SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 78074/01 prezentată de Richard Jonathan BLECH împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se întrunește la 30 iunie 2005 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Loucaide J.-P. Costa mes Tulkens Steiner dnii Spielmann, S.E. Jebens, judecători și dnii S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 octombrie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Richard Jonathan Blech, este un cetățean american, născut în 1963 și rezident la Monnetier-Mornex (Franța). El este reprezentat în fața Curții de către domnul S. Ceccaldi, avocat la Marsilia. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, se pot rezuma după cum urmează. La 1 aprilie 2000, biroul central național al Interpolului transmite procurorului Republicii Ton-Les-Bains o cerere de arestare provizorie Această cerere, care invoca în mod expres acordul de extrădare semnat la 6 ianuarie 1909 de către statele membre, a fost prezentată de autoritățile americane la 27 martie 2000, precum și aprobarea Ministerului Justiției din Franța la 30 martie 2000 pentru a da curs acestei cereri (căutarea persoanei în cauză și arestarea provizorie). Statele Unite ale Americii și Franța (intrată în vigoare la 27 iulie 1911), completată de o convenție suplimentară semnată la 12 februarie 1970 (intrată în vigoare la 3 aprilie 1971), a indicat în special următoarele: Richard BLECH este căutat de Districtul Southern al New York-ului pentru a răspunde la acuzațiile legate de fraudă cu titlu, fraudă prin telecomunicații și spălare de fonduri. Plângere NR 00 MAG.0597, depusă la 27.03.2000 la Districtul United States Court for the Southern District of New York pentru următoarele trei șefi de fraudă cu titlu (...) patru șefi de fraudă prin telecomunicații (...) șase șefi de spălare de fonduri (...) La 27.3.2000, pe baza plângerii NR 00 MAG.0597, judecătorul Henry B. Pitman, U.S. Magistrate Judge of the Southern District of New York, a emis mandat de arestare NR 00 MAG.0597 în vederea arestării lui Richard BLECH. (...) La 3 aprilie 2000, reclamantul a primit notificarea mandatului de arestare de către un ofițer de poliție judiciară. Reclamantul nu a fost de acord cu extrădarea sa. A fost condus în aceeași zi în fața procurorului republicii, care, după ce a verificat identitatea reclamantului, notifia la acesta din urmă consemnarea sa la casa de arestare Chambery în așteptarea desfășurării procedurii de extrădare împotriva sa. Reclamantul a formulat o primă cerere de eliberare a acestuia la 12 aprilie 2000. Prin hotărârea din 2 mai 2000, Camera de Acuzare a Curții de Apel din Chambery a respins cererea sa. După ce a constatat că reclamantul rămânea în Franța într-o casă de care deținea, aceasta a precizat în special că conducea o societate cu sediul social în Elveția, că nu se exprima în franceză, că plătise el însuși dosarul unei taxe funciare pentru anul 1999 către Geneva în Elveția, precum și un aviz privind impozitul federal direct pentru perioada 1999-2000 adresat unei alte adrese la Geneva, că avea contacte în multe țări, că dispunea de active financiare considerabile, pe care le-a indicat la ședință că societatea sa deținea instituții în diferite țări. și a considerat că locuința sa în Franța nu era nici un obstacol, nici un element suficient de disuasiv pentru a exclude riscul de evadare, în special într-o țară care nu era legată de un tratat de extrădare cu Statele Unite ale Americii. Comisia a reamintit, de asemenea, că urgența invocată de autoritățile americane, pe care nu trebuia să o aprecieze, a fost suficient de motivată având în vedere faptul că Department of Justice fusese informat cu privire la intenția reclamantului de a părăsi Franța și că mobilierul și conținutul casei sale fuseseră ambalate recent pentru a fi expediate într-un loc din Orientul Mijlociu. Printr-o notă de ambasadă din 11 mai 2000 și primită de Ministerul Afacerilor Externe din Franța la 12 mai 2000, cererea de extrădare, însoțită de documentele aferente, a fost prezentată de autoritățile americane. În această notă, autoritățile americane au precizat, printre altele, că, în cazul în care reclamantul ar risca un minim de 10 ani de închisoare în cazul unei condamnări pentru toate acuzațiile vizate, ar fi mai probabil să se aplice o pedeapsă de 15 sau 20 de ani de închisoare. La 24 mai 2000, comisia de acuzare a respins o nouă cerere de eliberare, în special că suma garanției propuse de solicitant era, având în vedere valoarea considerabilă a deturnărilor care îi erau reproșate, foarte insuficientă pentru a nu spune nesemnificative. Pe de altă parte, dacă ar fi avut dreptul să refuze extrădarea, ar fi trebuit să ia în considerare refuzul său de a se deplasa în Statele Unite pentru a răspunde la acțiunile sale în fața justiției