégations de la victime, notamment si celles-ci sont étayées par des pièces médicales (voir, parmi d’autres, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 87, CEDH 1999 ‑ V, Berktay c. Turquie , n o 22493/93, § 167, 1 er mars 2001, Altay c. Turquie , n o 22279/93, § 50, 22 mai 2001, et Hulki Güneș c. Turquie , n o 28490/95, § 72, CEDH 2003 ‑ VII).

La Cour relève d’abord que, dans la présente affaire, le requérant a été arrêté le 14 octobre 1997 vers 21 h 30 et n’a pas été soumis à un examen médical au début de sa privation de liberté mais le 15 octobre 1997 à 0 h 40. Il a été examiné successivement par trois médecins lors de sa garde à vue et par le médecin de la maison d’arrêt de Bergama. Alors que le premier rapport médical établi le 15 octobre 1997 indique que le requérant ne présentait aucune trace de coups ou de violences sur son corps (paragraphe 11 ci-dessus), le dernier – établi le 22 octobre 1997 – précise que l’intéressé avait deux blessures avec croûte d’un centimètre de long sur le coude gauche, une blessure avec croûte d’un centimètre de long sur l’extérieur du genou droit, une éraflure avec croûte de deux centimètres derrière le genou gauche et une ecchymose de 0,5 x 1 cm sous l’œil droit (paragraphe 17 ci-dessus). Force est de constater que les traces observées sur le corps du requérant ne peuvent remonter à une période antérieure à son arrestation.

La Cour observe ensuite que le Gouvernement n’a donné aucune explication sur la cause des lésions constatées chez le requérant, qui a été placé en garde à vue pendant six jours.

Rappelant l’obligation pour les autorités de rendre compte des individus placés sous leur contrôle, la Cour souligne que l’acquittement des policiers au pénal (paragraphe 39 ci-dessus) ne dégage pas l’Etat défendeur de sa responsabilité au regard de la Convention. Elle constate que les policiers poursuivis pour mauvais traitements ont été acquittés par la cour d’assises (paragraphe 40 ci-dessus) alors que la Cour de cassation, depuis deux ans environ, ne s’est pas encore prononcée sur le pourvoi formé par le requérant contre cet arrêt le 19 novembre 2003. Ainsi, huit ans après la survenance des faits litigieux, la procédure pénale diligentée contre les policiers mis en accusation demeure toujours pendante devant la Cour de cassation. Or, ces derniers risquent de bénéficier de la prescription des faits, en l’absence d’une condamnation définitive dans un délai de cinq ans après l’ouverture du procès (paragraphe 44 ci-dessus et Batı et autres , précité, §§ 146-147, et Selmouni , précité, §§ 79-80).

Au vu de l’ensemble des éléments soumis à son appréciation et de l’absence d’une explication plausible de la part du Gouvernement, la Cour estime établi en l’espèce que les séquelles constatées dans les rapports médicaux établis par un médecin de l’hôpital public, un médecin légiste et un médecin de la maison d’arrêt (paragraphes 11-12, 14 et 17 ci-dessus) ont pour origine un traitement dont l’Etat défendeur porte la responsabilité.

A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que la manière dont le requérant a été traité lors de sa garde à vue constitue un traitement inhumain prohibé par l’article 3 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l’article 3 de la Convention. II.

Le Gouvernement rappelle que les cours de sûreté de l’Etat sont fondées conformément à l’article 143 de la Constitution et à la loi n o 2845 instaurant les cours de sûreté de l’Etat. Ces cours sont compétentes pour connaître des infractions commises contre l’intégrité et l’indivisibilité du territoire et de la nation, l’ordre démocratique, la Constitution et la sécurité de l’Etat. Les arrêts qu’elles rendent sont soumis au contrôle de la Cour de cassation. En outre, la loi n o 4338 du 18 juin 1999 a modifié la composition des cours de sûreté de l’Etat dans la mesure où aucun magistrat militaire n’y siège plus.

En ce qui concerne l’équité de la procédure, le Gouvernement soutient que le requérant a exercé ses droits de la défense ainsi que son droit de recours. A. Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Özel , précité, §§ 33-34, et Özdemir c. Turquie , n o 59659/00, §§ 35 ‑ 36, 6 février 2003).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction ( Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV, p. 1573, § 72 in fine ).

La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1. B. Sur l’absence d’avocat lors de la garde à vue

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le présent grief (voir, entre autres, Çıraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VII, p. 3074, §§ 44-45). III.

Le requérant réclame 20 000 euros (EUR) au titre du dommage matériel en raison de sa condamnation. Il explique par ailleurs que sa famille l’a aidé financièrement lors de sa détention. Il demande également 100 000 EUR au titre du dommage moral.

Le Gouvernement conteste ces montants.

S’agissant du dommage matériel, la Cour constate que le requérant n’a soumis aucun élément de preuve à l’appui de sa demande (voir, mutatis mutandis , Karakoç et autres c. Turquie , n os 27692/95, 28138/95 et 28498/95, § 69, 15 octobre 2002). Partant, la Cour rejette cette demande.

En revanche, pour ce qui est du dommage moral, statuant en équité, elle estime qu’il y a lieu de lui accorder 10 000 EUR.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial ( Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003). B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 6 000 EUR au titre des frais et dépens.

Le Gouvernement conteste ce montant.

Statuant en équité et eu égard à la pratique en la matière, la Cour accorde 3 000 EUR, à minorer des 630 EUR perçus du Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner l’autre grief tiré de l’article 6 de la Convention ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du paiement : i. 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral ; ii. 2 370 EUR (deux mille trois cent soixante-dix euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 octobre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président