Turczanik împotriva Poloniei

La originea cazului se găsește o cerere (nr. 38064/97) direcționată împotriva Republicii Poloniei și de care un cetățean al acestui stat, dl. Bronisław Turczanik (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 13 februarie 1997 în virtutea fostului articol 25 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția).

Guvernul polonez (Guvernul) este reprezentat de agentul acestuia, dl. J. Wołąsiewicz.

Reclamantul susținea încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului menționat).

Cererea a fost atribuită secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată să examineze cauza (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită conform articolului 26 § 1 al regulamentului.

Printr-o decizie din 3 octombrie 2002, camera a declarat petiția admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cazului (art. 59 § 1 al regulamentului).

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a treia modificate (art. 52 § 1).

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat din nou compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a doua modificate (art. 52 § 1).

Reclamantul era parte într-o procedură în fața instanțelor baroului din Wrocław care urmarea determinarea sediului cabinetului su de avocatură, condiție preliminară necesară pentru orice activitate în domeniu.

La 24 noiembrie 1982, baroului din regiunea Wrocław (Okręgowa Rada Adwokacka) refuza să înscrie reclamantul în lista avocaților în exercițiu. La 11 ianuarie 1983, baroului național (Naczelna Rada Adwokacka) confirma această decizie. La 21 octombrie 1983, ministrul justiției anula decizia baroului. La 25 noiembrie 1983, baroului regional înscria reclamantul în listă, dar refuza să localizeze sediul cabinetului persoanei interesate în măsura în care acesta nu înglobise niciun colectiv de avocați (zespół adwokacki) pentru exercitarea profesiei.

La 20 decembrie 1983, reclamantul a apelat și a informat baroului regional că de la 19 iulie 1982 era pensionar și lucra sporadic. Apelul său a rămas fără răspuns.

La 13 iunie 1991, reclamantul a rugat baroului regional să transmită ministrului justiției cererea depusă de el în vederea obținerii autorizației de exercitare independentă a profesiei și fixarea sediului cabinetului la Wrocław la adresa indicată de el.

La 5 septembrie 1991, baroului regional a respins cererea sa sub motiv că nu solicitase fixarea sediului cabinetului. Conform Guvernului, reclamantul nu a atacat această decizie.

La 23 decembrie 1991, reclamantul depuse o cerere de desemnare a sediului activității la Wrocław, care a fost respinsă la 23 ianuarie 1992 pentru lipsa de locuri disponibile. La 18 martie 1992, baroului național a respins apelul reclamantului, explicând decizia sa prin lipsa de locuri și prioritatea acordată avocaților stagiari.

La 26 ianuarie 1993, Curtea administativă supremă (Naczelny Sąd Administracyjny), care locuiește la Varșovia, anula deciziile date. Ea aprecia că baroului era obligat să desemneze sediul activității reclamantului la momentul înscrierii sale în tabla avocaților, și anume la 25 noiembrie 1983. Curtea aminti de asemenea că în desemnarea sediului baroului trebuia să țină seama, printre alte elemente, de starea de sănătate a persoanei interesate.

La 29 aprilie 1993, baroului regional fixa sediul cabinetului reclamantului la Wołów (la aproximativ 46 km de Wrocław). Această decizie a fost confirmată în apel la 18 august 1993 de baroului național.

La 31 ianuarie 1995, Curtea administrativă supremă anula din nou deciziile date. Ea aprecia că organele profesiei, în fixarea sediului, nu luaseră în continuare în considerare starea de sănătate a reclamantului, că nu justificaseră faptul că, în ciuda creșterii numărului de cabinete de avocatură în capitala regională (Wrocław), cererea persoanei interesate nu fusese primită și în fine că nu explicaseră de ce cererile similare cu aceea a reclamantului fusesedatuuate și primite cu prioritate.

Decizia a fost notificată baroului regional la 29 martie 1995. La 8 iunie 1995, baroului a rugat reclamantul să prezinte informații asupra activității profesionale și stării de sănătate. Reclamantul descrisa activitatea profesională și preciza că fusese victimă a două infarctusuri.

La 14 septembrie 1995, baroului regional decide să suspende procedura de fixare a sediului și inițiase o acțiune în vederea declarării reclamantului inapt de a exercita profesia, sub motiv că persoana interesată fusese victimă a infarctusurilor. La 9 ianuarie 1996, baroului național confirma decizia.

La 19 octombrie 1995, reclamantul se plânsese la Curtea administrativă supremă, care locuiește la Varșovia, de refuzul baroului regional de a executa decizia dată de inalta curte la 31 ianuarie 1995. La 7 martie 1996, conform Guvernului, curta a respins această cerere pentru tardivitate.

La 5 septembrie 1996, Curtea administrativă supremă anula deciziile date la 14 septembrie 1995 și 9 ianuarie 1996. Ea aminti că procedura inițiată de barou nu putea privi decât pe un avocat în exercițiu; or în cazul de față reclamantul figurea în tabla avocaților, dar nu putea exercita profesia, sediul activității sale nefiind determinat.

