CtEDO 05.07.2005 AI

AL-SHARI ET AUTRES c. ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
05.07.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
AL-SHARI ET AUTRES c. ITALIE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

cererei nr.

57/03

prezentată de Muhammad Said AL-SHARI și alții

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședința din 5 iulie 2005 într-o cameră compusă din:

Dii. B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, L. Caflisch,

Dna. M. Tsatsa-Nikolovska,

Dii. V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thór Björgvinsson, judecători,

și d. V. Berger, grefier de secțiune,

Având în vedere petiția sus-menționată depusă la 23 decembrie 2002,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamanți,

După deliberare, pronunță hotărârea următoare:

Cei opt reclamanți sunt toți cetățeni sirieni. Muhammad Said Al-Shari și Maysun Lababidi, căsătoriți, sunt născuți respectiv în 1958 și 1971; cei patru copii ai lor, Ragda, Muhammad, Marwa și Rudina Al-Shari, sunt născuți respectiv în 1981, 1983, 1996 și 2000.

Al șaptelea și al optulea reclamant, Murhaf și Maher Lababidi, sunt frații celui de-al doilea reclamant. Locuiesc în Regatul Unit și au statutul de refugiați politici.

În fața Curții, acționează în propriul nume și în numele celorlalți șase reclamanți.

Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de dii. A. Lana și A. Saccucci, avocați la Roma.

A.

Circumstanțele specifice

Faptele cauzei, conform expunerii făcute de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1982, primul reclamant a plecat din țara sa de origine, Siria, deoarece era acuzat că face parte dintr-un grup islamic, Organizația Fraților musulmani, declarată ilegală printr-o lege siriană din 7 iulie 1980. Această lege prevede condamnarea la moarte pentru membri ai organizației care nu se dezbură de aceasta (art. 49).

Reclamantul s-a refugiat în Irak, unde a cunoscut și s-a căsătorit cu al doilea reclamant, ea de asemenea de origine siriană.

În octombrie 2002, primul reclamant, care intenția de a pleca din Irak și de a se duce în Europa, s-a procurat fals documente de identitate pentru el și familia sa (al treilea, al patrulea, al cincilea și al șaselea reclamant).

1.

Intrarea în Italia și expulzarea

Pe 23 noiembrie 2002, la 6h15 dimineața, familia Al-Shari a sosit la aeroportul din Milano Malpensa printr-un zbor din Amman (Iordania). Trebuia să ia corespondența de 10h45 pentru Casablanca (Maroc).

Conform practicii urmărite în cazurile de tranzit cu risc de imigrație ilegală, în cursul controlului pașapoartelor, agenții poliției de frontieră au fotocopiat hârtiile reclamanților.

Familia Al-Shari nu a urcat în avionul pentru Casablanca de 10h45.

Mai târziu în ziua respectivă, cei șase reclamanți s-au prezentat șefului serviciului plecărilor internaționale, dar nu i-au prezentat nicio cerere.

Ca răspuns la întrebări puse de șeful serviciului, reclamanții au indicat că nu au nici bilete nici pașapoarte. Șeful serviciului a condus deci membri ai familiei Al-Shari la postul de poliție al aeroportului. Reclamanții au fost identificați prin fotocopiile documentelor făcute dimineața respectivă.

Deoarece demersul celor șase membri ai familiei Al-Shari a fost considerat suspect de poliția de frontieră, aceștia au fost păstrați sub controlul poliției într-o zonă a aeroportului rezervată persoanelor în așteptare de expulzare.

În timp ce se aflau reținuți în această zonă, cel de-al doilea reclamant a avut posibilitatea de a comunica prin telefon cu unul din frații săi (al șaptelea reclamant) rezident în Regatul Unit. L-a informat pe acesta din urmă de situație și l-a anunțat de intenția sa de a cere autorităților italiene azil politic pentru cei șase membri ai familiei.

Conform informațiilor furnizate Curții de Guvern, în aplicarea articolului 49 § 1 al regulamentului, cei șase reclamanți nu ar fi prezentat nicio cerere de azil politic în cursul reținerii lor la aeroportul din Milano, și nici nu ar fi manifestat intenția sa la acest subiect sau nu ar fi adus la cunoștință existența unei situații de pericol pentru ei în cazul în care ar trebui să se întoarcă în Siria.