țării sale pentru a evalua credibilitatea garanțiilor de reprezentare propuse în sprijinul cererii sale de eliberare. Recurentul a formulat un recurs în Casație, care a fost respins printr-o hotărâre a Curții de Casație din 4 octombrie 2000. Ulterior, camera de judecată (devenită camera de cercetare începând cu 1 ianuarie 2001) a respins alte cereri de eliberare prin hotărâri din 21 iunie, 9 august, 7 septembrie, 4 octombrie, 30. octombrie și 27 decembrie 2000 (acesta din urmă a făcut obiectul unui recurs în casare, respins printr-o hotărâre din 24 aprilie 2001), 30 martie și 11 mai 2001, 20 iunie 2001, 1 august 2001, 15 octombrie 2001 și 7 noiembrie 2001. Prin hotărârea din 21 iunie 2000, Camera de Acuzare a Curții de Apel din Chambery, după ce a constatat regularitatea procedurii și a motivat respingerea diferitelor argumente ale reclamantului în sens contrar, a emis un aviz favorabil extrădării acestuia din urmă de la șeful infracțiunilor calificate drept fraudă prin titluri și fraudă prin cablu, precum și pentru complicitate la astfel de infracțiuni. Cu toate acestea, Comisia a emis un aviz nefavorabil în ceea ce privește infracțiunea calificată de spălare, întrucât aceasta nu poate fi asimilată uneia dintre infracțiunile prevăzute de Convenția de extrădare. În hotărârea sa, Curtea de Apel a considerat, de asemenea, că nu a fost stabilit niciun risc de încălcare a articolului 3 din Convenția europeană a drepturilor omului. Prin hotărârea din 4 octombrie 2000, Curtea de Casație a respins recursul. La 12 februarie 2001, prim-ministrul semnează decretul de extrădare a recurentului către autoritățile americane în vederea executării mandatului de arestare emis la 27 martie 2000 de către judecătorul Tribunalului Federal din Districtul de Sud din New York pentru cei doi șefi de fraudă prin cablu și cu titlu de fraudă, cu excepția în mod expres a cazurilor de spălare de fonduri vizate și de mandatul de arestare menționat. La 8 martie 2001, reclamantul a introdus o acțiune în anulare a acestui decret în fața Consiliului de Stat. El și-a depus memoriul amplificativ la 30 aprilie 2001. Guvernul a depus un memoriu în apărare la 19 iunie 2001, la care reclamantul a răspuns la 27 august 2001. Guvernul a prezentat o a doua memorare la 1 octombrie 2001. Prin hotărârea din 14 decembrie 2001, Consiliul de Stat, după ce a constatat în special regularitatea procedurii de extrădare și a considerat că aceasta nu era contrară ordinii publice franceze, nici dispozițiilor articolului 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, a respins cererea de anulare a decretului de extrădare. Pe 4 ianuarie 2002, reclamantul a fost extrădat în Statele Unite ale Americii. După ce a pledat vinovat pe cele două capete de acuzare care i se puteau opune, reclamantul a fost condamnat și reținut timp de 20 de luni la Metropolitan Corection Center din New York, închisoare federală, înainte de a beneficia, la 10 iulie 2003, de o eliberare condiționată cu arest la domiciliu la tatăl său, la Los Angeles, de interzicerea părăsirii teritoriului american și de obligația de a respecta o stare de asediu de zi cu zi la 22 de ore. Prin scrisoarea din 1 aprilie 2005, Consiliul reclamantului a informat grefa Curții cu privire la faptul că întoarcerea clientului său în Franța a fost programată pentru 17 aprilie 2005. GRIEFS Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 5 alineatul (1) din convenție, de neregularitatea arestării sale și a detenției sale ulterioare în vederea extrădării sale în Statele Unite ale Americii. Invocând art. 3 din Convenție sau art. 1 din Protocolul nr. 6, reclamantul consideră că extrădarea sa ar putea să o expună unui risc serios de tratament sau de pedeapsă interzise prin aceste dispoziții și denunță, de asemenea, o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție ca urmare a menținerii sale în detenție pe tot parcursul procedurii de extrădare. Reclamantul consideră că nu a beneficiat de o procedură echitabilă și imparțială, în sensul articolului 6 din convenție, cu ocazia examinării extrădării acesteia. Invocând art. 8 din Convenție, Comitetul consideră că extrădarea sa nu își respectă obligațiile familiale și profesionale din Franța și Elveția, prevenind în același timp contactul minim cu soția și cei doi copii ai săi. În plus, se plânge de faptul că autoritățile franceze i-au refuzat fiului său în vârstă de 15 ani să-l viziteze în timpul detenției sale în Franța. Reclamantul consideră, de asemenea, că a fost privat de dreptul său la o cale de atac eficientă, astfel cum se prevede la art. 13 din convenție, pentru a se plânge de menținerea sa în detenție și de decretul de extrădare din 12 februarie 2001. În sfârșit, consideră că autoritățile franceze au decis extrădarea sa cu încălcarea articolului 18 din convenție. Reclamantul denunță arestarea și deținerea sa ulterioară în vederea extrădării. El invocă art. 5 alin. (1) și (3) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale (...) în cazul în care este vorba despre arestarea sau detenția regulată a unei persoane pentru a-l împiedica să intre ilegal în teritoriu sau împotriva căreia este în desfășurare o procedură de expulzare sau extrădare. (...) Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii; eliberarea poate fi condiționată de o garanție care asigură prezența persoanei în cauză la audiere (...). În primul rând, Curtea consideră că arestarea și reținerea în scopul extrădării se justificau în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (f) (Quinn c. Franța, Hotărârea din 22 martie 1995, seria A, nr 311, p. 19, § 48 Guala c. Franța (dec.), nr. 64117/00, 18 martie 2003). În acest sens, Curtea amintește că art. 5 alineatul (1) litera (f) din Convenție impune în primul rând să se efectueze cu regularitate o procedură În această privință, Convenția face trimitere în principal la legislația națională, dar comandă, în plus, respectarea oricărei privări de libertate în sensul art. 5: protejarea individului împotriva arbitrarului (a se vedea, printre altele, Van der Leer c. Țările de Jos, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A n 170 A, p. 12, § 22 Wassink c Olanda, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A n 185-A, p. 11, § 24 Quinn, citată anterior, § 47 Markert-Davies c. Franța (dec.), n 4318/98, 29 iunie 1999). Sarcina Curții este de a stabili dacă condițiile prevăzute în art. 5 alin. (1) lit. (f) au fost îndeplinite în speță. Cu toate acestea, în acest context, nu îi revine în mod normal sarcina de a înlocui propria sa apreciere a faptelor cu cea a instanțelor interne, mai bine plasate pentru a evalua dovezile prezentate în fața acestora (Murray c. Regatul Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1994, seria A n 30, punctul 68 Quinn, citată anterior, punctul 47. În primul rând, instanțele naționale au responsabilitatea de a interpreta și de a aplica dreptul intern ( Scott c. Spania, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-VI, punctul 57). În cazul de față, Curtea arată că este indiscutabil că o procedură de extrădare era în curs împotriva reclamantului atunci când a fost pus sub pârghie extrădare. În plus, atât camera de acuzare a Curții de Apel din Chambery, cât și Curtea de Casație au verificat și au stabilit regularitatea procedurii criticate în temeiul dreptului intern aplicabil. În aceste condiții, Curtea nu vede niciun motiv care să justifice înlocuirea propriei evaluări a faptelor cu cea a instanțelor interne și să nu arate nicio încălcare a articolului 5 alineatul (1) litera (f) din convenție. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 5 alineatul (3), Curtea tocmai a constatat că arestarea și detenția reclamantului se justificau în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (f). Or, Curtea amintește că art. 5 alineatul (3) nu face trimitere decât la alineatul (1) litera (c) din art. 5 menționat anterior (De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, Hotărârea din 18 iunie 1971, seria A n 12, p. 39). 71. Prin urmare, nu se aplică detenției cu titlu extrădare prevăzută la art. 5 alineatul (1) litera (f) (Quinn, citată anterior, punctul 53). Cu toate acestea, formularea atât a textului francez, cât și a textului englez de la art. 5 alineatul (1) litera (f) înseamnă că numai desfășurarea procedurii de extrădare justifică privarea de libertate bazată pe acest paragraf. Prin urmare, în cazul în care procedura nu este efectuată de autorități cu diligența necesară, detenția încetează să mai fie justificată în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (f) (a se vedea în special Quinn citată anterior, punctul 48 Eid c. Italia (dec.), nr. 53490/99, 22 ianuarie 2002; Leaf c. Italia (dec.), nr. 72794/01, 27 noiembrie 2003 În această privință, Curtea amintește că art. 5 alineatul (1) litera (f) nu prevede aceeași protecție ca art. 5 alineatul (1) litera (c). De fapt, el impune doar ca o procedură de extrădare [fie ea] în curs de desfășurare (a se vedea în special Guala (dec.), citată anterior Chahal c. Regatul Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cf. 1996-V, p. 1862, § 112 Conka c. Belgia, nr. 51564/99, § 38, 5 februarie 2002). Nimic din dosar nu demonstrează că autoritățile nu au efectuat procedura cu diligența necesară. În cazul de față, a trecut un termen de aproximativ două luni și jumătate între plasarea sub pârghie a extrădării (3 aprilie 2000) și hotărârea prin care Camera de Acuzare a Curții de Apel din Chambery a emis un aviz favorabil cererii de extrădare (21 iunie 2000). Un termen de aproximativ trei luni și jumătate a fost necesar Curții de Casație pentru respingerea