La 23 ianuarie 1997, baroului regional cerea reclamantului să prezinte certificate medicale asupra stării de sănătate. Bazîndu-se pe decizia Curții administrative supreme din 5 septembrie 1996, persoana interesată refuza să răspundă cererii. Din aceasta cauza, la 16 aprilie 1997, baroului fixau sediul activității reclamantului la Strzelin (la aproximativ 41 km de Wrocław). El aprecia că niciun motiv de sănătate nu s-opunea fixării sediului în afara capitalei regionale, în care numărul avocaților în exercițiu era prea mare. La 4 iunie 1997, reclamantul a atacat decizia și, la 4 august 1997, s-a plâns de inactivitatea baroului regional privitor la executarea deciziei Curții administrative supreme, care locuiește la Varșovia. La 19 august 1997, baroului național infirma decizia baroului regional. La 12 septembrie 1997, Curtea administrativă supremă amâna decizia sa la o dată ulterioară.

Baroului regional neluând nicio decizie în termene, la 21 octombrie 1997, reclamantul cerea Curții administrative supreme, care locuiește la Wrocław, să oblige baroului să se pronunțe asupra chestiunii și să "ia măsurile necesare pentru aplicarea directivelor date de Curtea administrativă supremă în deciziile sale". La 11 decembrie 1997, baroului regional informase aceasta că afacerea reclamantului trebuia examinată la ședința din 18 decembrie 1997. La acea dată, baroului fixa sediul cabinetului reclamantului la Trzebnica (la aproximativ 25 km de Wrocław) autorizândual să locuiască în afara locului sediului. Această decizie a fost confirmată în apel la 12 mai 1998 de baroului național.

La 16 martie 1998, Curtea administrativă supremă, care locuiește la Wrocław, refuza să constrângă baroului să dea decizie, în măsura în care acesta, între timp (la 18 decembrie 1997), se pronunțase asupra chestiunii. Ea constata de asemenea că persoana interesată atacase această decizie. Privitor la partea cererii care viza luarea măsurilor necesare pentru aplicarea directivelor curții, ea a fost redirecționată către Curtea administrativă supremă, care locuiește la Varșovia, care era competentă în materie.

La 26 mai 1998, reclamantul preciza jurisdicției de redirecționare ceea ce iniționa obținerea. El distinge următoarele cereri: anularea deciziei baroului național din 12 mai 1998; condamnarea baroului la amendă; obținerea de daună-interese pentru fiecare an de întârziere în aplicarea directivelor curții (luarea în considerare a stării sale de sănătate); și o decizie asupra existenței dreptului de a iniția o acțiune civilă pentru daună-interese pentru prejudicii suferite din cauza neexecutării deciziilor curții.

Baroului național se pronunța în favoarea respingerii cererii. Pe de o parte, sublinia că reclamantul refuza să prezinte certificatele medicale cerute, ceea ce permitea să se presupună că era în bună sănătate. Pe de altă parte, baroului preciza că reclamantul exercita ca consilier juridic într-un domeniu dat, ceea ce îi permitea să reușească în viața sa profesională în afara profesiei de avocat. Ea aminti că persoana interesată se bucura de o pensie de dizabilitate (uprawnienia rentowe). Baroului concluziona în final că Trzebnica, orașul în care baroului regional fixase sediul reclamantului, nu dispunea de numărul necesar de avocați. Alocarea era deci dictată de preocuparea pentru buna funcționare a justiției.

La 20 august 1998, Curtea administrativă supremă, care locuiește la Varșovia, primea doar o parte a cererii reclamantului anulând decizia baroului național din 12 mai 1998. Ea aminti mai întâi că baroului nu se conformase directivelor date în toate deciziile date de ea până la acea dată. Curta aminti principiul conform căruia deciziile luate de barou și referitoare la fixarea sediului activității unui avocat erau decizii administrative și cădeau deci sub competența sa. Ea sublinia că un organ nu putea ignora avizul juridic în măsura în care orice decizie dată în acea situație ar fi fost lovită de nulitate. Curtea administrativă supremă aminti de asemenea că organul având să cunoască o cerere ca cea care era obiectul litigiului era obligat să țină seama de interesul individului în respectarea interesului general. Ea sublinia că în cazul de față deciziile baroului nu furnizau niciun motiv valid refuzului de fixare la Wrocław a sediului cabinetului reclamantului. În concluzie, curta califică procedura în fața baroului ca fiind neechitabilă, deoarece reclamantul fusese refuzat orice facilitate de a-și expune cauza și procedura aceasta s-a limitat la exprimarea presupunerilor asupra stării sale de sănătate.

Baroului regional invita reclamantul la ședințele din 30 noiembrie 1998 și 18 februarie 1999. Persoana interesată nu putea participa, dar absența sa a fost scuzată.

La 25 martie 1999, baroului regional fixa din nou sediul cabinetului reclamantului la Trzebnica. La 21 aprilie 1999, baroului regional anula decizia sa și fixau în final sediul cabinetului reclamantului la Wrocław. La 31 iulie 1999, reclamantul îi informa că va începe exercitarea de la 1 august 1999.

