HOTĂRÂRE
cererei nr. 57/03 prezentată de Muhammad Said AL-SHARI și alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședința din 5 iulie 2005 într-o cameră compusă din: Dii. B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, L. Caflisch, Dna. M. Tsatsa-Nikolovska, Dii. V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thór Björgvinsson, judecători, și d. V. Berger, grefier de secțiune, Având în vedere petiția sus-menționată depusă la 23 decembrie 2002, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamanți, După deliberare, pronunță hotărârea următoare:
Cei opt reclamanți sunt toți cetățeni sirieni. Muhammad Said Al-Shari și Maysun Lababidi, căsătoriți, sunt născuți respectiv în 1958 și 1971; cei patru copii ai lor, Ragda, Muhammad, Marwa și Rudina Al-Shari, sunt născuți respectiv în 1981, 1983, 1996 și 2000. Al șaptelea și al optulea reclamant, Murhaf și Maher Lababidi, sunt frații celui de-al doilea reclamant. Locuiesc în Regatul Unit și au statutul de refugiați politici. În fața Curții, acționează în propriul nume și în numele celorlalți șase reclamanți. Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de dii. A. Lana și A. Saccucci, avocați la Roma. A. Circumstanțele specifice Faptele cauzei, conform expunerii făcute de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1982, primul reclamant a plecat din țara sa de origine, Siria, deoarece era acuzat că face parte dintr-un grup islamic, Organizația Fraților musulmani, declarată ilegală printr-o lege siriană din 7 iulie 1980. Această lege prevede condamnarea la moarte pentru membri ai organizației care nu se dezbură de aceasta (art. 49). Reclamantul s-a refugiat în Irak, unde a cunoscut și s-a căsătorit cu al doilea reclamant, ea de asemenea de origine siriană. În octombrie 2002, primul reclamant, care intenția de a pleca din Irak și de a se duce în Europa, s-a procurat fals documente de identitate pentru el și familia sa (al treilea, al patrulea, al cincilea și al șaselea reclamant).
1.Intrarea în Italia și expulzarea Pe 23 noiembrie 2002, la 6h15 dimineața, familia Al-Shari a sosit la aeroportul din Milano Malpensa printr-un zbor din Amman (Iordania). Trebuia să ia corespondența de 10h45 pentru Casablanca (Maroc). Conform practicii urmărite în cazurile de tranzit cu risc de imigrație ilegală, în cursul controlului pașapoartelor, agenții poliției de frontieră au fotocopiat hârtiile reclamanților. Familia Al-Shari nu a urcat în avionul pentru Casablanca de 10h45. Mai târziu în ziua respectivă, cei șase reclamanți s-au prezentat șefului serviciului plecărilor internaționale, dar nu i-au prezentat nicio cerere. Ca răspuns la întrebări puse de șeful serviciului, reclamanții au indicat că nu au nici bilete nici pașapoarte. Șeful serviciului a condus deci membri ai familiei Al-Shari la postul de poliție al aeroportului. Reclamanții au fost identificați prin fotocopiile documentelor făcute dimineața respectivă. Deoarece demersul celor șase membri ai familiei Al-Shari a fost considerat suspect de poliția de frontieră, aceștia au fost păstrați sub controlul poliției într-o zonă a aeroportului rezervată persoanelor în așteptare de expulzare. În timp ce se aflau reținuți în această zonă, cel de-al doilea reclamant a avut posibilitatea de a comunica prin telefon cu unul din frații săi (al șaptelea reclamant) rezident în Regatul Unit. L-a informat pe acesta din urmă de situație și l-a anunțat de intenția sa de a cere autorităților italiene azil politic pentru cei șase membri ai familiei. Conform informațiilor furnizate Curții de Guvern, în aplicarea articolului 49 § 1 al regulamentului, cei șase reclamanți nu ar fi prezentat nicio cerere de azil politic în cursul reținerii lor la aeroportul din Milano, și nici nu ar fi manifestat intenția sa la acest subiect sau nu ar fi adus la cunoștință existența unei situații de pericol pentru ei în cazul în care ar trebui să se întoarcă în Siria. Conform reclamanților, familia Al-Shari, care nu a fost niciodată asistată de un interpret în cursul reținerii în Italia, nu ar fi avut posibilitatea de a-și exprima clar voința și nu ar fi înțeles la niciun moment dacă cererea de azil politic fusese luată în considerare de autoritățile italiene. Poliția aeroportului din Milano a inițiat procedura de expulzare a șase membri ai familiei către țara din care veniseră, și anume Iordania. Cu toate acestea, conform Guvernului – lucru contestat de reclamant –, aceștia ar fi refuzat această destinație. În orice caz, autoritățile iordaniene, contactate în mod corespunzător, s-au opus intrării celor șase sirieni în țară: nu au considerat valide fotocopiile biletelor și nu au acceptat formularul OACI (Organizația Aviației Civile Internaționale). Poliția de frontieră a programat apoi expulzarea reclamanților către Siria, țara care furnizase pașapoartele distruse. Pe 27 noiembrie 2002, cei doi frați ai celui de-al doilea reclamant (al șaptelea și al optulea reclamant) au sosit la Milano. Conform reclamanților, s-au interesatdinformații asupra situației apropiații lor de la agenții de poliție. Aceștia au confirmat prezența familiei Al-Shari în aeroport și faptul că fusese prezentată o cerere de azil politic. Nicio întâlnire între cei opt reclamanți nu a fost totuși posibilă, din motive de securitate. Guvernul indică că nu a putut verifica acest fapt, și în special dacă contactul cu poliția, mai degrabă cu paznici ai serviciului de supraveghere privată al aeroportului, avusese într-adevăr loc. Aceeași zi, cel de-al optulea reclamant a avut nevoie de ajutor medical; o echipă de asistență urgentă a aeroportului s-a deplasat la locul respectiv și a constatat că nu exista nicio « condiție obiectivă de tip medical justificând o ajutor medical urgent ». Pe 28 noiembrie 2002, reclamanții au fost îmbarcați pe zborul de 21h15 cu destinația Damasc. Escortați de polițiști italieni, au fost predați la sosire poliției de frontieră syriene. Din punct de vedere juridic, au fost supuși unei decizii de expulzare cu escortă la frontieră (art. 10 al decretului legislativ nr. 286 din 25 iulie 1998 privind controlul imigrației și conținând dispoziții cu privire la statutul străinului). Între timp, al șaptelea și al optulea reclamant încercaseră să obțină asistență judiciară pentru ceilalți șase reclamanți. Un avocat, d. B., a fost numit doar pe 29 noiembrie, a doua zi după expulzare. Pe 18 decembrie 2002, un grup de deputați a prezentat o întrebare parlamentară cu privire la expulzarea celor șase reclamanți. Ca răspuns, ministrul relațiilor cu Parlamentul a afirmat că guvernul italian intervenit la cel mai înalt nivel la autoritățile siriene. A indicat, în plus, că Italia se așteptă ca membri ai familiei Al-Shari să nu fie supuși unor măsuri care să meargă în detrimentul demnității umane.