recursului formulat de reclamant la 21 iunie 2000. Decretul de extrădare a fost adoptat la 12 februarie 2001, adică la aproximativ patru luni după hotărârea Curții de Casație și la zece luni după punerea sub pârghie a extrădării. Deși Curtea consideră că autoritățile interne ar fi putut să dea dovadă de mai multă diligență pentru reducerea termenelor menționate, aceasta consideră totuși, având în vedere circumstanțele cazului, că acestea nu sunt suficient de importante pentru ca durata totală a procedurii de extrădare să poată fi considerată excesivă și, prin urmare, contrară dispozițiilor articolului 5 alineatul (1) litera (f) din convenție (a se vedea, de exemplu, Eid (dec.), menționată anterior, în cadrul căruia Curtea a considerat că nu era excesivă o detenție sub pârghie extrădătoare care a durat aproximativ un an și șase luni. Este adevărat că extrădarea nu a intervenit decât la 4 ianuarie 2002, adică la aproape unsprezece luni după decretul de extrădare. Cu toate acestea, Curtea consideră că această perioadă nu este imputabilă autorităților interne, din moment ce aceasta corespunde utilizării, de către solicitant, a acțiunii în anulare împotriva decretului menționat și că dosarul nu arată nicio perioadă de inactivitate în prelucrarea acestei cereri. Într-adevăr, reclamantul a sesizat Consiliul de Stat la aproape o lună după decret, la 8 martie 2001, înainte de a depune un memoriu pentru susținerea cererii sale aproape două luni mai târziu, adică la 30 aprilie 2001. Reclamantul și guvernul au făcut apoi schimb de memorii în condiții care nu fac obiectul niciunei observații a Curții. În cele din urmă, Consiliul de Stat a emis hotărârea la o lună după depunerea ultimei memorii în replică a reclamantului, iar extrădarea a fost executată la 21 de zile după această hotărâre. Prin urmare, autoritățile interne au efectuat procedura administrativă cu diligența necesară. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). Reclamantul consideră că extrădarea este susceptibilă să o expună unui risc serios de tratament sau de pedeapsă interzis prin art. 3 din Convenția nr. 3 și 1 din Protocolul nr. În primul rând, Curtea constată că pedeapsa cu moartea nu includea numărul pedepselor care ar putea fi aplicate reclamantului; prin urmare, art. 1 din Protocolul nr. 6 este străin faptelor cauzei. În plus, în ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 3 din convenție, Curtea constată că, în cererea lor de extrădare, autoritățile americane au informat în mod expres autoritățile franceze că, în cazul în care reclamantul ar risca un minim de 10 ani de închisoare în caz de condamnare pentru toate acuzațiile, o pedeapsă de 15 sau 20 de ani de închisoare ar fi mai probabilă. În cele din urmă, din dosar reiese că reclamantul, după ce a pledat vinovat pe cele două capete de acuzare care i se puteau opune, a fost reținut 20 de luni într-o închisoare federală americană înainte de a beneficia, la 10 iulie 2003, de o eliberare condiționată cu arest la reședință în casa tatălui său din Los Angeles, de interzicerea părăsirii teritoriului american și de obligația de a respecta o interdicție zilnică la 22 de ore. Având în vedere cele de mai sus, toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) și, în cele din urmă, reclamantul invocă o încălcare a articolelor 6, 8, 13 și 18 din convenție. Curtea amintește în primul rând că o procedură de extrădare nu aduce atingere drepturilor și obligațiilor cu caracter civil sau temeiniciei unei acuzații în materie penală în sensul articolului 6 din convenție (Raf c. Spania (dec.), 53652/00, CEDO 2000-XI. Cu toate acestea, nu este exclus ca o hotărâre de extrădare să poată ridica în mod excepțional o problemă pe teren a articolului 6 din convenție în cazul în care persoana în cauză ar fi suferit sau ar fi riscat să sufere o negare flagrantă a justiției în statul solicitant (Soering c. Regatul Unit, Hotărârea din 7 iulie 1989, seria A n 161, p. 45, § 113 Einhorn c. Franța (dec.), 71555/01, 16 octombrie 2001). Cu toate acestea, nu este cazul în speță. În plus, în ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 13 din convenție, Curtea constată că, contrar afirmațiilor sale, recurentul a beneficiat de acțiuni efective, atât judiciare, cât și administrative, de care a recurs în apărarea intereselor sale. În ceea ce privește celelalte obiecțiuni, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de dispozițiile invocate. 8 din Convenție prin motive de fapt sau prin depunerea oricărui document legat de aceasta. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Christos Rozakis Grefier adjunct Președintele
de la requête n
o
78074/01
présentée par Richard Jonathan BLECH
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 30 juin 2005 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
L.