Reclamantul sesiza de asemenea biroul protecției concurenței și consumatorilor (Urząd Ochrony Konkurencji i Konsumentów, biroul). La finalizarea întregii proceduri, la 15 iulie 1998, tribunalul regional încărcat de chestiuni de monopol (Sąd Wojewódzki Antymonopolowy) din Varșovia respingea apelul baroului de decizie a șefului biroului (Prezes Urzędu Ochrony Konkurencji i Konsumentów) dată la 5 martie 1998. După constatarea că baroului se angajase în practici de monopol împiedicând concurența pe piața prestărilor de servicii, tribunalul ordona încetarea acestora. La 29 august 1998, baroului regional s-a pourvoit în casație.

La 29 mai 2001, Curtea supremă anula deciziile date. Ea considera că cazul în cauză privea doar reclamantul și că comportamentul autorităților baroului nu putea fi asimilat practicilor de monopol. Conform Curții supreme, statutele baroului nu o obligau să fixeze sediul cabinetului unui avocat în orașul desemnat de acesta. II.

Obstacolele la exercitarea profesiei de avocat enumerate la art. 4b al legii privind baroul sunt următoarele: "1. Un avocat nu poate exercita profesia: – dacă este legat printr-un contract de muncă, – dacă soțul/soția exercită funcții de judecător sau procuror în jurisdicția baroului regional – în organele de investigație, – dacă a fost declarat permanent inapt de a exercita profesia de avocat, – dacă a fost declarat incapabil, – dacă a fost sancționat printr-o suspendare din funcții sau provizoriu suspendat în exercitarea funcțiunilor."

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul consideră că durata procedurii tindînd la determinarea sediul cabinetului de avocatură era excesivă. art. 6 § 1, în dispozițiile sale relevante, se citeaza dupa cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial (...) care se va pronunța (...) asupra contestațiilor cu privire la drepturi și obligații de caracter civil (...)" A. Perioada de luat în considerare

Curtea apreciază că perioada de luat în considerare se întinde de la 25 noiembrie 1983, data la care reclamantul a fost înscris în tabla avocaților în exercițiu ai regiunii Wrocław și i-a fost refuzată determinarea sediul cabinetului, la 21 aprilie 1999, data la care baroului regional a fixat sediul cabinetului persoanei interesate. Ea este deci de aproximativ cincisprezece ani și cinci luni. Cu toate acestea, având în vedere competența ratione temporis, Curtea nu poate ține cont decât a perioadei de aproximativ șase ani care a trecut de la 1 mai 1993, data de la care Polonia recunoscuse dreptul de apel individual, chiar dacă va ține seama de stadiul la care ajunsese procedura la acea dată (a se vedea, de exemplu, Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 123, CEDH 2000-XI). B. Durata procedurii

Pentru investigarea dacă a existat depășire a termenului rezonabil, trebuie ținut seama de circumstanțele cazului și de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cazului, comportamentul reclamantului și al autorităților competente (Kudła, hotărâre precitată).

Guvernul considera că durata examinării procedurii nu a depășit termenul rezonabil al articolului 6 § 1.

Reclamantul se opunea acestei teze.

Ținând seama de ansamblul circumstanțelor cazului și în particular de comportamentul autorităților baroului, Curtea nu poate aprecia că o procedură care s-a extins pe cincisprezece ani și cinci luni, din care aproximativ șase ani după 30 aprilie 1993, corespunde cerințelor termenului rezonabil. A existat deci depășire a termenului rezonabil și, prin urmare, încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției. II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI PRIVITOR LA ECHITATEA PROCEDURII

Reclamantul susținea că nu dispunea de recurs efectiv care i-ar fi permis obținerea din barou să respecte deciziile Curții administrative supreme și să denunțe durata excesivă a procedurii administrative. A. Tezele părților 1. Guvernul

Guvernul aminti că, conform jurisprudenței Curții, efectivitatea unei căi de apel nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil. El considera că reclamantul dispunea de căi de apel eficace și că le utilizase pentru a încerca să oblige baroului să execute directivele Curții administrative supreme. 2. Reclamantul

Reclamantul aprecia că toți mijloacele utilizați pentru a face respecta de barou directivele Curții administrative supreme nu fusesera eficace. B. Aprecierea Curții

Curtea distinge două probleme ridicate în critica reclamantului, una privind imposibilitatea de a face respecta directivele Curții administrative supreme, cealaltă referitor la absența recursului pentru denunțarea duratei excesive a unei proceduri administrative.

Ea considera că chestiunea absența mijloacelor pentru a face respecta directivele Curții administrative supreme cade sub art. 6 al Convenției și trebuie analizată sub aspectul acestei dispoziții. Pe de altă parte, conform Curții, critica privind absența remediului pentru durata unei proceduri administrative trebuie, în lumina jurisprudenței stabilite, să fie considerată sub aspectul articolului 13 al Convenției (Kudła, hotărâre precitată).