2.Întoarcerea în Siria Potrivit informațiilor pe care guvernul italian le-a putut obține de la guvernul sirian, după întoarcerea sa în Siria, primul reclamant a fost arestat și încarcerat. Știrea despre moartea sa din tortură suferită în cursul detenției, care se răspândise în februarie 2003, s-a dovedit a fi eronată. În cursul detenției, ambasadorul Italiei în Siria i-a făcut vizite primului reclamant de două ori. Reclamanții indică faptul că primul reclamant a fost mai târziu eliberat în octombrie 2003 și citat să se prezinte, pe 30 mai 2004, în fața tribunalului de securitate a statului sirian. Afirmă că aceasta ar fi evident în relație cu apartenența sa la Organizația Fraților musulmani, și mai cu seamă « evenimentele din Hama » (masacrul din 2 februarie 1982), și cu falsificarea pașapoartelor. Reclamanții indică, de asemenea, că familia Al-Shari suportă presiuni vizând retragerea prezentei cereri. Pe de altă parte, guvernul italian a indicat, pe 11 iunie 2004, că nu a avut confirmare a acestei citații de către ministerul Afacerilor externe sirian. Interlocutorii săi sirieni i-au indicat că vor face cercetări. Curtea nu dispune de informații mai recente. B. Dreptul intern relevant Decretul legislativ nr. 286 din 25 iulie 1998 privește controlul imigrației și conține dispoziții cu privire la statutul străinului. art. 10 este redactat după cum urmează: Expulzare (legea din 6 martie 1998 nr. 40, art. 8) « 1. Poliția de frontieră expulzează străinii care se prezintă la punctele frontierei fără a îndeplini condițiile cerute de prezentul text pentru a intra pe teritoriul statului. 2. Expulzarea cu escortă la frontieră este de asemenea ordonată de prefectul poliției în caz de străini: (...)
3.Transportatorul care a condus la frontieră un străin (...) care în orice caz trebuie expulzat conform articolului de față, are obligația de a-l lua imediat în încarcă și de a-l readuce în statul de origine, sau în cel care a emis documentul de călătorie pe care posibil îl deține străinul (...)
4.Dispozițiile paragrafelor 1 la 3 și ale paragrafelor 3 și 6 ale articolului 4 [cu privire la intrarea pe teritoriul statului], nu se aplică cazurilor prevăzute de dispozițiile în vigoare care reglementează azilul politic, recunoașterea statutului de refugiat, sau adoptarea unor măsuri de protecție temporară din motive umanitare.
5.Străinul expulzat beneficiază de asistență necesară la punctele frontierei.
6.Expulzările prevăzute de articolul de față sunt înregistrate de autoritatea de poliție. » APEL Reclamanții susțin nerespectarea articolului 1 al Protocolului nr. 6 cu privire la expulzarea primului reclamant către Siria în ciuda riscului pentru acesta de a fi condamnat la moarte în această țară. Reclamanții se plânge, de asemenea, de expulzarea familiei Al-Shari în ciuda riscului de a fi supuși torturii și unor tratamente inumane și degradante. Invocă art. 3 al Convenției. Invocând același articol 3, reclamanții se plânge, în plus, de condițiile în care cei șase membri ai familiei Al-Shari au fost reținuți în zona rezervată a aeroportului din Milano Malpensa. Invocând art. 13 al Convenției, reclamanții se plânge, în fine, de lipsa de eficacitate a procedurii de cerere de azil în fața autorităților naționale și de lipsa de posibilitate de a se opune expulzării.
1. Când Curtea dede cunoștință cererei guvernului pârât conform articolului 54 § 2 b) al regulamentului Curții, aceasta cerut părților să se exprime și asupra chestiunii preliminare de a ști dacă al șaptelea și al optulea reclamant pot pretinde a fi victime în propriul lor nume. Guvernul observă că aceste persoane sunt frații celui de-al doilea reclamant și că afirmații lor cu privire la demersurile lor în Italia nu au găsit confirmare în verificări. Singurul element care apare este faptul că d. B. a solicitat informații pe 29 noiembrie 2002 (a se vedea secțiunea « Cu privire la fapte » mai sus). Reclamanții constată că nici o obiecție nu este ridicată de Guvern pe acest punct și revendică dreptul celui de-al șaptelea și al optulea reclamant de a pretinde a fi victime indirecte ale încălcărilor susținute.
După ce au luat cunoștință de argumentele dezvoltate de părți cu privire la fond al cererei, Curtea nu consideră mai necesară a decide această chestiune, deoarece petiția trebuie oricum declarată inadmisibilă. Pentru același motiv, Curtea nu consideră necesară nici a se pronunța asupra chestiunii de a ști dacă cel de-al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea reclamant pot, de asemenea, pretinde a fi victime ale încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 6 în privința primului reclamant. 2. Reclamanții susțin mai întâi nerespectarea articolului 1 al Protocolului nr. 6 din cauza expulzării primului reclamant către Siria, în ciuda riscului pentru acesta de a fi condamnat la moarte în această țară.
Această dispoziție este redactată după cum urmează: « Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la asemenea pedeapsă nici executat. » După demersuri făcute la guvernul sirian, guvernul italian indică faptul că primul reclamant a fost încarcerat într-o închisoare siriană și că ambasadorul la Damasc a putut să-l viziteze. Cât despre o presupusă citație a primului reclamant să se prezinte în fața tribunalului de securitate a statului sirian, pe 11 iunie 2004, guvernul italian a indicat că nu era în măsură să răspundă la această întrebare în așteptarea informațiilor din autoritățile siriene. Ulterior, nu a furnizat niciun alt element de fapt. Reclamanții susțin că, potrivit unei legi siriene din 1980, primul reclamant riscă să fie condamnat la pedeapsa morții din cauza apartenenței la grupul islamic Organizația Fraților musulmani.