Loucaides
,
J.-P.
Costa
,
M
mes
F.
Tulkens
,
E.
Steiner
,
MM.
D.
Spielmann,
S.E.
Jebens,
juges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 octobre 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Richard Jonathan Blech, est un ressortissant américain, né en 1963 et résidant à Monnetier-Mornex (France). Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 1
er
avril 2000, le bureau central national d'Interpol transmit au procureur de la République de Thonon-Les-Bains une demande d'arrestation provisoire «
en vue d'extradition
» présentée par les autorités américaines le 27 mars 2000, ainsi que l'agrément du ministère de la Justice français en date du 30 mars 2000 pour donner suite à cette requête (recherche de l'intéressé et arrestation provisoire).
Cette demande, qui invoquait expressément la convention d'extradition signée le 6 janvier 1909 par les Etats
‑
Unis d'Amérique et la France (entrée en vigueur le 27 juillet 1911), complétée par une convention supplémentaire signée le 12 février 1970 (entrée en vigueur le 3 avril 1971), indiquait notamment ce qui suit
:
«
Richard BLECH est recherché par le Southern District of New York pour répondre de charges concernant une fraude sur titres, fraude par télécommunications et blanchiment de fonds. Plainte NR 00 MAG.0597, déposée le 27.03.2000 au United States District Court for the Southern District of New York pour les faits suivants
:
1.
trois chefs de fraudes sur titres (...)
2.
quatre chefs de fraude par télécommunications (...)
3.
six chefs de blanchiment de fonds (...)
Le 27.3.2000, sur la base de la plainte NR 00 MAG.0597, le Juge Henry B. Pitman, U.S. Magistrate Judge of the Southern District of New York, a délivré mandat d'arrêt NR 00 MAG.0597 en vue de l'arrestation de Richard BLECH. (...)
»
Le 3 avril 2000, le requérant reçut notification du mandat d'arrêt par un officier de police judiciaire. Le requérant n'acquiesça pas à son extradition.
Il fut conduit le jour même devant le procureur de la République. Ce dernier, après avoir contrôlé l'identité du requérant, notifia à ce dernier sa consignation à la maison d'arrêt de Chambéry dans l'attente du déroulement de la procédure d'extradition engagée à son encontre.
Le requérant forma une première demande de mise en liberté le 12 avril 2000.
Par un arrêt du 2 mai 2000, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Chambéry rejeta sa demande. Après avoir relevé que le requérant demeurait en France dans une maison dont il était propriétaire, elle précisa notamment qu'il dirigeait une société ayant son siège social en Suisse, qu'il ne s'exprimait pas en français, qu'il versait lui-même au dossier un relevé de taxe foncière pour 1999 adressé à son nom à Genève en Suisse ainsi qu'un avis d'impôt fédéral direct pour la période 1999-2000 adressé à une autre adresse à Genève, qu'il avait des contacts dans de nombreux pays, qu'il disposait d'actifs financiers considérables, qu'il avait indiqué à l'audience que sa société avait des établissements dans différents pays
et jugea que sa demeure en France n'était ni un obstacle, ni un élément suffisamment dissuasif pour écarter le risque de fuite, en particulier dans un pays non lié par un traité d'extradition avec les Etats-Unis d'Amérique. Elle rappela également que l'urgence invoquée par les autorités américaines, qu'elle n'avait pas à apprécier, était suffisamment motivée compte tenu de la précision selon laquelle le Department of Justice avait été avisé de l'intention du requérant de quitter la France et de ce que ses meubles et le contenu de sa maison avaient été récemment emballés en vue d'être expédiés vers un endroit du Moyen-Orient.
Par une «
note d'ambassade
» datée du 11 mai 2000 et réceptionnée par le ministère des Affaires étrangères français le 12 mai 2000, la demande d'extradition, accompagnée des pièces y afférentes, fut présentée par les autorités américaines. Dans cette note, les autorités américaines précisèrent notamment que, si le requérant risquait un minimum de dix ans d'emprisonnement en cas de condamnation pour tous les chefs d'accusation visés, une peine de quinze ou vingt ans d'emprisonnement était plus probable.
Le 24 mai 2000, la chambre d'accusation rejeta une nouvelle demande de mise en liberté. Elle releva notamment, d'une part, que le montant du cautionnement proposé par le requérant était, compte tenu du montant considérable des détournements qui lui étaient reprochés, «
nettement insuffisant pour ne pas dire insignifiant
» et, d'autre part, que s'il était en droit de refuser son extradition, elle devait tenir compte de son refus de se rendre aux Etats-Unis pour répondre de ses actes devant la justice de son pays afin d'évaluer la crédibilité des garanties de représentation proposées à l'appui de sa demande de mise en liberté. Le requérant forma un pourvoi en cassation, lequel fut rejeté par un arrêt de la Cour de cassation du 4 octobre 2000. Par la suite, la chambre d'accusation (devenue la chambre de l'instruction à compter du 1
er
janvier 2001) rejeta d'autres demandes de mise en liberté par arrêts des 21 juin, 9 août, 7 septembre, 4 octobre, 30
octobre et 27 décembre 2000 (ce dernier fit l'objet d'un pourvoi en cassation, rejeté par un arrêt du 24 avril 2001), 30 mars et 11 mai 2001, 20
juin 2001, 1
er
août 2001, 15 octobre 2001 et 7 novembre 2001.
Par un arrêt du 21 juin 2000, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Chambéry, après avoir constaté la régularité de la procédure et motivé le rejet des différents arguments du requérant en sens contraire, rendit un avis favorable à l'extradition de ce dernier du chef des infractions qualifiées de fraude sur titres et de fraude par câble, ainsi que pour complicité de ces infractions. Elle émit cependant un avis défavorable s'agissant de l'infraction qualifiée de blanchiment, celle-ci ne pouvant être assimilée à l'une des infractions prévues par la convention d'extradition. Dans son arrêt, la cour d'appel jugea également qu'aucun risque de violation de l'article 3 de la Convention européenne des Droits de l'Homme n'était établi. Le requérant se pourvut en cassation le jour même.
Par arrêt du 4 octobre 2000, la Cour de cassation rejeta son pourvoi.
Le 12 février 2001, le Premier ministre signa le décret accordant l'extradition du requérant aux autorités américaines en vue de l'exécution du mandat d'arrêt délivré le 27 mars 2000 par le juge du tribunal fédéral du district sud de New York pour les deux chefs de fraudes sur titres et fraudes par câble, à l'exclusion expresse des faits de blanchiment de fonds également visés par ledit mandat d'arrêt.
Le 8 mars 2001, le requérant introduisit un recours en annulation de ce décret devant le Conseil d'Etat. Il déposa son mémoire ampliatif le 30 avril 2001. Le Gouvernement déposa un mémoire en défense le 19 juin 2001, auquel le requérant répliqua le 27 août 2001. Le Gouvernement déposa un second mémoire le 1
er
octobre 2001. Le requérant y répliqua par un dernier mémoire le 13 novembre 2001.
Par arrêt du 14 décembre 2001, le Conseil d'Etat, après avoir notamment constaté la régularité de la procédure d'extradition et jugé que celle-ci n'était contraire ni à l'ordre public français, ni aux dispositions de l'article 3 de la Convention européenne des Droits de l'Homme, rejeta la requête en annulation du décret d'extradition.
Le 4 janvier 2002, le requérant fut extradé vers les Etats-Unis d'Amérique. Après avoir plaidé coupable sur les deux chefs d'accusation qui pouvaient lui être opposés, le requérant fut condamné et détenu pendant vingt mois au Metropolitan Correction Center de New York, prison fédérale, avant de bénéficier, le 10 juillet 2003, d'une mise en liberté surveillée avec assignation à résidence chez son père, à Los Angeles, interdiction de quitter le territoire américain et obligation de respecter un couvre-feu quotidien à vingt-deux heures.
Par lettre du 1
er
avril 2005, le conseil du requérant informa le greffe de la Cour de ce que le retour de son client en France était programmé pour le 17
avril 2005.
1.
Le requérant se plaint, au regard de l'article 5 § 1 de la Convention, de l'irrégularité de son arrestation et de sa détention ultérieure en vue de son extradition vers les Etats-Unis d'Amérique.
2.
Invoquant l'article 3 de la Convention ou l'article 1
er
du Protocole n
o
6, le requérant considère que son extradition est susceptible de l'exposer à un risque sérieux de traitement ou de peine prohibés par ces dispositions.
3.
Il dénonce en outre une violation de l'article 5 § 3 de la Convention en raison de son maintien en détention tout au long de la procédure d'extradition.
4.
Le requérant estime n'avoir pas bénéficié d'une procédure équitable et impartiale, au sens de l'article 6 de la Convention, à l'occasion de l'examen de son extradition.
5.
Invoquant l'article 8 de la Convention, il considère que son extradition méconnaît ses attaches familiales et professionnelles en France et en Suisse, tout en l'empêchant d'entretenir un contact minimal avec sa femme et ses deux enfants. Il se plaint en outre de ce que les autorités françaises ont refusé à son fils âgé de quinze ans de lui rendre visite durant sa détention en France.
6.
Le requérant estime également avoir été privé de son droit à un recours effectif, tel que prévu à l'article 13 de la Convention, pour se plaindre de son maintien en détention et du décret d'extradition du 12
février 2001.
7.
Enfin, il estime que les autorités françaises ont décidé de son extradition en violation de l'article 18 de la Convention.
1.
Le requérant dénonce son arrestation et sa détention ultérieure en vue de son extradition. Il invoque l'article 5 §§ 1 et 3 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
:
(...)
f)
s'il s'agit de l'arrestation ou de la détention régulières d'une personne pour l'empêcher de pénétrer irrégulièrement dans le territoire, ou contre laquelle une procédure d'expulsion ou d'extradition est en cours.
2.
(...)
3.
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d'être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l'intéressé à l'audience (...).
»
a)
La Cour estime tout d'abord que l'arrestation et la détention aux fins d'extradition se justifiaient au regard de l'article 5 § 1 f) (
Quinn c. France
, arrêt du 22 mars 1995, série A, n
o
311, p. 19, § 48
;
Guala c. France
(déc.), n
o
64117/00, 18 mars 2003).
Elle rappelle à ce propos que l'article 5 § 1 f) de la Convention requiert d'abord la «
régularité
» de la détention, y compris l'observation des voies légales. En la matière, la Convention renvoie pour l'essentiel à la législation nationale mais elle commande de surcroît la conformité de toute privation de liberté au but de l'article 5 : protéger l'individu contre l'arbitraire (voir, parmi beaucoup d'autres,
Van der Leer c. Pays-Bas
, arrêt du 21 février 1990, série A n
o
170
‑
A, p. 12, § 22
;
Wassink c
.
Pays-Bas
, arrêt du 27
septembre 1990, série A n
o
185-A, p. 11, § 24
;
Quinn,
précité, § 47
;
Markert-Davies c. France
(déc.), n
o
43180/98, 29
juin
1999).
La tâche de la Cour consiste à déterminer si les conditions fixées à l'article 5 § 1 f) ont été remplies en l'espèce. Toutefois, dans ce contexte, il ne lui appartient pas normalement de substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes, mieux placées pour évaluer les preuves produites devant elles (
Murray c. Royaume-Uni
, arrêt du 28
octobre
1994, série A n
o
300-A, p. 30, § 68
;
Quinn,
précité, § 47). C'est en effet avant tout aux juridictions nationales qu'il incombe d'interpréter et d'appliquer le droit interne (
Scott c. Espagne,
arrêt du 18 décembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
En l'espèce, la Cour relève qu'il est incontestable qu'une procédure d'extradition était en cours à l'encontre du requérant lorsqu'il a été placé sous écrou extraditionnel. Par ailleurs, aussi bien la chambre d'accusation de la cour d'appel de Chambéry que la Cour de cassation ont vérifié et établi la régularité de la procédure critiquée au regard du droit interne applicable.
Dans ces conditions, la Cour ne voit aucune raison qui justifierait qu'elle substitue sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes et ne relève aucune apparence de violation de l'article 5 § 1 f) de la Convention.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4.
b)
S'agissant du grief tiré de l'article 5 § 3, la Cour vient de constater que l'arrestation et la détention du requérant se justifiaient au regard de l'article 5 § 1 f). Or la Cour rappelle que l'article 5 § 3 ne renvoie qu'au paragraphe 1 c) dudit article 5 (
De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique
, arrêt du 18 juin 1971, série
A n
o
12, p. 39, §
71). Il est donc inapplicable à la détention à titre extraditionnel prévue par l'article 5 § 1 f) (
Quinn,
précité, §
53).
Cependant, le libellé tant du texte français que du texte anglais de l'article 5 § 1 f) signifie que seul le déroulement de la procédure d'extradition justifie la privation de liberté fondée sur cet alinéa. Il s'ensuit que si la procédure n'est pas menée par les autorités avec la diligence requise, la détention cesse d'être justifiée au regard de l'article 5 § 1 f) (voir, notamment,
Quinn
,
précité, § 48
;
Eid c. Italie
(déc.), n
o
53490/99, 22
janvier 2002
; Leaf c. Italie
(déc.), n
o
72794/01, 27 novembre 2003
).
A cet égard, la Cour rappelle que l'article 5 § 1 f) ne prévoit pas la même protection que l'article 5 § 1 c). De fait, il exige seulement qu'«
une procédure d'extradition [soit] en cours
» (voir, notamment,
Guala
(déc.), précitée
;
Chahal c. Royaume-Uni
, arrêt du 15 novembre 1996,
Recueil
1996-V, p. 1862, §
112
;
Conka
c. Belgique
, n
o
51564/99, § 38, 5 février 2002).
Rien dans le dossier ne démontre que les autorités n'ont pas mené la procédure avec la diligence requise.