Privitor la absența mijloacelor pentru a face respecta directivele Curții administrative supreme, Curtea aminti că dreptul de acces la tribunal garantat de art. 6 § 1 al Convenției ar fi iluzor dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Executarea unei hotărâri, indiferent din ce tribunal, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces" în sensul articolului 6. Curtea recunoscuse deja că protecția efectivă a celui care are cărtuță și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se supune unei hotărâri sau sentințe pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă a statului în materie (Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, pp. 510-511, §§ 40 și urm.).

Curtea constată că, spre deosebire de jurisprudența precitată, nu este vorba în cazul de față de o decizie exequabilă pondo la final procedură, ci de hotărâri succesive date în cadrul aceleași proceduri administrative și anulînd de mai multe ori deciziile unei jurisdicții inferioare care refuzau să se conforme directivelor autorității de casație. Curtea considera că aceste decizii fac parte integrantă din "proces" în sensul articolului 6. Ar fi într-adevăr incompatibil cu principiile bunei funcționări a justiției să se lase subsistent în ordinea juridică internă o situație în care percepția dreptului de cea mai înaltă instanță administrativă a statului, care trebuie să constituie baza juridică a deciziilor de a se pronunța, este ignorată de entitățile inferioare.

A doua diferență ține de natura organului – instanțele barourilor de avocați. Chiar dacă ele nu pot fi considerate în ordinea juridică internă drept autorități administrative, deciziile lor de fixare a sedului activității unui avocat au caracter administrativ și cad clar sub competența Curții administrative supreme. Din aceasta, în cazul de față, competența acesteia era incontestabilă.

Curtea constată că în prezenta cauză inalta instanță administrativă au clar reamintit baroului că deciziile referitoare la fixarea sedului activității unui avocat erau decizii administrative și cădeau sub competența sa (§29 mai sus). Ea constată de asemenea că deciziile Curții administrative supreme anulînd ale instanțelor baroului dădeau indicații clare asupra elementelor de luat în considerare la reexaminarea cazului. Curtea constată în fine că reclamantul nu dispunea de niciun mijloc efectiv de a incita baroului să țină seama de avizul Curții administrative supreme. După avizul Curții, autoritățile baroului manifestă o clară intenție de a nu ține seama de o decizie dată de o instanță superioară competentă. Din aceasta, niciun argument nu ar sufice pentru a justifica atitudinea dilatorie de care dăduse dovadă baroului, care privase reclamantul de protecție efectivă.

Ținînd seama de considerațiile care preced, a existat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției. III. PRIVIND ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI PRIVITOR LA ABSENȚA RECURSULUI PERMIȚIONÎND DENUNȚAREA DURATEI EXCESIVE A PROCEDURII ADMINISTRATIVE

Reclamantul apreciază că nu dispunea de recurs efectiv care îi permitea remedierea duratei excesive a procedurii administrative. El invocă în esență art. 13 al Convenției.

Curtea aminti că, conform unei jurisprudențe stabilite, există în ordinea juridică polonă recursi de natură să remedieze durata excesivă a unei proceduri administrative (a se vedea, mutatis mutandis, Bukowski c. Polonia (decizie), nr. 38665/97, 11 iunie 2002).

Din aceasta, ea considera că nu a existat în cazul de față încălcarea articolului 13 al Convenției. IV.

Reclamantul cere 100 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul atât moral cât și material.

Guvernul judecă această sumă excesivă.

Curtea nu vede o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material susținut. Ea respinge cererea în acest sens.

Curtea considera în schimb că prelungirea procedurii dincolo de termenul rezonabil a cauzat cu certitudine reclamantului o pagubă morală justificând acordarea unei indemnizații. Judecând în echitate, ea îi aloca 3 500 EUR din acest motiv.

Curtea apreciază de asemenea că reclamantul trebuie să fi suferit pagubă morală – din cauza frustrării provocate de refuzul autorităților baroului de a ține seama de directivele Curții administrative supreme – ce nu sunt suficient compensate de constatările de încălcare. Judecând în echitate, Curtea aloca reclamantului 4 000 EUR din acest motiv. B. Frais și costuri

Reclamantul cere 4 900 EUR pentru frais și costuri expuse în cursul procedurii naționale relevante. El nu putea totuși justifica decât suma de 40 EUR referitoare la procedura care fusese obiectul cererei sale.

Guvernul nu se pronunța asupra chestiunii.

Conform jurisprudenței constante a Curții, acordarea de frais și costuri în virtutea articolului 41 presupune că sunt stabilite realitatea, necesitatea și, de altfel, caracterul rezonabil al ratei acestora (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

Prin urmare, Curtea aloca 40 EUR reclamantului pentru frais și costuri. C. Dobânzi moratorii

Curtea judecă adecvat să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Constatează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției cu privire la durata procedurii administrative; 2. Constatează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției privitor la absența mijloacelor pentru a face respecta directivele Curții administrative supreme; 3. Constatează că nu a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției cu privire la absența recursului permiționînd denunțarea duratei excesive a unei proceduri administrative; 4. Constatează a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 7 500 EUR (șapte mii cinci sute de euro) pentru pagubă morală și 40 EUR (patruzeci de euro) pentru frais și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; aceste sume sunt de convertit în zloti polonezi la cursul aplicabil la data decontării; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 iulie 2005, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 38064/97) dirigée contre la République de Pologne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Bronisław Turczanik (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 13 février 1997 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. J. Wołąsiewicz.

Le requérant alléguait la violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 3 octobre 2002, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Le 1 er novembre 2004, la Cour a de nouveau modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Le requérant était partie à une procédure devant les instances du barreau de Wrocław tendant à la détermination du siège de son cabinet d'avocats, préalable nécessaire à toute activité dans le domaine.

Le 24 novembre 1982, le barreau de la région de Wrocław ( Okręgowa Rada Adwokacka ) refusa d'inscrire le requérant au tableau des avocats en exercice. Le 11 janvier 1983, le barreau national ( Naczelna Rada Adwokacka ) confirma cette décision. Le 21 octobre 1983, le ministre de la Justice annula la décision du barreau. Le 25 novembre 1983, le barreau régional inscrivit le requérant sur la liste, mais refusa de localiser le siège du cabinet de l'intéressé dans la mesure où celui-ci n'avait pas intégré de collectif d'avocats ( zespół adwokacki ) pour exercer la profession.

Le 20 décembre 1983, le requérant fit appel et informa le barreau régional que depuis le 19 juillet 1982 il était à la retraite et travaillait de manière ponctuelle. Son appel demeura sans réponse.

Le 13 juin 1991, le requérant pria le barreau régional de transmettre au ministre de la Justice la demande présentée par lui en vue d'obtenir l'autorisation d'exercer sa profession de manière indépendante et la fixation du siège de son cabinet à Wrocław à l'adresse qu'il indiqua.

Le 5 septembre 1991, le barreau régional rejeta sa demande au motif qu'il n'avait pas sollicité la fixation du siège de son cabinet. Selon le Gouvernement, le requérant n'a pas fait appel de cette décision.

Le 23 décembre 1991, le requérant présenta une demande de désignation de siège de son activité à Wrocław, laquelle fut rejetée le 23 janvier 1992 pour manque de places disponibles. Le 18 mars 1992, le barreau national rejeta l'appel du requérant, expliquant sa décision par le manque de places et la priorité donnée aux avocats stagiaires.

Le 26 janvier 1993, la Cour administrative suprême ( Naczelny Sąd Administracyjny ), siégeant à Varsovie, annula les décisions rendues. Elle estima que le barreau était tenu de désigner le siège de l'activité du requérant au moment de son inscription au tableau des avocats, en l'occurrence le 25 novembre 1983. La cour rappela également qu'en désignant le siège le barreau devait prendre en compte, entre autres éléments, l'état de santé de l'intéressé.

Le 29 avril 1993, le barreau régional fixa le siège du cabinet du requérant à Wołów (à environ 46 km de Wrocław). Cette décision fut confirmée en appel le 18 août 1993 par le barreau national.

Le 31 janvier 1995, la Cour administrative suprême annula de nouveau les décisions rendues. Elle estima que les organes de la profession, en fixant le siège, n'avaient toujours pas pris en compte l'état de santé du requérant, qu'ils n'avaient pas justifié le fait que, malgré l'augmentation du nombre de cabinets d'avocats dans la capitale régionale (Wrocław), la demande de l'intéressé n'avait pas été accueillie et enfin qu'ils n'avaient pas expliqué pourquoi des demandes similaires à celle du requérant avaient été traitées et accueillies en priorité.

La décision fut notifiée au barreau régional le 29 mars 1995. Le 8 juin 1995, le barreau pria le requérant de présenter des informations sur son activité professionnelle et son état de santé. Le requérant décrivit son activité professionnelle et précisa avoir été victime de deux crises cardiaques.

Le 14 septembre 1995, le barreau régional décida de suspendre la procédure de fixation du siège et engagea une action en vue de faire déclarer le requérant inapte à exercer la profession, au motif que l'intéressé avait été victime de crises cardiaques. Le 9 janvier 1996, le barreau national confirma la décision.

Le 19 octobre 1995, le requérant se plaignit auprès de la Cour administrative suprême, siégeant à Varsovie, du refus du barreau régional d'exécuter la décision rendue par la haute juridiction le 31 janvier 1995. Le 7 mars 1996, selon le Gouvernement, la cour rejeta cette demande pour tardiveté.

Le 5 septembre 1996, la Cour administrative suprême annula les décisions rendues les 14 septembre 1995 et 9 janvier 1996. Elle rappela que la procédure engagée par le barreau ne pouvait concerner qu'un avocat en exercice ; or en l'espèce le requérant figurait au tableau des avocats, mais ne pouvait exercer sa profession, le siège de son activité n'ayant pas été déterminé.

Le 23 janvier 1997, le barreau régional somma le requérant de produire des attestations médicales sur son état de santé. En se basant sur la décision de la Cour administrative suprême du 5 septembre 1996, l'intéressé refusa de répondre à la sommation. Dès lors, le 16 avril 1997, le barreau fixa le siège de l'activité du requérant à Strzelin (à environ 41 km de Wrocław). Il estima qu'aucun motif de santé ne s'opposait à fixer le siège en dehors de la capitale régionale, dans laquelle le nombre des avocats en exercice était trop important. Le 4 juin 1997, le requérant interjeta appel à l'encontre de la décision et, le 4 août 1997, se plaignit de l'inactivité du barreau régional quant à l'exécution de la décision de la Cour administrative suprême, siégeant à Varsovie. Le 19 août 1997, le barreau national infirma la décision du barreau régional. Le 12 septembre 1997, la Cour administrative suprême reporta sa décision à une date ultérieure.

Le barreau régional n'ayant pas pris de décision dans les délais, le 21 octobre 1997, le requérant demanda à la Cour administrative suprême, siégeant à Wrocław, d'obliger le barreau à se prononcer sur la question et à « prendre les mesures nécessaires pour appliquer les directives données par la Cour administrative suprême dans ses décisions ». Le 11 décembre 1997, le barreau régional informa celle-ci que l'affaire du requérant devait être examinée lors de la réunion du 18 décembre 1997. A cette date, le barreau fixa le siège du cabinet du requérant à Trzebnica (à environ 25 km de Wrocław) en l'autorisant à habiter en dehors du lieu du siège. Cette décision fut confirmée en appel le 12 mai 1998 par le barreau national.

Le 16 mars 1998, la Cour administrative suprême, siégeant à Wrocław, refusa de contraindre le barreau à rendre sa décision, dans la mesure où ce dernier, entre-temps (le 18 décembre 1997), s'était prononcé sur la question. Elle releva également que l'intéressé avait interjeté appel de cette décision. Quant à la partie de la demande tendant à la prise des mesures nécessaires pour appliquer les directives de la cour, elle fut renvoyée à la Cour administrative suprême, siégeant à Varsovie, qui était compétente en la matière.

Le 26 mai 1998, le requérant précisa à la juridiction de renvoi ce qu'il entendait obtenir. Il distingua les demandes suivantes : l'annulation de la décision du barreau national du 12 mai 1998 ; la condamnation du barreau à une amende ; l'obtention de dommages et intérêts pour chaque année de retard dans l'application des directives de la cour (prise en compte de son état de santé) ; et une décision sur l'existence du droit d'engager une action civile en dommages et intérêts pour préjudice subi du fait de l'inexécution des décisions de la cour.

Le barreau national se prononça en faveur du rejet de la demande. D'une part, il souligna que le requérant refusait de présenter les attestations médicales demandées, ce qui laissait supposer qu'il était en bonne santé. D'autre part, le barreau précisa que le requérant exerçait en tant que conseiller juridique dans un domaine donné, ce qui lui permettait de réussir dans sa vie professionnelle en dehors de la profession d'avocat. Il rappela que l'intéressé bénéficiait d'une pension d'invalidité ( uprawnienia rentowe ). Le barreau conclut enfin que Trzebnica, la ville dans laquelle le barreau régional avait fixé le siège du requérant, ne disposait pas du nombre requis d'avocats. L'affectation était donc dictée par le souci du bon fonctionnement de la justice.

Le 20 août 1998, la Cour administrative suprême, siégeant à Varsovie, accueillit seulement une partie de la demande du requérant en annulant la décision du barreau national du 12 mai 1998. Elle rappela d'emblée que le barreau ne s'était pas conformé aux directives données dans toutes les décisions rendues par elle jusqu'à cette date. La cour rappela le principe selon lequel les décisions prises par le barreau et relatives à la fixation du siège de l'activité d'un avocat étaient des décisions administratives et relevaient donc de sa compétence. Elle souligna qu'un organe ne saurait ignorer son avis juridique dans la mesure où toute décision rendue dans cette situation serait frappée de nullité. La Cour administrative suprême rappela également que l'organe ayant à connaître d'une demande comme celle faisant l'objet du litige était tenu de prendre en compte l'intérêt de l'individu dans le respect de l'intérêt général. Elle souligna qu'en l'espèce les décisions du barreau ne fournissaient aucun motif valable au refus de fixer à Wrocław le siège du cabinet du requérant. En conclusion, la cour qualifia la procédure devant le barreau d'inéquitable, puisque le requérant s'était vu refuser toutes facilités d'exposer sa cause et que cette procédure s'était limitée à exprimer des suppositions sur son état de santé.

Le barreau régional invita le requérant à ses réunions des 30 novembre 1998 et 18 février 1999. L'intéressé ne put s'y rendre, mais son absence fut excusée.

Le 25 mars 1999, le barreau régional fixa de nouveau le siège du cabinet du requérant à Trzebnica. Le 21 avril 1999, le barreau régional annula sa décision et fixa finalement le siège du cabinet du requérant à Wrocław. Le 31 juillet 1999, le requérant l'informa qu'il commencerait à exercer à compter du 1 er août 1999.