Observă că Guvernul nu dezvoltă niciun argument pe această chestiune și reafirmă că teama exprimată pentru viață primului reclamant nu este neîntemeiată; ca dovadă prezintă arestarea sa pe mai mulți luni. Curtea reamintește că, atunci când sunt motive serioase și dovedite de a crede că interesatul, dacă ar fi livrat unui stat, curat un risc real de a fi supus pedepsei cu moartea, contrar articolului 1 al Protocolului nr. 6, această dispoziție implică obligația de a nu extradata persoana în cauză către această țară (Ismaili c. Germania (dec.), nr. 58128/00, CEDO 15 martie 2001). Cu toate acestea, oricine pretinde a fi confruntat cu un asemenea risc trebuie, dacă este extradat către o țară determinată, să-și întemeie acuzațiile pe o inițiere de dovezi (idem).
În speță, Curtea observă de la început că afirmații părților diferă cu privire la stabilirea faptelor: potrivit Guvernului – care prezintă, printre altele, declarațiile sub jurământ ale polițiștilor implicați în expulzarea reclamanților –, primii cinci reclamanți nu ar fi manifestat voința de a cere statutul de refugiat, în timp ce, potrivit reclamanților, ar fi exprimat același dorință. După ce a luat cunoștință din toți elementele de fapt prezentate atenției sale, Curtea ajunge la concluzia că nu este dovedit că primii cinci reclamanți au manifestat voința de a cere statutul de refugiat și mai ales că au exprimat, la un moment sau altul, teama că primul reclamant riscă să fie condamnat la moarte.
Curtea reamintește – și aceasta nu este contestat de reclamant – că aceștia nu manifestaseră acest dorință în fața autorităților de poliție, atunci când coborâseră din avionul din Amman în cursul primului control de poliție suferit după sosirea lor. Acest fapt – dublat de distrugerea pașapoartelor imediat după control – lasă Curtea perplexă cu privire la voința reală a reclamanților de a cere azilul politic; perplexitatea sa este cu atât mai mare dacă se ia în considerare faptul că, în formularul de cerere la Curte, reclamanții au indicat că, veniți în Italia, aveau intenția de a rămâne acolo și nu de a intra în spațiul Schengen pentru a continua călătoria către o altă țară. Curtea observă, de asemenea, că reclamanții nu au efectiv părăsit pământul italian decât pe 28 noiembrie 2002 seara, și anume cinci zile și jumătate după intrare în Italia.
În această perioadă, chiar și confinați în zona de retenție, s-au găzduii într-un centru gerat de Centrul italian pentru refugiați și au putut intra în contact cu personal umanitar. Curtea are dificultate să conceapă că persoane cu experiență în gestionarea acestui gen de situație și capabile să lucreze cu persoane care nu vorbesc nici italiana nici engleza nu au înțeles că reclamanții se aflau într-o situație justificând o cerere de statut de refugiat politic și doreau să invoce acest statut, sau, chiar dacă au înțeles, nu au alertat poliția asupra oportunității de a nu proceda la expulzare. De altfel, al șaptelea și al optulea reclamant au sosit la Milano din Regatul Unit și au putut discuta cu poliția înainte de plecarea membrilor familiei lor.
Or, la niciun moment nu au menționat riscul pe care apropiaților lor l-ar fi încurcat în caz de expulzare către Siria. În plus, după reîntoarcerea în Siria, reclamanții nu au furnizat elemente de fapt – anterioare sau ulterioare expulzării – dând de gândit că există un pericol real pentru viața primului reclamant. Desigur, acesta a fost citat în fața tribunalului de securitate a statului sirian și, conform indicațiilor pe care le-a furnizat, ar fi urmărit pentru folosire de fals pentru « evenimentele din Hama ». Cu toate acestea, reclamanții nu au furnizat indicații nici cu privire la acuzațiile asupra reclamantului, nici cu privire la riscurile evocate. De fapt, Curtea ajunge la concluzia că nu a fost dovedit că statul pârât ar fi nerespectant obligații care îi sunt impuse de art. 1 al Protocolului nr. 6. De aici rezultă că acest apel este manifestement nefondat și trebuie respins, în aplicare a articolului 35 § 3 al Convenției.
3. Reclamanții invocă de asemenea art. 3 al Convenției, redactat după cum urmează: « Nimeni nu poate fi supus torturii sau unor penal sau tratamente inumane sau degradante. » Se plânge de expulzarea familiei Al-Shari în ciuda riscului de a fi supuși torturii și unor tratamente inumane și degradante. Guvernul susține că soții Al-Shari nu au niciodată manifestat intenția de a cere azil. În plus, lipsa cunoașterii limbilor italiana și engleză nu a constituit un obstacol, deoarece au reușit să manifesteze voința de a nu fi expulzați către Iordania. Reclamanții indică faptul că se confruntă cu riscul de a suferi persecuții și că faptul de a nu fi suferit până acum niciun tratament care să-i prejudice nu îi exonereaza pe statul pârât de orice răspundere sub unghiul articolului 3. Într-adevăr, răspunderea sa trebuie apreciată cu privire la decizia luată cu o evaluare ex ante a riscurilor pe care familia Al-Shari le-ar fi încurcat.
Reclamanții adaugă că familia Al-Shari ar fi supusă unor presiuni vizând ca aceștia să retragă prezenta cerere. Curtea reamintește că expulzarea sau extradarea unui străin de către un stat contractant poate ridica o problemă sub unghiul articolului 3, deci angajează răspunderea statului în cauză în temeiul Convenției, atunci când sunt motive serioase și dovedite de a crede că interesatul, dacă ar fi extradat într-o altă țară, se va confrunta cu un risc real de a suferi un tratament contraru articolului 3. În asemenea caz, această dispoziție implică obligația de a nu extradata persoana în cauză, în măsura în care cel care pretinde a se confrunta cu un risc serios de tratamente contrare articolului 3 al Convenției, dacă ar fi extradat, și-a întemeiat acuzațiile pe o inițiere de dovezi (a se vedea jurisprudența citată mai sus).
Simplă alergație la repercusiuni îndepărtate nu poate sufici (Soering c. Regatul Unit, hotărâre din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, p. 33, § 85). În plus, o simplă posibilitate de maltratări din cauza unei conjuncturi instabile într-o țară nu implică în sine o încălcare a articolului 3 (Ismaili sus-citată). Curtea observă că motivele care au determinat-o să respingă apelul viza art. 1 al Protocolului nr. 6 sunt valabile pentru apelul de față. De aici rezultă că acest apel este manifestement nefondat și trebuie respins, în aplicare a articolului 35 § 3 al Convenției. 4. Invocând art. 3 al Convenției, reclamanții se plânge, în plus, de condițiile în care cei șase membri ai familiei Al-Shari au fost reținuți în zona rezervată a aeroportului din Milano Malpensa.
Guvernul susține că la aeroport cei șase primii reclamanți au beneficiat de o primire « potrivită și adecvată ». A furnizat fotografii cu incintele destinate persoanelor de expulzat. Reclamanții contestă a fi primit o primire în conformitate cu art. 3. De altfel, aceasta nu ar putea fi dovedită prin simplul fapt că incintele sunt bine echipate. Adaugă că aceste incinte nu erau adaptate pentru a petrece noaptea și că copiii mici nu au avut o alimentație potrivită. Unul dintre ei ar fi rămas aproape flămând mai mulți zile. Acest copil ar fi de altfel necesitat ajutor medical. În fine, reclamanții s-ar fi găsit într-o stare de angoasă și îngrijorare din cauza imposibilității de a comunica cu alții și a incertitudinii cu privire la soarta care le era rezervată.
Curtea reamintește că un maltratament trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; depinde de ansamblul datelor cauzei, și anume de durata tratamentului, de efectele sale fizice și mentale, și uneori de sex, vârsta și starea de sănătate a victimei (Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 120, CEDO 2000-IV). Curtea a estimat un tratament la fel de « inuman », și anume pentru că a fost aplicat cu premeditație timp de ore și a cauzat, dacă nu rănuri adevărate, cel puțin suferințe fizice și morale vii, și « degradant » pentru că era de natură să nască la victime sentimente de frică, angoasă și inferioritate capabile să le umilească și să le avilească.
Pentru ca un tratament să fie « inuman » sau « degradant », suferința sau umilirea trebuie oricum să meargă dincolo de acelea pe care le implică inevitabil o formă dată de tratament sau pedeapsă legitimă. Întrebarea de a ști dacă tratamentul vizase umilirea sau degradarea victimei este un alt element de luat în considerare (a se vedea, de exemplu, V. c. Regatul Unit [GC], nr. 24888/94, § 71, CEDO 1999-IX, și Raninen c. Finlanda, hotărâre din 16 decembrie 1997, Colecție de hotărâri și decizii 1997-VIII, pp. 2821-2822, § 55). Absența unui asemenea scop nu putea totuși exclude în mod final un constat de încălcare a articolului 3 (Labita, sus-citată, idem). În speță, nimic nu dovedește că autoritățile de poliție au căutat să umilească cei șase primii reclamanți.
Rămâne a se determina dacă condițiile în care retenția s-a desfășurat au provocat cei șase primii reclamanți suferințe morale și psihologice incompatibile cu art. 3. La acest punct, Curtea observă că reclamanții nu furnizează elemente specifice care să permită concluzionare în acest sens. De altfel, faptul că un copil a avut nevoie să recurgă la asistența medicilor aeroportului nu constituie un semn de maltratament. Ținând cont de ceea ce precede, Curtea estimează că, considerat în ansamblu, tratamentul din care se plânge nu atingă minimul necesar de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3. De aici rezultă că acest apel este manifestement nefondat și trebuie respins în aplicare a articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
5. Invocând art. 13 al Convenției, reclamanții se plânge, în fine, de lipsa de eficacitate a procedurii de cerere de azil în fața autorităților naționale și de lipsa de posibilitate de a se opune expulzării. art. 13 este redactat după cum urmează: « Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor oficiale. » Guvernul susține că o persoană expulzată poate introduce un recurs împotriva deciziei de expulzare în fața unui tribunal, și că acest recurs nu suspendă aplicarea deciziei atacate.
Interesatul poate chiar introduce un asemenea recurs adresând-se unei ambasade sau unui consulat italian. Reclamanții reafirmă că în speță nu au beneficiat de o posibilitate efectivă de a contesta decizia de expulzare – decizie al cărei conținut detaliat nu au avut cunoaștere –, deoarece ar fi fost expulzați printr-un recurs la înșelăciune. În plus, decizia nu era redactată în arabă (singura limbă cunoscută de ei) și nu au avut posibilitate de a contacta un avocat. În special, reclamanții susțin că nu au fost niciodată informați despre faptul că vor fi expulzați în Siria. Curtea reamintește că art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs efectiv permițând a prevala a drepturilor și libertăților Convenției, așa cum acestea pot fi acolo consacrate.
Această dispoziție cere deci un recurs intern permițând cunoaștere a conținutului unui « apel justificabil » bazat pe Convenție și de oferi redressul corespunzător, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție. Sfera obligației rezultând din art. 13 variază în funcție de natura apelului pe care reclamantul o bazează pe Convenție. Cu toate acestea, recursul cerut de art. 13 trebuie să fie « efectiv » în practică și în drept. Atunci când se poate pretinde în mod justificabil că a existat încălcare a unuia sau mai multor drepturi consacrate de Convenție, victima trebuie să dispună de un mecanism permițând de a stabili răspunderea funcționarilor sau organelor statului cu privire la acest manquement.
În plus, în cazurile care se pretează, o indemnizare a daunelor – materiale, cât și morale – decurgând din încălcare trebuie în principiu să fie posibilă și să facă parte din regimul de reparații pus în place (a se vedea T.P. și K.M. c. Regatul Unit [GC], nr. 28945/95, § 107, CEDO 2001-V). Un apel nu scapă totuși sub imperiul articolului 13 pur și simplu pentru că Curtea l-a declarat manifestement nefondat sub unghiul clauzei normative invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Boyle și Rice c. Regatul Unit, hotărâre din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 24, § 54). Curtea nu crede necesar a da o definiție abstractă a noțiunii de justificabilitate.
Trebuie în schimb să se cerceteze, la lumina faptelor și a naturii problemei sau problemelor juridice în joc, dacă fiecare alergație de încălcare care stă la origini unui apel prezentat pe baza articolului 13 putea să se justifice și, în caz afirmativ, dacă cerințele acestui text se găsiseră îndeplinite pentru ea (idem, § 55). Or considerațiile cu privire la elementele de fapt care au determinat Curtea de a respinge apelurile reclamanților sub unghiul clauzei normative invocate o determină să concluzioneze, sub unghiul articolului 13, că nu se era în prezența unui apel justificabil. De aici rezultă că acest apel este manifestement nefondat și trebuie respins în aplicare a articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte
DÉCISION
de la requête n o 57/03 présentée par Muhammad Said AL-SHARI et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 5 juillet 2005 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , L. Caflisch , M me M. Tsatsa-Nikolovska , MM. V. Zagrebelsky , E. Myjer, David Thór Björgvinsson, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 23 décembre 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les huit requérants sont tous des ressortissants syriens.
Muhammad Said Al-Shari et Maysun Lababidi, mariés, sont nés respectivement en 1958 et 1971 ; leurs quatre enfants, Ragda, Muhammad, Marwa et Rudina Al-Shari, sont nés respectivement en 1981, 1983, 1996 et 2000. Les septième et huitième requérants, Murhaf et Maher Lababidi, sont les frères de la deuxième requérante. Ils résident au Royaume-Uni et ont le statut de réfugiés politiques. Devant la Cour, ils agissent en leur propre nom et au nom des six autres requérants. Les requérants sont représentés devant la Cour par M es A. Lana et A. Saccucci, avocats à Rome. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1982, le premier requérant quitta son pays d’origine, la Syrie, car il était accusé de faire partie d’un groupe islamique, l’Organisation des Frères musulmans, déclaré illégal par une loi syrienne du 7 juillet 1980. Cette loi prévoit la condamnation à mort pour les membres de l’organisation qui ne se dissocient pas de cette dernière (article 49). Le requérant se réfugia en Irak, où il rencontra et épousa la deuxième requérante, elle aussi d’origine syrienne. En octobre 2002, le premier requérant, qui avait l’intention de quitter l’Irak et de se rendre en Europe, se procura des faux documents d’identité pour lui et sa famille (les troisième, quatrième, cinquième et sixième requérants).
1.L’entrée en Italie et le refoulement Le 23 novembre 2002, à 6 h 15 du matin, la famille Al-Shari arriva à l’aéroport de Milan Malpensa par un vol en provenance d’Amman (Jordanie). Elle devait prendre la correspondance de 10 h 45 pour Casablanca (Maroc). Selon la pratique suivie dans les cas de transit à risque d’immigration clandestine, lors du contrôle des passeports, les agents de la police des frontières photocopièrent les papiers des requérants. La famille Al-Shari n’embarqua pas dans l’avion pour Casablanca de 10 h 45. Plus tard dans la journée, les six requérants se rendirent auprès du chef du service des départs internationaux mais ne lui présentèrent aucune demande. En réponse aux questions posées par le chef du service, les requérants indiquèrent qu’ils n’avaient ni billets ni passeports. Le chef du service conduisit dès lors les membres de la famille Al-Shari au poste de police de l’aéroport. Les requérants furent identifiés par le biais des photocopies des papiers faites le matin même. La démarche des six membres de la famille Al-Shari ayant été considérée comme suspecte par la police des frontières, ceux-ci furent gardés sous le contrôle de la police dans une zone de l’aéroport réservée aux personnes en attente de refoulement. Pendant leur rétention dans cette zone, la deuxième requérante eut la possibilité de communiquer par téléphone avec l’un de ses frères (le septième requérant) résidant au Royaume-Uni. Elle mit ce dernier au courant de la situation et l’informa de son intention de demander aux autorités italiennes l’asile politique pour les six membres de la famille. Selon les informations fournies à la Cour par le Gouvernement, en application de l’article 49 § 1 du règlement, les six requérants n’auraient présenté aucune demande d’asile politique lors de leur rétention à l’aéroport de Milan, et n’auraient pas non plus manifesté leur intention à ce sujet ou fait part de l’existence d’une situation de danger pour eux s’ils devaient retourner en Syrie. Selon les requérants, la famille Al-Shari, qui n’a jamais été assistée par un interprète pendant sa rétention en Italie, n’aurait pas eu la possibilité d’exprimer clairement sa volonté et n’aurait à aucun moment compris si la demande d’asile politique avait été prise en considération par les autorités italiennes. La police de l’aéroport de Milan entama la procédure de refoulement des six membres de la famille vers le pays dont ils arrivaient, à savoir la Jordanie. Toutefois, selon le Gouvernement – mais ce fait est contesté par le requérants –, ceux-ci refusèrent cette destination. En tout cas, les autorités jordaniennes, dûment contactées, s’opposèrent à l’entrée des six syriens dans le pays : elles ne considérèrent pas comme valide la photocopie des billets et n’acceptèrent pas le formulaire OACI (Organisation de l’aviation civile internationale). La police des frontières programma alors le refoulement des requérants vers la Syrie, pays qui avait fourni les passeports détruits. Le 27 novembre 2002, les deux frères de la deuxième requérante (les septième et huitième requérants) arrivèrent à Milan. Selon les requérants, ils se renseignèrent sur la situation de leurs proches auprès des agents de police. Ces derniers confirmèrent la présence de la famille Al-Shari dans l’aéroport et le fait qu’une demande d’asile politique avait été présentée. Aucune rencontre entre les huit requérants ne fut toutefois possible, pour des raisons de sécurité. Le Gouvernement indique qu’il n’a pu vérifier ce fait, et en particulier si le contact avec la police, ou plutôt avec des vigiles du service de surveillance privée de l’aéroport, avait bel et bien eu lieu. Le même jour, la dernière requérante eut besoin d’une aide médicale ; une équipe d’assistance urgente de l’aéroport se rendit sur place et constata qu’il n’existait aucune « condition objective de type médical justifiant une aide médicale urgente ». Le 28 novembre 2002, les requérants furent embarqués sur le vol de 21 h 15 à destination de Damas. Escortés par des policiers italiens, ils furent remis à l’arrivée à la police des frontières syrienne. Juridiquement, ils firent l’objet d’une décision de refoulement avec accompagnement à la frontière (article 10 du décret législatif n o 286 du 25 juillet 1998 concernant le contrôle de l’immigration et contenant des dispositions quant au statut d’étranger). Entre-temps, les septième et huitième requérants avaient essayé d’obtenir l’assistance judiciaire pour les six autres requérants. Un avocat, M e B., ne fut cependant nommé que le 29 novembre, le lendemain du refoulement. Le 18 décembre 2002, un groupe de députés présenta une question parlementaire concernant le refoulement des six requérants. En réponse, le ministre des Relations avec le Parlement affirma que le gouvernement italien était intervenu au plus haut niveau auprès des autorités syriennes. Il indiqua en outre que l’Italie s’attendait à ce que les membres de la famille Al-Shari ne soient pas soumis à des mesures allant à l’encontre de la dignité humaine.
2.Le retour en Syrie D’après les renseignements que le gouvernement italien a pu obtenir du gouvernement syrien, après son retour en Syrie, le premier requérant a été arrêté et emprisonné. La nouvelle de son décès pour tortures subies au cours de sa détention, qui s’était répandue en février 2003, s’est avérée erronée. Pendant sa détention, l’ambassadeur d’Italie en Syrie a rendu visite au premier requérant à deux reprises. Les requérants indiquent que le premier requérant a été par la suite remis en liberté en octobre 2003 et cité à comparaître, le 30 mai 2004, devant le tribunal de sûreté de l’Etat syrien. Ils affirment que cela serait évidemment en relation avec son appartenance à l’Organisation des Frères musulmans, et plus particulièrement les « événements de Hama » (massacre du 2 février 1982), et avec la falsification des passeports. Les requérants indiquent également que la famille Al-Shari subit des pressions visant au retrait de la présente requête. De son côté, le gouvernement italien a indiqué, le 11 juin 2004, n’avoir pas eu confirmation de cette convocation par le ministère des Affaires étrangères syrien. Ses interlocuteurs syriens lui ont indiqué qu’ils allaient se renseigner. La Cour ne dispose pas d’informations plus récentes. B. Le droit interne pertinent Le décret législatif n o 286 du 25 juillet 1998 concerne le contrôle de l’immigration et contient des dispositions quant au statut de l’étranger. L’article 10 est libellé ainsi : Refoulement (loi du 6 mars 1998 n o 40, article 8) « 1. La police des frontières refoule les étrangers qui se présentent aux postes frontières sans répondre aux conditions requises par le présent texte pour entrer dans le territoire de l’Etat. 2. Le refoulement avec accompagnement à la frontière est également ordonné par le préfet de police dans le cas d’étrangers : (...)
3.Le transporteur qui a emmené à la frontière un étranger (...) qui en tout cas doit être refoulé aux termes de cet article, a l’obligation de le prendre immédiatement en charge et de le ramener dans l’Etat d’origine, ou dans celui qui a délivré le document de voyage que possède éventuellement l’étranger (...)
4.Les dispositions des paragraphes 1 à 3 et des paragraphes 3 et 6 de l’article 4 [concernant l’entrée dans le territoire de l’Etat], ne s’appliquent pas aux cas prévus par les dispositions en vigueur qui régissent l’asile politique, la reconnaissance du statut de réfugié, ou l’adoption de mesures de protection temporaire pour raisons humanitaires.
5.L’étranger refoulé bénéficie de l’assistance nécessaire aux postes frontières.
6.Les refoulements prévus à cet article sont enregistrés par l’autorité de police. » GRIEFS Les requérants allèguent la méconnaissance de l’article 1 du Protocole n o 6 quant au refoulement du premier requérant vers la Syrie malgré le risque pour celui-ci d’être condamné à mort dans ce pays. Les requérants se plaignent également du refoulement de la famille Al-Shari malgré le risque d’être soumis à la torture et à des traitements inhumains et dégradants. Ils invoquent l’article 3 de la Convention. Invoquant ce même article 3, les requérants se plaignent en outre des conditions dans lesquelles les six membres de la famille Al-Shari ont été retenus dans la zone réservée de l’aéroport de Malpensa. Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent enfin du manque d’effectivité de la procédure de demande d’asile devant les autorités nationales et du manque de possibilité de s’opposer au refoulement. EN DROIT 1. Lorsque la Cour a donné connaissance de la requête au gouvernement défendeur en vertu de l’article 54 § 2 b) du règlement de la Cour, celle-ci a demandé aux parties de s’exprimer également sur la question préliminaire de savoir si les septième et huitième requérants peuvent se prétendre victimes en leur nom propre. Le Gouvernement note que ces personnes sont les frères de la deuxième requérante et que leurs affirmations au sujet de le leurs démarches en Italie n’ont pas trouvé confirmation dans ses vérifications. Le seul élément à apparaître est que M e B. a demandé des renseignements le 29 novembre 2002 (voir la partie « En fait » ci-dessus). Les requérants constatent qu’aucune objection n’est soulevée par le Gouvernement sur ce point et revendiquent le droit des septième et huitième requérants à se prétendre victimes indirectes des violations alléguées. Après avoir pris connaissance des arguments développés par les parties quant au fond de la requête, la Cour n’estime plus nécessaire de trancher cette question, car la requête doit de toute manière être déclarée irrecevable. Pour la même raison, la Cour n’estime pas non plus nécessaire de se prononcer sur la question de savoir si les deuxième, troisième, quatrième et cinquième requérants peuvent également se prétendre victime de la violation de l’article 1 du Protocole n o 6 dans le chef du premier requérant. 2. Les requérants allèguent d’abord la méconnaissance de l’article 1 du Protocole n o 6 en raison du refoulement du premier requérant vers la Syrie, malgré le risque pour celui-ci d’être condamné à mort dans ce pays. Cette disposition est ainsi libellée : « La peine de mort est abolie. Nul ne peut être condamné à une telle peine ni exécuté. » Après des démarches faites auprès du gouvernement syrien, le gouvernement italien indique que le premier requérant a été emprisonné dans une prison syrienne et que son ambassadeur à Damas a pu le rencontrer. Quant à une prétendue citation du premier requérant à comparaître devant le tribunal de sûreté de l’Etat syrien, le 11 juin 2004, le gouvernement italien a indiqué qu’il n’était pas en mesure de répondre à cette question dans l’attente d’informations provenant des autorités syriennes. Par la suite, il n’a fourni aucun autre élément de fait. Les requérants soutiennent que, d’après une loi syrienne de 1980, le premier requérant risque d’être condamné à la peine de mort à cause de son appartenance au groupe islamique Organisation des Frères musulmans. Ils notent que le Gouvernement ne développe aucun argument sur cette question et réaffirment que la crainte exprimée pour la vie du premier requérant n’est pas mal fondée ; ils en veulent pour preuve son arrestation pendant plusieurs mois. La Cour rappelle que, lorsqu’il y a des motifs sérieux et avérés de croire que l’intéressé, si on le livre à un Etat, encourt un risque réel d’être soumis à la peine de mort, contraire à l’article 1 du Protocole n o 6, cette disposition implique l’obligation de ne pas extrader la personne en question vers ce pays ( Ismaili c. Allemagne (déc.), n o 58128/00, CEDH 15 mars 2001). Cependant, quiconque prétend être confronté à un tel risque doit, s’il est extradé vers un pays déterminé, étayer ses allégations par un commencement de preuve ( ibidem ). En l’espèce, la Cour note d’emblée que les affirmations des parties diffèrent quant à l’établissement des faits : selon le Gouvernement – qui soumet entre autres les déclarations sous serment des policiers concernés par le refoulement des requérants –, les cinq premiers requérants n’auraient pas manifesté la volonté de demander le statut de réfugié, tandis que, selon les requérants, ils auraient exprimé pareil souhait. Après avoir pris connaissance de tous les éléments de fait soumis à son attention, la Cour arrive à la conclusion qu’il n’est pas prouvé que les cinq premiers requérants aient manifesté la volonté de demander le statut de refugié et surtout qu’ils aient exprimé, à un moment ou à un autre, la crainte que le premièr requérant risque de se voir condamner à mort. La Cour rappelle – et cela n’est pas contesté par les requérants – que ceux-ci ne manifèstèrent pas ce souhait auprès des autorités de police, lorsqu’ils descendirent de l’avion en provenance d’Ammann au cours du premier contrôle de police subi après leur arrivée. Ce fait – doublé de la destruction des passeports immédiatement après le contrôle – laisse la Cour perplexe quant à la volonté réelle des requérants de demander l’asile politique ; sa perplexité est d’autant plus grande si l’on considère que, dans leur formulaire de requête à la Cour, les requérants ont indiqué qu’en venant en Italie, ils avaient l’intention d’y rester et non d’entrer dans l’espace Schengen afin de continuer le voyage vers un autre pays. La Cour note également que les requérants n’ont effectivement quitté le sol italien que le 28 novembre 2002 au soir, à savoir cinq jours et demi après leur entrée en Italie. Pendant cette période, même confinés dans la zone de rétention, ils ont éte logés dans un centre géré par le Centre italien pour les réfugiés et ont pu entrer en contact avec du personnel humanitaire. La Cour a du mal à concevoir que des personnes expérimentées quant à la gestion de ce genre de situation et capables de travailler avec des personnes ne parlant ni l’italien ni l’anglais n’aient pas compris que les requérants se trouvaient dans une situation justifiant une demande de statut de refugié politique et désiraient invoquer ce statut, ou, tout en l’ayant compris, qu’ils n’aient pas alerté la police sur l’opportunité de ne pas procéder au refoulement. De surcroît, les septième et huitième requérants arrivèrent à Milan du Royaume-Uni et purent s’entretenir avec la police avant le départ des membres de leur famille. Or à aucun moment ils n’évoquèrent le risque que leurs proches auraient encouru en cas de refoulement vers la Syrie. En outre, après leur retour en Syrie, les requérants n’ont pas fourni d’éléments de fait – antérieurs ou postérieurs à leur refoulement – donnant à penser qu’il existe un danger réel pour la vie du premier requérant. Certes, celui-ci a été convoqué devant le tribunal de sûreté de l’Etat syrien et, selon les indications qu’il a fournies, serait poursuivi pour usage de faux pour les « évenements de Hama ». Cependant, les requérants n’ont fourni d’indication ni quant aux charges pesant sur ce requérant ni quant aux risques évoqués. De ce fait, la Cour arrive à la conclusion qu’il n’a pas été prouvé que l’Etat defendeur aurait méconnu les obligations qui lui sont imposées par l’article 1 du Protocole n o 6. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 § 3 de la Convention. 3. Les requérants invoquent également l’article 3 de la Convention, ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » Ils se plaignent du refoulement de la famille Al-Shari malgré le risque d’être soumis à la torture et à des traitements inhumains et dégradants. Le Gouvernement affirme que les époux Al-Shari n’ont jamais manifesté leur intention de demander asile. En outre, le défaut de connaissance des langues italienne et anglaise n’a pas constitué un obstacle, car ils ont réussi à manifester leur volonté de ne pas être refoulés vers la Jordanie. Les requérants indiquent qu’ils encourent le risque de subir des persécutions et que le fait de n’avoir subi jusqu’à présent aucun traitement leur portant préjudice ne dégage pas le gouvernement défendeur de toute responsabilité sous l’angle de l’article 3. En effet, sa responsabilité doit être appréciée quant à la décision prise avec une évaluation ex ante des risques que la famille Al-Shari encourait. Les requérants ajoutent que la famille Al – Shari serait soumise à des pressions visant à ce qu’ils retirent la présente requête. La Cour rappelle que l’expulsion ou l’extradition d’un étranger par un Etat contractant peut soulever un problème au regard de l’article 3, donc engager la responsabilité de l’Etat en cause au titre de la Convention, lorsqu’il y a des motifs sérieux et avérés de croire que l’intéressé, si on l’extrade dans un autre pays, y encourra un risque réel d’être soumis à un traitement contraire à l’article 3. En pareil cas, cette disposition implique l’obligation de ne pas extrader la personne en question, dans la mesure où celui qui prétend être confronté à un risque sérieux de traitements contraires à l’article 3 de la Convention, s’il est extradé, a étayé ses allégations par un commencement de preuve (voir la jurisprudence citée ci-dessus). La simple allégation de répercussions lointaines ne saurait suffire ( Soering c. Royaume-Uni , arrêt du 7 juillet 1989, série A n o 161, p. 33, § 85). En outre, une simple possibilité de mauvais traitements en raison d’une conjoncture instable dans un pays n’entraîne pas en soi une infraction à l’article 3 ( Ismaili précitée). La Cour note que les raisons qui l’ont amenée à rejeter le grief visant l’article 1 du Protocole n o 6 sont valables pour le présent grief. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 § 3 de la Convention. 