A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64887/01 prezentată de Amedeo COPPOLA și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 iunie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinție, domnii A.B.
Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, A. Mularoni, judecători, L. Ferrari Bravo, judecător ad hoc, și domnul Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 7 octombrie 1998, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alin. (3) din Convenție și de a analiza în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, domnii Amedeo și Dario Coppola, și domnii mei Maria Anna și Rosalia Coppola, sunt resortisanți italieni, născuți în 1955, 1962, 1946 și 1950, și își au reședința în Solingen (Germania) și alții în provincia Caserta.
Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul S. de Nigris de Maria, avocat în Benevent. Guvernul italian (adică, . . .) a fost reprezentat succesiv de agenții săi, dnii Leanza și I.M. Braguglia, și co-agenții săi succesive, dnii Esposito și F. Crisafolli. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura principală La 19 mai 1994, A.C., tatăl reclamanților, a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, în funcție de funcția de judecător al muncii, în vederea recunoașterii dreptului său la o pensie de invaliditate civilă și la o alocație de ajutor la domiciliu ( La 9 iunie 1994, judecătorul judecător a stabilit prima audiere la 10 ianuarie 1996. La 28 aprilie 1995, A.C.
a prezentat o cerere de avansare a datei la care a fost încuviințată . printr-o ordonanță din 25 iulie 1995, judecătorul, care a acceptat această cerere, a fixat la tribunal la 6 noiembrie 1995. Între timp, la 13 februarie 1995, A.C. a decedat și, printr-un act din 2 iulie 1995, La 6 noiembrie 1995, judecătorul a numit un expert și apoi l-a pus la dispoziție pe 20. În ianuarie 1997. Cu toate acestea, această ședință a fost pronunțată din oficiu de două ori până la 23 martie 1998. În acea zi, judecătorul, care a acceptat cererea reclamanților, a prezentat cauza la 15 aprilie 1998. În ziua următoare, părțile nu au fost prezentate, judecătorul a amânat cauza la 17 februarie 1999, în conformitate cu art. 303 din Codul de procedură civilă.
Cu toate acestea, la 9 aprilie 1998 În iulie 1998, reclamanții au prezentat o cerere prin care solicitau să se avanseze data la care a fost înaintată data la care a avut loc încuviințarea cauzei. Prin ordonanță din 13 iulie 1998, judecătorul, care a acceptat această cerere, a fixat la ședință la 28 septembrie 1998. Prin aceeași hotărâre, al cărei text a fost depus la grefă la 24 decembrie 1998, instanța judecătorului a dat dreptul la cererea reclamanților. În 2001, reclamanții au sesizat Curtea de Apel a Romei în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001, a cărei lege Pinto, pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Ei au solicitat instanței să declare că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și să condamne statul italian la despăgubirea prejudiciilor suferite.
1000 de lire italiene [15 493,70 EUR (EUR) ] ca daune materiale și morale. Prin decizia din 28 februarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 30 aprilie 2002, instanța de apel a respins cererea reclamanților pe motiv că durata procedurii era rezonabilă. Prin hotărârea depusă la grefă la 30 septembrie 2005, Curtea de Casație a clasat decizia în litigiu și a trimis cauza în fața Tribunalului de Primă Instanță al Romei. În conformitate cu informațiile furnizate de solicitanți la 9 octombrie 2006, procedura era încă în curs de desfășurare în fața instanței de trimitere din Roma. Scordino c. Italia (n ([GC], n 36813/97, § 62-70, CEDO 2006). ÎN DREPT reclamanții se plâng de durata procedurii în fața instanței judecătorești din Benevent.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește că, în cauza Brusco c. Italia, aceasta a considerat că remediul introdus prin legea Pinto este o cale de atac eficientă și accesibilă pentru a denunța, în Italia, depășirea termen rezonabil mai mult, având în vedere contextul în care legea Pinto Această abordare a fost confirmată de Marea Cameră în cauza Spordino c. Italia (n. , unde s-a precizat, de asemenea, că Potrivit Curii, nu există nicio cale de a reveni asupra acestor concluzii. În speță, reclamanții au introdus o cale de atac în temeiul mai multor dispoziții din Legea Pinto, care a fost respinsă de Curtea de Justiie a Romei.