Le requérant saisit également de la question le bureau de la protection de la concurrence et des consommateurs ( Urząd Ochrony Konkurencji i Konsumentów , « le bureau »). A l'issue de toute la procédure, le 15 juillet 1998, le tribunal régional chargé des questions de monopole ( Sąd Wojewódzki Antymonopolowy ) de Varsovie rejeta l'appel du barreau de la décision du chef du bureau ( Prezes Urzędu Ochrony Konkurencji i Konsumentów ) rendue le 5 mars 1998. Après avoir constaté que le barreau se livrait à des pratiques de monopole entravant la concurrence sur le marché des prestations de services, le tribunal en ordonna la cessation. Le 29 août 1998, le barreau régional se pourvut en cassation.

Le 29 mai 2001, la Cour suprême cassa les décisions rendues. Elle considéra que l'affaire en cause concernait le seul requérant et que le comportement des autorités du barreau ne pouvait être assimilé à des pratiques de monopole. Selon la Cour suprême, les statuts du barreau ne l'obligeaient pas à fixer le siège du cabinet d'un avocat dans la ville désignée par celui-ci. II.

L'article 68 de la loi du 26 mai 1982 sur le barreau des avocats, précise entre autres : « 3. Le barreau régional rend une décision sur l'inscription d'un avocat au tableau des avocats et simultanément désigne le lieu du siège de son cabinet, en tenant compte de la nécessité de fournir à la population une assistance judiciaire géographiquement adéquate. 4. Le barreau régional peut ne pas procéder à la désignation du lieu du siège du cabinet de l'avocat en cas d'obstacle à l'exercice de la profession d'avocat prévu à l'article 4b § 1 (1 et 2) et § 2. »

Les obstacles à l'exercice de la profession d'avocat énumérés à l'article 4b de la loi sur le barreau sont les suivants : « 1. Un avocat ne peut pas exercer sa profession : – s'il est lié par un contrat de travail, – si son conjoint exerce des fonctions de juge ou de procureur dans le ressort du barreau régional – dans les organes d'enquête et d'investigation, – s'il a été déclaré inapte de manière permanente à exercer la profession d'avocat, – s'il a été déclaré incapable, – s'il a été sanctionné par une suspension de ses fonctions ou provisoirement suspendu dans l'exercice de ses fonctions. » EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION QUANT À LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant estime que la durée de la procédure tendant à la détermination du siège de son cabinet d'avocats était excessive. L'article 6 § 1, en ses dispositions pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. La période à prendre en considération

La Cour estime que la période à prendre en considération s'étend du 25 novembre 1983, date à laquelle le requérant a été inscrit au tableau des avocats en exercice de la région de Wrocław et s'est vu refuser la détermination du siège de son cabinet, au 21 avril 1999, date à laquelle le barreau régional a fixé le siège du cabinet de l'intéressé. Elle est dès lors d'environ quinze années et cinq mois. Toutefois, vu sa compétence ratione temporis , la Cour ne peut prendre en considération que la période d'environ six ans qui s'est écoulée depuis le 1 er mai 1993, date à partir de laquelle la Pologne a reconnu le droit de recours individuel, même si elle aura égard au stade qu'avait atteint la procédure à cette date (voir, par exemple, Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 123, CEDH 2000-XI). B. La durée de la procédure

Pour rechercher s'il y a eu dépassement du délai raisonnable, il y a lieu d'avoir égard aux circonstances de la cause et aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ( Kudła , arrêt précité).

Le Gouvernement considère que la durée d'examen de la procédure n'a pas dépassé le délai raisonnable de l'article 6 § 1.

Le requérant s'oppose à cette thèse.

Compte tenu de l'ensemble des circonstances de l'affaire et en particulier du comportement des autorités du barreau, la Cour ne peut juger qu'une procédure qui s'est étendue sur quinze ans et cinq mois, dont environ six ans après le 30 avril 1993, répond à l'exigence du délai raisonnable. Il y a donc eu dépassement du délai raisonnable et, partant, violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION QUANT À L'ÉQUITÉ DE LA PROCÉDURE

Le requérant soutient ne pas avoir disposé de recours effectif qui lui aurait permis d'obtenir du barreau qu'il respecte les décisions de la Cour administrative suprême et de dénoncer la durée excessive de la procédure administrative. A. Thèses des parties 1. Le Gouvernement

Le Gouvernement rappelle que, selon la jurisprudence de la Cour, l'effectivité d'une voie de droit ne dépend pas de la certitude d'un résultat favorable. Il considère que le requérant disposait de voies de recours effectives et qu'il les a utilisées pour tenter d'obliger le barreau à exécuter les directives de la Cour administrative suprême. 2. Le requérant

Le requérant estime que tous les moyens utilisés pour faire respecter par le barreau les directives de la Cour administrative suprême n'ont pas été effectifs. B. Appréciation de la Cour

La Cour distingue deux problèmes soulevés dans le grief du requérant, l'un concernant l'impossibilité de faire respecter les directives de la Cour administrative suprême, l'autre relatif à l'absence de recours pour dénoncer la durée excessive d'une procédure administrative.