Conform reclamanților, familia Al-Shari, care nu a fost niciodată asistată de un interpret în cursul reținerii în Italia, nu ar fi avut posibilitatea de a-și exprima clar voința și nu ar fi înțeles la niciun moment dacă cererea de azil politic fusese luată în considerare de autoritățile italiene.

Poliția aeroportului din Milano a inițiat procedura de expulzare a șase membri ai familiei către țara din care veniseră, și anume Iordania. Cu toate acestea, conform Guvernului – lucru contestat de reclamant –, aceștia ar fi refuzat această destinație. În orice caz, autoritățile iordaniene, contactate în mod corespunzător, s-au opus intrării celor șase sirieni în țară: nu au considerat valide fotocopiile biletelor și nu au acceptat formularul OACI (Organizația Aviației Civile Internaționale). Poliția de frontieră a programat apoi expulzarea reclamanților către Siria, țara care furnizase pașapoartele distruse.

Pe 27 noiembrie 2002, cei doi frați ai celui de-al doilea reclamant (al șaptelea și al optulea reclamant) au sosit la Milano.

Conform reclamanților, s-au interesatdinformații asupra situației apropiații lor de la agenții de poliție. Aceștia au confirmat prezența familiei Al-Shari în aeroport și faptul că fusese prezentată o cerere de azil politic. Nicio întâlnire între cei opt reclamanți nu a fost totuși posibilă, din motive de securitate.

Guvernul indică că nu a putut verifica acest fapt, și în special dacă contactul cu poliția, mai degrabă cu paznici ai serviciului de supraveghere privată al aeroportului, avusese într-adevăr loc.

Aceeași zi, cel de-al optulea reclamant a avut nevoie de ajutor medical; o echipă de asistență urgentă a aeroportului s-a deplasat la locul respectiv și a constatat că nu exista nicio « condiție obiectivă de tip medical justificând o ajutor medical urgent ».

Pe 28 noiembrie 2002, reclamanții au fost îmbarcați pe zborul de 21h15 cu destinația Damasc. Escortați de polițiști italieni, au fost predați la sosire poliției de frontieră syriene. Din punct de vedere juridic, au fost supuși unei decizii de expulzare cu escortă la frontieră (art. 10 al decretului legislativ nr. 286 din 25 iulie 1998 privind controlul imigrației și conținând dispoziții cu privire la statutul străinului). Între timp, al șaptelea și al optulea reclamant încercaseră să obțină asistență judiciară pentru ceilalți șase reclamanți. Un avocat, d. B., a fost numit doar pe 29 noiembrie, a doua zi după expulzare.

Pe 18 decembrie 2002, un grup de deputați a prezentat o întrebare parlamentară cu privire la expulzarea celor șase reclamanți. Ca răspuns, ministrul relațiilor cu Parlamentul a afirmat că guvernul italian intervenit la cel mai înalt nivel la autoritățile siriene. A indicat, în plus, că Italia se așteptă ca membri ai familiei Al-Shari să nu fie supuși unor măsuri care să meargă în detrimentul demnității umane.

Potrivit informațiilor pe care guvernul italian le-a putut obține de la guvernul sirian, după întoarcerea sa în Siria, primul reclamant a fost arestat și încarcerat. Știrea despre moartea sa din tortură suferită în cursul detenției, care se răspândise în februarie 2003, s-a dovedit a fi eronată. În cursul detenției, ambasadorul Italiei în Siria i-a făcut vizite primului reclamant de două ori.

Reclamanții indică faptul că primul reclamant a fost mai târziu eliberat în octombrie 2003 și citat să se prezinte, pe 30 mai 2004, în fața tribunalului de securitate a statului sirian. Afirmă că aceasta ar fi evident în relație cu apartenența sa la Organizația Fraților musulmani, și mai cu seamă « evenimentele din Hama » (masacrul din 2 februarie 1982), și cu falsificarea pașapoartelor. Reclamanții indică, de asemenea, că familia Al-Shari suportă presiuni vizând retragerea prezentei cereri.

Pe de altă parte, guvernul italian a indicat, pe 11 iunie 2004, că nu a avut confirmare a acestei citații de către ministerul Afacerilor externe sirian. Interlocutorii săi sirieni i-au indicat că vor face cercetări.

Curtea nu dispune de informații mai recente.