Cu toate acestea, Curtea de Casație a anulat ulterior această decizie. Procedura pentru controlul obligaiei de termen rezonabil La 9 octombrie 2006, data la care au fost primite ultimele informații a fost încă în curs de desfășurare în fața instanței de apel din Roma. Reclamanții vor avea posibilitatea de a se opune deciziei acestei instanțe de a contesta fie o eventuală constatare de neîncălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, fie suma care le-ar putea fi acordată cu titlu de despăgubire.
În aceste condiții, Curtea consideră că orice chestiune referitoare la durata procedurii în fața instanței judecătorești din Benevent este, în acest stadiu, prematură (a se vedea, De Filippo c. Italia, (dec.), n 72112/01, 27 martie 2007). Curtea amintește că este de competența justițiabililor să respecte normele procedurale prevăzute de dreptul intern, deoarece, în caz contrar, aceasta nu poate considera că obligația de epuizare a căilor de atac interne a fost îndeplinită (Cunningham c. Regatul Unit, n 10636/83, Decizia Comisiei din iulie 1985, Deciziile și rapoartele (DR) 43, pp. 171-173 Ferrari c. Italia (dec.), nr. 43472/98, 15 decembrie 1998 Craxi c. Italia (dec.), nr. 63226/00, 14 iunie 2001). Prin urmare, acest litigiu trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție.
În concluzie, având în vedere cele menționate anterior, este necesar să se pună capăt aplicării art. 3 din Convenție și să se declare inadmisibilă. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle F. Tulkens Grefier Președinte
DÉCISION
de la requête n o 64887/01 présentée par Amedeo COPPOLA et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2007 en une chambre composée de : M me F. Tulkens, présidente, MM. A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, M me A. Mularoni, juges, M. L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 octobre 1998, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM.
Amedeo et Dario Coppola, et M mes Maria Anna et Rosalia Coppola, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1955, 1962, 1946 et 1950, et résidant le premier à Solingen (Allemagne) et les autres dans la province de Caserte. Ils sont représentés devant la Cour par M e S. de Nigris de Maria, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et ses co-agents successifs, MM. V. Esposito et F. Crisafulli. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
1. La procédure principale Le 19 mai 1994, A.C., le père des requérants, déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir la reconnaissance de son droit à une pension d’invalidité civile et à une allocation d’aide à domicile (« indennità di accompagnamento »). Le 9 juin 1994, le juge d’instance fixa la première audience au 10 janvier 1996. Le 28 avril 1995, A.C. présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût avancée. Par une ordonnance du 25 juillet 1995, le juge, faisant droit à cette demande, fixa l’audience au 6 novembre 1995. Entre-temps, le 13 février 1995, A.C. était décédé et, par un acte du 2 août 1995, les requérants se constituèrent dans la procédure en qualité d’héritiers.
Le 6 novembre 1995, le juge nomma un expert puis remit l’audience au 20 janvier 1997. Toutefois, cette audience fut renvoyée d’office à deux reprises jusqu’au 23 mars 1998. Ce jour-là, le juge, faisant droit à la demande des requérants, remit l’affaire au 15 avril 1998. Le jour venu, les parties ne s’étant pas présentées, le juge ajourna l’affaire au 17 février 1999, aux termes de l’article 309 du code de procédure civile. Cependant, le 9 juillet 1998, les requérants présentèrent une demande tendant à ce que la date de l’audience fut avancée. Par une ordonnance du 13 juillet 1998, le juge, faisant droit à cette demande, fixa l’audience au 28 septembre 1998. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 24 décembre 1998, le juge d’instance fit droit à la demande des requérants.