Elle considère que la question de l'absence de moyens pour faire respecter les directives de la Cour administrative suprême relève de l'article 6 de la Convention et doit être analysée sous l'angle de cette disposition. En revanche, selon la Cour, le grief concernant l'absence de remède contre la durée d'une procédure administrative doit quant à lui, au vu de la jurisprudence établie, être envisagé sous l'angle de l'article 13 de la Convention ( Kudła , arrêt précité).

Quant à l'absence de moyens pour faire respecter les directives de la Cour administrative suprême, la Cour rappelle que le droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6. La Cour a déjà reconnu que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l'obligation pour l'administration de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par la plus haute juridiction administrative de l'Etat en la matière ( Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, pp. 510-511, §§ 40 et suiv.).

La Cour relève qu'à la différence de la jurisprudence précitée il ne s'agit pas en l'espèce d'une décision exécutoire mettant un terme à la procédure, mais d'arrêts successifs rendus dans le cadre de la même procédure administrative et annulant à plusieurs reprises les décisions d'une juridiction inférieure qui refusait de se conformer aux directives de l'autorité de cassation. La Cour considère que ces décisions font partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6. Il serait en effet incompatible avec les principes du bon fonctionnement de la justice de laisser subsister dans un ordre juridique interne une situation dans laquelle la perception du droit par la plus haute juridiction administrative de l'Etat, qui doit constituer la base juridique des décisions à rendre, est ignorée par les entités inférieures.

La seconde différence tient à la nature de l'organe – les instances du barreau des avocats. Même si elles ne sauraient être considérées dans l'ordre juridique interne comme des autorités administratives, leurs décisions de fixer le siège de l'activité d'un avocat revêtent un caractère administratif et relèvent clairement de la compétence de la Cour administrative suprême. Dès lors, en l'espèce, la compétence de celle-ci était indiscutable.

La Cour note que dans la présente affaire la haute juridiction administrative a clairement rappelé au barreau que les décisions relatives à la fixation du siège de l'activité d'un avocat étaient des décisions administratives et relevaient de sa compétence (paragraphe 29 ci-dessus). Elle constate également que les décisions de la Cour administrative suprême annulant celles des instances du barreau donnaient des indications claires sur les éléments à prendre en compte lors du réexamen de l'affaire. La Cour relève enfin que le requérant ne disposait d'aucun moyen effectif d'inciter le barreau à prendre en compte l'avis de la Cour administrative suprême. De l'avis de la Cour, les autorités du barreau ont manifesté une nette intention de ne pas tenir compte d'une décision rendue par une juridiction supérieure compétente. Dès lors, aucun argument ne suffit pour justifier l'attitude dilatoire dont a fait preuve le barreau, qui a privé le requérant d'une protection effective.

Au vu des considérations qui précèdent, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 13 DE LA CONVENTION QUANT À L'ABSENCE DE RECOURS PERMETTANT DE DÉNONCER LA DURÉE EXCESSIVE DE LA PROCÉDURE ADMINISTRATIVE

Le requérant estime ne pas avoir disposé de recours effectifs permettant de remédier à la durée excessive de la procédure administrative. Il invoque en substance l'article 13 de la Convention.

La Cour rappelle que, selon une jurisprudence établie, il existe dans l'ordre juridique polonais des recours de nature à remédier à la durée excessive d'une procédure administrative (voir, mutatis mutandis , Bukowski c. Pologne (déc.), n o 38665/97, 11 juin 2002).

Dès lors, elle considère qu'il n'y a pas eu en l'espèce violation de l'article 13 de la Convention. IV.

Le requérant demande 100 000 euros (EUR) pour le dommage tant moral que matériel.

Le Gouvernement juge cette somme excessive.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué. Elle rejette la demande à cet égard.

La Cour considère en revanche que le prolongement de la procédure au-delà du délai raisonnable a certainement causé au requérant un préjudice moral justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité, elle lui alloue 3 500 EUR de ce chef.

La Cour estime également que le requérant doit avoir subi un préjudice moral – du fait notamment de la frustration provoquée par le refus des autorités du barreau de prendre en compte les directives de la Cour administrative suprême – que ne compensent pas suffisamment les constats de violation. Statuant en équité, la Cour alloue au requérant 4 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant demande 4 900 EUR pour les frais et dépens exposés au cours de la procédure nationale pertinente. Il ne peut toutefois justifier que de la somme de 40 EUR se rapportant à la procédure ayant fait l'objet de sa requête.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur la question.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

Par conséquent, la Cour alloue 40 EUR au requérant pour frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne la durée de la procédure administrative ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention quant à l'absence de moyens pour faire respecter les directives de la Cour administrative suprême ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 13 de la Convention en ce qui concerne l'absence de recours permettant de dénoncer la durée excessive d'une procédure administrative ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 7 500 EUR (sept mille cinq cents euros) pour dommage moral et 40 EUR (quarante euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; ces montants sont à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juillet 2005, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président