Decretul legislativ nr. 286 din 25 iulie 1998 privește controlul imigrației și conține dispoziții cu privire la statutul străinului.

art. 10 este redactat după cum urmează:

Expulzare (legea din 6 martie 1998 nr. 40, art. 8)

« 1. Poliția de frontieră expulzează străinii care se prezintă la punctele frontierei fără a îndeplini condițiile cerute de prezentul text pentru a intra pe teritoriul statului.

(...)

»

APEL

Reclamanții susțin nerespectarea articolului 1 al Protocolului nr. 6 cu privire la expulzarea primului reclamant către Siria în ciuda riscului pentru acesta de a fi condamnat la moarte în această țară.

Reclamanții se plânge, de asemenea, de expulzarea familiei Al-Shari în ciuda riscului de a fi supuși torturii și unor tratamente inumane și degradante. Invocă art. 3 al Convenției.

Invocând același articol 3, reclamanții se plânge, în plus, de condițiile în care cei șase membri ai familiei Al-Shari au fost reținuți în zona rezervată a aeroportului din Milano Malpensa.

Invocând art. 13 al Convenției, reclamanții se plânge, în fine, de lipsa de eficacitate a procedurii de cerere de azil în fața autorităților naționale și de lipsa de posibilitate de a se opune expulzării.

1.

Când Curtea dede cunoștință cererei guvernului pârât conform articolului 54 § 2 b) al regulamentului Curții, aceasta cerut părților să se exprime și asupra chestiunii preliminare de a ști dacă al șaptelea și al optulea reclamant pot pretinde a fi victime în propriul lor nume.

Guvernul observă că aceste persoane sunt frații celui de-al doilea reclamant și că afirmații lor cu privire la demersurile lor în Italia nu au găsit confirmare în verificări. Singurul element care apare este faptul că d. B. a solicitat informații pe 29 noiembrie 2002 (a se vedea secțiunea « Cu privire la fapte » mai sus).

Reclamanții constată că nici o obiecție nu este ridicată de Guvern pe acest punct și revendică dreptul celui de-al șaptelea și al optulea reclamant de a pretinde a fi victime indirecte ale încălcărilor susținute.

După ce au luat cunoștință de argumentele dezvoltate de părți cu privire la fond al cererei, Curtea nu consideră mai necesară a decide această chestiune, deoarece petiția trebuie oricum declarată inadmisibilă.

Pentru același motiv, Curtea nu consideră necesară nici a se pronunța asupra chestiunii de a ști dacă cel de-al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea reclamant pot, de asemenea, pretinde a fi victime ale încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 6 în privința primului reclamant.

2.

Reclamanții susțin mai întâi nerespectarea articolului 1 al Protocolului nr. 6 din cauza expulzării primului reclamant către Siria, în ciuda riscului pentru acesta de a fi condamnat la moarte în această țară. Această dispoziție este redactată după cum urmează:

« Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la asemenea pedeapsă nici executat.

»

După demersuri făcute la guvernul sirian, guvernul italian indică faptul că primul reclamant a fost încarcerat într-o închisoare siriană și că ambasadorul la Damasc a putut să-l viziteze. Cât despre o presupusă citație a primului reclamant să se prezinte în fața tribunalului de securitate a statului sirian, pe 11 iunie 2004, guvernul italian a indicat că nu era în măsură să răspundă la această întrebare în așteptarea informațiilor din autoritățile siriene. Ulterior, nu a furnizat niciun alt element de fapt.

Reclamanții susțin că, potrivit unei legi siriene din 1980, primul reclamant riscă să fie condamnat la pedeapsa morții din cauza apartenenței la grupul islamic Organizația Fraților musulmani. Observă că Guvernul nu dezvoltă niciun argument pe această chestiune și reafirmă că teama exprimată pentru viață primului reclamant nu este neîntemeiată; ca dovadă prezintă arestarea sa pe mai mulți luni.

Curtea reamintește că, atunci când sunt motive serioase și dovedite de a crede că interesatul, dacă ar fi livrat unui stat, curat un risc real de a fi supus pedepsei cu moartea, contrar articolului 1 al Protocolului nr. 6, această dispoziție implică obligația de a nu extradata persoana în cauză către această țară (Ismaili c. Germania (dec.), nr. 58128/00, CEDO 15 martie 2001).

Cu toate acestea, oricine pretinde a fi confruntat cu un asemenea risc trebuie, dacă este extradat către o țară determinată, să-și întemeie acuzațiile pe o inițiere de dovezi (idem).

În speță, Curtea observă de la început că afirmații părților diferă cu privire la stabilirea faptelor: potrivit Guvernului – care prezintă, printre altele, declarațiile sub jurământ ale polițiștilor implicați în expulzarea reclamanților –, primii cinci reclamanți nu ar fi manifestat voința de a cere statutul de refugiat, în timp ce, potrivit reclamanților, ar fi exprimat același dorință.

După ce a luat cunoștință din toți elementele de fapt prezentate atenției sale, Curtea ajunge la concluzia că nu este dovedit că primii cinci reclamanți au manifestat voința de a cere statutul de refugiat și mai ales că au exprimat, la un moment sau altul, teama că primul reclamant riscă să fie condamnat la moarte.

Curtea reamintește – și aceasta nu este contestat de reclamant – că aceștia nu manifestaseră acest dorință în fața autorităților de poliție, atunci când coborâseră din avionul din Amman în cursul primului control de poliție suferit după sosirea lor. Acest fapt – dublat de distrugerea pașapoartelor imediat după control – lasă Curtea perplexă cu privire la voința reală a reclamanților de a cere azilul politic; perplexitatea sa este cu atât mai mare dacă se ia în considerare faptul că, în formularul de cerere la Curte, reclamanții au indicat că, veniți în Italia, aveau intenția de a rămâne acolo și nu de a intra în spațiul Schengen pentru a continua călătoria către o altă țară.

Curtea observă, de asemenea, că reclamanții nu au efectiv părăsit pământul italian decât pe 28 noiembrie 2002 seara, și anume cinci zile și jumătate după intrare în Italia. În această perioadă, chiar și confinați în zona de retenție, s-au găzduii într-un centru gerat de Centrul italian pentru refugiați și au putut intra în contact cu personal umanitar. Curtea are dificultate să conceapă că persoane cu experiență în gestionarea acestui gen de situație și capabile să lucreze cu persoane care nu vorbesc nici italiana nici engleza nu au înțeles că reclamanții se aflau într-o situație justificând o cerere de statut de refugiat politic și doreau să invoce acest statut, sau, chiar dacă au înțeles, nu au alertat poliția asupra oportunității de a nu proceda la expulzare. De altfel, al șaptelea și al optulea reclamant au sosit la Milano din Regatul Unit și au putut discuta cu poliția înainte de plecarea membrilor familiei lor. Or, la niciun moment nu au menționat riscul pe care apropiaților lor l-ar fi încurcat în caz de expulzare către Siria.

În plus, după reîntoarcerea în Siria, reclamanții nu au furnizat elemente de fapt – anterioare sau ulterioare expulzării – dând de gândit că există un pericol real pentru viața primului reclamant. Desigur, acesta a fost citat în fața tribunalului de securitate a statului sirian și, conform indicațiilor pe care le-a furnizat, ar fi urmărit pentru folosire de fals pentru « evenimentele din Hama ». Cu toate acestea, reclamanții nu au furnizat indicații nici cu privire la acuzațiile asupra reclamantului, nici cu privire la riscurile evocate.

De fapt, Curtea ajunge la concluzia că nu a fost dovedit că statul pârât ar fi nerespectant obligații care îi sunt impuse de art. 1 al Protocolului nr. 6.

De aici rezultă că acest apel este manifestement nefondat și trebuie respins, în aplicare a articolului 35 § 3 al Convenției.

3.

Reclamanții invocă de asemenea art. 3 al Convenției, redactat după cum urmează:

« Nimeni nu poate fi supus torturii sau unor penal sau tratamente inumane sau degradante.

»

Se plânge de expulzarea familiei Al-Shari în ciuda riscului de a fi supuși torturii și unor tratamente inumane și degradante.

Guvernul susține că soții Al-Shari nu au niciodată manifestat intenția de a cere azil. În plus, lipsa cunoașterii limbilor italiana și engleză nu a constituit un obstacol, deoarece au reușit să manifesteze voința de a nu fi expulzați către Iordania.

Reclamanții indică faptul că se confruntă cu riscul de a suferi persecuții și că faptul de a nu fi suferit până acum niciun tratament care să-i prejudice nu îi exonereaza pe statul pârât de orice răspundere sub unghiul articolului 3. Într-adevăr, răspunderea sa trebuie apreciată cu privire la decizia luată cu o evaluare ex ante a riscurilor pe care familia Al-Shari le-ar fi încurcat. Reclamanții adaugă că familia Al-Shari ar fi supusă unor presiuni vizând ca aceștia să retragă prezenta cerere.

Curtea reamintește că expulzarea sau extradarea unui străin de către un stat contractant poate ridica o problemă sub unghiul articolului 3, deci angajează răspunderea statului în cauză în temeiul Convenției, atunci când sunt motive serioase și dovedite de a crede că interesatul, dacă ar fi extradat într-o altă țară, se va confrunta cu un risc real de a suferi un tratament contraru articolului 3. În asemenea caz, această dispoziție implică obligația de a nu extradata persoana în cauză, în măsura în care cel care pretinde a se confrunta cu un risc serios de tratamente contrare articolului 3 al Convenției, dacă ar fi extradat, și-a întemeiat acuzațiile pe o inițiere de dovezi (a se vedea jurisprudența citată mai sus). Simplă alergație la repercusiuni îndepărtate nu poate sufici (Soering c. Regatul Unit, hotărâre din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, p. 33, § 85). În plus, o simplă posibilitate de maltratări din cauza unei conjuncturi instabile într-o țară nu implică în sine o încălcare a articolului 3 (Ismaili sus-citată).

Curtea observă că motivele care au determinat-o să respingă apelul viza art. 1 al Protocolului nr. 6 sunt valabile pentru apelul de față.

De aici rezultă că acest apel este manifestement nefondat și trebuie respins, în aplicare a articolului 35 § 3 al Convenției.

4.

Invocând art. 3 al Convenției, reclamanții se plânge, în plus, de condițiile în care cei șase membri ai familiei Al-Shari au fost reținuți în zona rezervată a aeroportului din Milano Malpensa.

Guvernul susține că la aeroport cei șase primii reclamanți au beneficiat de o primire « potrivită și adecvată ». A furnizat fotografii cu incintele destinate persoanelor de expulzat.

Reclamanții contestă a fi primit o primire în conformitate cu art. 3. De altfel, aceasta nu ar putea fi dovedită prin simplul fapt că incintele sunt bine echipate. Adaugă că aceste incinte nu erau adaptate pentru a petrece noaptea și că copiii mici nu au avut o alimentație potrivită. Unul dintre ei ar fi rămas aproape flămând mai mulți zile. Acest copil ar fi de altfel necesitat ajutor medical. În fine, reclamanții s-ar fi găsit într-o stare de angoasă și îngrijorare din cauza imposibilității de a comunica cu alții și a incertitudinii cu privire la soarta care le era rezervată.

Curtea reamintește că un maltratament trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; depinde de ansamblul datelor cauzei, și anume de durata tratamentului, de efectele sale fizice și mentale, și uneori de sex, vârsta și starea de sănătate a victimei (Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 120, CEDO 2000-IV).

Curtea a estimat un tratament la fel de « inuman », și anume pentru că a fost aplicat cu premeditație timp de ore și a cauzat, dacă nu rănuri adevărate, cel puțin suferințe fizice și morale vii, și « degradant » pentru că era de natură să nască la victime sentimente de frică, angoasă și inferioritate capabile să le umilească și să le avilească. Pentru ca un tratament să fie « inuman » sau « degradant », suferința sau umilirea trebuie oricum să meargă dincolo de acelea pe care le implică inevitabil o formă dată de tratament sau pedeapsă legitimă. Întrebarea de a ști dacă tratamentul vizase umilirea sau degradarea victimei este un alt element de luat în considerare (a se vedea, de exemplu, V. c. Regatul Unit [GC], nr. 24888/94, § 71, CEDO 1999-IX, și Raninen c. Finlanda, hotărâre din 16 decembrie 1997, Colecție de hotărâri și decizii 1997-VIII, pp. 2821-2822, § 55). Absența unui asemenea scop nu putea totuși exclude în mod final un constat de încălcare a articolului 3 (Labita, sus-citată, idem).

În speță, nimic nu dovedește că autoritățile de poliție au căutat să umilească cei șase primii reclamanți. Rămâne a se determina dacă condițiile în care retenția s-a desfășurat au provocat cei șase primii reclamanți suferințe morale și psihologice incompatibile cu art. 3.

La acest punct, Curtea observă că reclamanții nu furnizează elemente specifice care să permită concluzionare în acest sens. De altfel, faptul că un copil a avut nevoie să recurgă la asistența medicilor aeroportului nu constituie un semn de maltratament.

Ținând cont de ceea ce precede, Curtea estimează că, considerat în ansamblu, tratamentul din care se plânge nu atingă minimul necesar de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3.

De aici rezultă că acest apel este manifestement nefondat și trebuie respins în aplicare a articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

5.

Invocând art. 13 al Convenției, reclamanții se plânge, în fine, de lipsa de eficacitate a procedurii de cerere de azil în fața autorităților naționale și de lipsa de posibilitate de a se opune expulzării. art. 13 este redactat după cum urmează:

« Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor oficiale.

»

Guvernul susține că o persoană expulzată poate introduce un recurs împotriva deciziei de expulzare în fața unui tribunal, și că acest recurs nu suspendă aplicarea deciziei atacate. Interesatul poate chiar introduce un asemenea recurs adresând-se unei ambasade sau unui consulat italian.

Reclamanții reafirmă că în speță nu au beneficiat de o posibilitate efectivă de a contesta decizia de expulzare – decizie al cărei conținut detaliat nu au avut cunoaștere –, deoarece ar fi fost expulzați printr-un recurs la înșelăciune. În plus, decizia nu era redactată în arabă (singura limbă cunoscută de ei) și nu au avut posibilitate de a contacta un avocat. În special, reclamanții susțin că nu au fost niciodată informați despre faptul că vor fi expulzați în Siria.

Curtea reamintește că art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs efectiv permițând a prevala a drepturilor și libertăților Convenției, așa cum acestea pot fi acolo consacrate. Această dispoziție cere deci un recurs intern permițând cunoaștere a conținutului unui « apel justificabil » bazat pe Convenție și de oferi redressul corespunzător, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție. Sfera obligației rezultând din art. 13 variază în funcție de natura apelului pe care reclamantul o bazează pe Convenție. Cu toate acestea, recursul cerut de art. 13 trebuie să fie « efectiv » în practică și în drept.

Atunci când se poate pretinde în mod justificabil că a existat încălcare a unuia sau mai multor drepturi consacrate de Convenție, victima trebuie să dispună de un mecanism permițând de a stabili răspunderea funcționarilor sau organelor statului cu privire la acest manquement. În plus, în cazurile care se pretează, o indemnizare a daunelor – materiale, cât și morale – decurgând din încălcare trebuie în principiu să fie posibilă și să facă parte din regimul de reparații pus în place (a se vedea T.P. și K.M. c. Regatul Unit [GC], nr. 28945/95, § 107, CEDO 2001-V).

Un apel nu scapă totuși sub imperiul articolului 13 pur și simplu pentru că Curtea l-a declarat manifestement nefondat sub unghiul clauzei normative invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Boyle și Rice c. Regatul Unit, hotărâre din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 24, § 54).

Curtea nu crede necesar a da o definiție abstractă a noțiunii de justificabilitate. Trebuie în schimb să se cerceteze, la lumina faptelor și a naturii problemei sau problemelor juridice în joc, dacă fiecare alergație de încălcare care stă la origini unui apel prezentat pe baza articolului 13 putea să se justifice și, în caz afirmativ, dacă cerințele acestui text se găsiseră îndeplinite pentru ea (idem, § 55).

Or considerațiile cu privire la elementele de fapt care au determinat Curtea de a respinge apelurile reclamanților sub unghiul clauzei normative invocate o determină să concluzioneze, sub unghiul articolului 13, că nu se era în prezența unui apel justificabil.

De aici rezultă că acest apel este manifestement nefondat și trebuie respins în aplicare a articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

petiția inadmisibilă.

Vincent Berger

Boštjan M. Zupančič

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2005-06-28
0,94
M.G. ET M.T.A. c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 17421/02 présentée par M.G. et M.T.A. contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 28 juin 2005 en une chambre composée de : MM. J.-
CtEDO 2007-06-14
0,94
COPPOLA ET AUTRES c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 64887/01 présentée par Amedeo COPPOLA et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2007 en une chambre composée de
CtEDO 2006-07-11
0,94
PASTORINO ET AUTRES c. ITALIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 17640/02 présentée par Carlo PASTORINO et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 juillet 2006 en une chambre compo
CtEDO 2006-05-11
0,94
FORNI ET AUTRES c. ITALIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 14335/02 présentée par Livia FORNI et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 mai 2006 en une chambre composée de :
CtEDO 2005-02-24
0,94
BOGDANOVSKI c. ITALIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 72177/01 présentée par Kristijan BOGDANOVSKI contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 24 février 2005 en une chambre co
Sursă