En l'espèce, un délai d'environ deux mois et demi s'est écoulé entre le placement sous écrou extraditionnel (3 avril 2000) et l'arrêt par lequel la chambre d'accusation de la cour d'appel de Chambéry a émis un avis favorable à la demande d'extradition (21 juin 2000). Un délai d'environ trois mois et demi fut nécessaire à la Cour de cassation pour rejeter le pourvoi formé par le requérant le 21 juin 2000. Le décret d'extradition fut quant à lui pris le 12 février 2001, soit environ quatre mois après l'arrêt de la Cour de cassation et dix mois après la mise sous écrou extraditionnel.
Bien que la Cour estime que les autorités internes auraient pu faire preuve de plus de diligence pour réduire lesdits délais, elle considère néanmoins, au vu des circonstances de l'espèce, qu'ils ne sont pas suffisamment importants pour que la durée totale de la procédure d'extradition puisse être considérée comme excessive et, partant, contraire aux dispositions de l'article 5 § 1 f) de la Convention (voir, par exemple,
Eid
(déc.), précitée, dans le cadre de laquelle la Cour a considéré que n'était pas excessive une détention sous écrou extraditionnel ayant duré environ un an et six mois).
Certes, l'extradition n'intervint que le 4 janvier 2002, soit près de onze mois après le décret d'extradition. Cependant, la Cour considère que cette période n'est pas imputable aux autorités internes, dès lors qu'elle correspond à l'usage, par le requérant, du recours en annulation contre ledit décret et que le dossier ne fait apparaître aucune période d'inactivité dans le traitement de cette demande. En effet, le requérant a saisi le Conseil d'Etat près d'un mois après le décret, le 8 mars 2001, avant de déposer un mémoire au soutien de sa demande presque deux mois plus tard, soit le 30 avril 2001. Le requérant et le Gouvernement ont ensuite échangé des mémoires dans des conditions qui n'appellent aucune remarque de la Cour. Enfin, le Conseil d'Etat a rendu son arrêt un mois seulement après le dépôt du dernier mémoire en réplique du requérant et l'extradition a été exécutée vingt et un jours après cet arrêt. Les autorités internes ont donc mené la procédure administrative avec la diligence requise.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4.
2.
Le requérant considère que l'extradition est susceptible de l'exposer à un risque sérieux de traitement ou de peine prohibés par les articles 3 de la Convention et 1
er
du Protocole n
o
6.
La Cour note tout d'abord que la peine de mort ne comptait pas au nombre des peines susceptibles d'être infligées au requérant. L'article 1
er
du Protocole n
o
6 est donc étranger aux faits de la cause.
Par ailleurs, concernant le grief tiré de l'article 3 de la Convention, la Cour constate que, dans leur demande d'extradition, les autorités américaines avaient expressément informé les autorités françaises de ce que si le requérant risquait un minimum de dix ans d'emprisonnement en cas de condamnation pour tous les chefs d'accusation, une peine de quinze ou vingt ans d'emprisonnement était plus probable. Il ressort finalement du dossier que le requérant, après avoir plaidé coupable sur les deux chefs d'accusation qui pouvaient lui être opposés, a été détenu vingt mois dans une prison fédérale américaine avant de bénéficier, le 10 juillet 2003, d'une mise en liberté surveillée avec assignation à résidence chez son père, à Los Angeles, interdiction de quitter le territoire américain et obligation de respecter un couvre-feu quotidien à vingt-deux heures.
Compte tenu de ce qui précède, de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4.
3.
Enfin, le requérant invoque une violation des articles 6, 8, 13 et 18 de la Convention.
La Cour rappelle tout d'abord qu'une procédure d'extradition ne porte pas contestation sur des droits et obligations de caractère civil, ni sur le bien-fondé d'une accusation en matière pénale au sens de l'article
6 de la Convention (
Raf c. Espagne
(déc.), n
o
53652/00, CEDH 2000-XI). Cependant, il n'est pas exclu qu'une décision d'extradition puisse exceptionnellement soulever un problème sur le terrain de l'article 6 de la Convention au cas où l'intéressé aurait subi ou risquerait de subir un déni de justice flagrant dans l'Etat requérant (
Soering c.
Royaume-Uni,
arrêt du 7
juillet 1989, série A n
o
161, p. 45, § 113
;
Einhorn c.
France
(déc.), n
o
71555/01, 16 octobre 2001). Tel n'est cependant pas le cas en l'espèce.
Par ailleurs, s'agissant du grief tiré de l'article 13 de la Convention, la Cour constate que le requérant a, contrairement à ses allégations, bénéficié de recours effectifs, tant judiciaires qu'administratif, dont il a d'ailleurs fait usage pour la défense de ses intérêts.
Pour ce qui est des autres griefs, compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les dispositions invoquées. Elle constate en particulier que le requérant n'a pas étayé le grief soulevé au titre de l'article
8 de la Convention par des motivations de fait ou par le dépôt d'un quelconque document y afférent.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago
Quesada
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président