4. Invoquant l’article 3 de la Convention, les requérants se plaignent en outre des conditions dans lesquelles les six membres de la famille Al-Shari ont été retenus dans la zone réservée de l’aéroport de Milan Malpensa. Le Gouvernement soutient qu’à l’aéroport les six premiers requérants ont bénéficié d’un accueil « idoine et approprié ». Il a fourni des photographies des locaux destinés aux personnes à refouler. Les requérants contestent avoir reçu un accueil en conformité avec l’article 3. D’ailleurs, cela ne pourrait être prouvé par le simple fait que les locaux sont bien équipés. Ils ajoutent que ces locaux n’étaient pas adaptés pour y passer la nuit et que les enfants en bas âge n’ont pas eu une alimentation appropriée. L’un d’entre eux serait resté quasiment à jeun pendant plusieurs jours. Cet enfant aurait d’ailleurs nécessité une aide médicale. Enfin, les requérants se seraient trouvé dans un état d’angoisse et d’inquiétude en raison de l’impossibilité pour eux de communiquer avec les autres et de l’incertitude quant au sort qui leur était réservé. La Cour rappelle qu’un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des données de la cause, et notamment de la durée du traitement, de ses effets physiques et mentaux ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 120, CEDH 2000-IV). La Cour a estimé un traitement à la fois « inhumain », notamment pour avoir été appliqué avec préméditation pendant des heures et avoir causé, sinon de véritables lésions, du moins de vives souffrances physiques et morales, et « dégradant » parce que de nature à susciter chez ses victimes des sentiments de peur, d’angoisse et d’infériorité propres à les humilier et à les avilir. Pour qu’un traitement soit « inhumain » ou « dégradant », la souffrance ou l’humiliation doivent en tout cas aller au-delà de celles que comporte inévitablement une forme donnée de traitement ou de peine légitime. La question de savoir si le traitement avait pour but d’humilier ou de rabaisser la victime est un autre élément à prendre en compte (voir, par exemple, V. c. Royaume-Uni [GC], n o 24888/94, § 71, CEDH 1999-IX, et Raninen c. Finlande , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, pp. 2821-2822, § 55). L’absence d’un tel but ne saurait toutefois exclure de façon définitive un constat de violation de l’article 3 ( Labita , précité, ibidem ). En l’espèce, rien ne prouve que les autorités de police aient cherché à humilier les six premiers requérants. Il reste à déterminer si les conditions dans lesquelles la rétention s’est déroulée ont provoqué chez les six premiers requérants des souffrances morales et psychologiques incompatibles avec l’article 3. A cet égard, la Cour observe que les requérants ne fournissent pas d’éléments spécifiques permettant de conclure dans ce sens. Par ailleurs, le fait qu’un enfant ait eu besoin de recourir à l’assistance des médecins de l’aéroport ne constitue pas un signe de mauvais traitement. Au vu de ce qui précède, la Cour estime que, considéré dans sa globalité, le traitement dont les requérants se plaignent n’atteint pas le minimum nécessaire de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 5. Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent enfin du manque d’effectivité de la procédure de demande d’asile devant les autorités nationales et du manque de possibilité de s’opposer au refoulement. L’article 13 est ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » Le Gouvernement affirme qu’une personne refoulée peut introduire un recours contre la décision de refoulement devant un tribunal, et que ce recours ne suspend pas l’application de la décision attaquée. L’intéressé peut même introduire pareil recours en s’adressant à une ambassade ou à un consulat italien. Les requérants réaffirment qu’en l’espèce ils n’ont pas bénéficié d’une possibilité effective de contester la décision de refoulement – décision dont ils n’ont d’ailleurs pas eu une connaissance détaillée –, car ils auraient été refoulés avec un recours à la tromperie. En outre, la décision n’était pas rédigée en arabe (seule langue connue d’eux) et ils n’ont pas eu la possibilité de contacter un avocat. En particulier, les requérants allèguent qu’ils n’ont été jamais informés du fait qu’ils allaient être refoulés en Syrie. La Cour rappelle que l’article 13 garantit l’existence en droit interne d’un recours effectif permettant de s’y prévaloir des droits et libertés de la Convention, tels qu’ils peuvent s’y trouver consacrés. Cette disposition exige donc un recours interne permettant de connaître du contenu d’un « grief défendable » fondé sur la Convention et d’offrir le redressement approprié, même si les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations imposées par cette disposition. La portée de l’obligation résultant de l’article 13 varie en fonction de la nature du grief que le requérant fonde sur la Convention. Toutefois, le recours exigé par l’article 13 doit être « effectif » en pratique comme en droit. Lorsqu’on peut prétendre de manière défendable qu’il y a eu violation d’un ou plusieurs droits consacrés par la Convention, la victime doit disposer d’un mécanisme permettant d’établir la responsabilité de fonctionnaires ou d’organes de l’Etat quant à ce manquement. En outre, dans les cas qui s’y prêtent, une indemnisation des dommages – matériel aussi bien que moral – découlant de la violation doit en principe être possible et faire partie du régime de réparation mis en place (voir T.P. et K.M. c. Royaume-Uni [GC], n o 28945/95, § 107, CEDH 2001-V). Un grief n’échappe pourtant pas à l’empire de l’article 13 par cela seul que la Cour l’a déclaré manifestement mal fondé sous l’angle de la clause normative invoquée (voir, mutatis mutandis, Boyle et Rice c. Royaume-Uni , arrêt du 27 avril 1988, série A n o 131, p. 24, § 54). La Cour ne croit pas devoir donner une définition abstraite de la notion de défendabilité. Il y a lieu en revanche de rechercher, à la lumière des faits et de la nature du ou des problèmes juridiques en jeu, si chaque allégation de violation à l’origine d’un grief présenté sur le terrain de l’article 13 pouvait se défendre et, dans l’affirmative, si les exigences de ce texte se trouvaient remplies pour elle ( ibidem , § 55). Or les considérations sur les éléments de fait qui ont amené la Cour a écarter les griefs des requérants sous l’angle de la clause normative invoquée l’amènent à conclure, sous l’angle de l’article 13, que l’on n’était pas en présence d’un grief défendable. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président