2. La procédure « Pinto » En 2001, les requérants saisirent la cour d’appel de Rome au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Ils demandèrent à la cour de dire qu’il y avait eu une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner l’Etat italien au dédommagement des préjudices subis. Ils demandèrent notamment 30 000 000 lires italiennes [15 493,70 euros (EUR)] à titre de dommage matériel et moral. Par une décision du 28 février 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 30 avril 2002, la cour d’appel rejeta la demande des requérants au motif que la durée de la procédure était raisonnable.
Les requérants se pourvurent en cassation. Par un arrêt déposé au greffe le 30 septembre 2005, la Cour de cassation cassa la décision litigieuse et renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Rome. Selon les informations fournies par les requérants le 9 octobre 2006, la procédure était, à cette date, encore pendante devant la cour d’appel de Rome, agissant en tant que juridiction de renvoi. L’audience de discussion était fixée au 4 décembre 2006. B. Le droit interne pertinent Les dispositions de la « loi Pinto » et la jurisprudence qui en a fait application sont décrites dans Scordino c. Italie (n o 1) ([GC], n o 36813/97, §§ 62-70, CEDH 2006). EN DROIT Les requérants se plaignent de la durée de la procédure devant le juge d’instance de Bénévent.
Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, se lit comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour rappelle que dans l’affaire Brusco c. Italie , elle a estimé que le remède introduit par la « loi Pinto » est un recours efficace et accessible pour dénoncer, en Italie, le dépassement du « délai raisonnable » dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention. De plus, compte tenu du contexte dans lequel la « loi Pinto » a été adoptée et du but des dispositions transitoires qui y sont contenues, ce remède doit être tenté même par les requérants ayant introduit leur requête devant la Cour avant la date d’entrée en vigueur de la loi en question ( Brusco c. Italie (déc), n o 69789/01, CEDH 2001-IX).
Cette approche a été confirmée par la Grande Chambre dans l’affaire Scordino c. Italie (n o 1) , où il a été également précisé qu’après le revirement de la jurisprudence interne, il y avait lieu d’exiger des requérants qu’ils forment, à compter du 26 juillet 2004, un pourvoi en cassation contre les décisions prises par les cours d’appel dans le cadre de la « loi Pinto » lorsqu’une contestation surgit quant au montant de l’indemnisation (voir Scordino c. Italie (n o 1) , précité, §§ 144 et 147). Selon la Cour, rien ne permet de revenir sur ces conclusions. En l’espèce, les requérants ont introduit un recours aux termes de la « loi Pinto », qui a été rejeté par la cour d’appel de Rome. Cependant, la Cour de cassation a par la suite annulé cette décision.
La procédure pour le contrôle de l’exigence du « délai raisonnable » était toujours pendante devant la cour d’appel de Rome au 9 octobre 2006, date à laquelle ont été reçues les dernières informations. Les requérants auront la possibilité de se pourvoir en cassation, contre la décision de cette instance pour contester soit un éventuel constat de non-violation de l’article 6 § 1 de la Convention, soit le montant de la somme qui pourrait leur être octroyée à titre d’indemnisation.
Dans ces conditions, la Cour estime que toute question relative à la durée de la procédure devant le juge d’instance de Bénévent est, à ce stade, prématurée (voir, De Filippo c. Italie , (déc.), n o 72112/01, 27 mars 2007). La Cour rappelle qu’il appartient aux justiciables de respecter les règles de procédure prescrites par le droit interne car, dans le cas contraire, elle ne saurait considérer que l’exigence de l’épuisement des voies de recours internes ait été satisfaite ( Cunningham c. Royaume-Uni , n o 10636/83, décision de la Commission du 1 er juillet 1985, Décisions et rapports (DR) 43, pp. 171-173 ; Ferrari c. Italie (déc.), n o 43472/98, 15 décembre 1998 ; Craxi c. Italie (déc.), n o 63226/00, 14 juin 2001). Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
En conclusion, au vu de ce qui précède, il convient de mettre fin à l’application de l’ article 29 § 3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente