SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64892/01 prezentate de Carmela COCCA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 iunie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, mele A. Mularoni, D. Jočienė, judecători, L. Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și dlui Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 29 octombrie 1998, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, reclamanta, dl Carmela Cocca, este cetățean italian, născută în 1932 și rezidentă în Pesco Sannita (Benevent). Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul S. de Nigris de Maria, avocat în Benevent. Guvernul italian ( Leanza și I.M. Braguglia, și de co-agenții săi succesive, dnii Esposito și F. Crisafolli. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura principală La 25 octombrie 1993, reclamanta a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, funcționând ca judecător al muncii, care intenționa să obțină recunoașterea dreptului său la o pensie de invaliditate civilă și la o alocație de ajutor la domiciliu ( Mai 1995. Cu toate acestea, această ședință a fost pronunțată din oficiu la data de 3 iulie 1996. În ziua următoare, judecătorul a numit un expert și l-a remunerat la ședința din 17 septembrie 1997. Această ședință a fost pronunțată din oficiu la data de 15 decembrie 1997. Printr-o decizie din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 15 iunie 1998, judecătorul a acceptat cererea reclamantei. Procedura La 3 octombrie 2001, recurenta sesizează instanța de apel din Roma în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (Legea Pinto) pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Ea a solicitat instanței să declare că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirea prejudiciilor suferite. Printr-o decizie din 25 februarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 23 aprilie 2002, instanța de apel a respins cererea recurentei pe motiv că durata procedurii era rezonabilă. Recurenta s-a ocupat de casare. Prin o hotărâre depusă la grefă la 17 mai 2005, Curtea de Casație a pronunțat decizia în litigiu și a trimis cauza în fața instanței de apel din Roma. Conform informațiilor furnizate de reclamantă la 9 octombrie 2006, procedura era încă în curs de desfășurare în fața instanței de trimitere din Roma, acționând în calitate de instanță de trimitere. Scordino c. Italia (n ([GC], n 36813/97, § 62-70, CEDO-2006..). ÎN DREPT, recurenta se plânge de durata procedurii în fața instanței judecătorești din Benevent. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește că, în cauza Brusco c. Italia, aceasta a considerat că remediul introdus prin legea Pinto este o cale de atac eficientă și accesibilă pentru a denunța, în Italia, depășirea termen rezonabil mai mult, având în vedere contextul în care legea Pinto Această abordare a fost confirmată de Marea Cameră în cauza Spordino c. Italia (n. , unde s-a precizat, de asemenea, că Potrivit Curii, nu există nicio cale de a reveni asupra acestor concluzii. În speță, recurenta a introdus o cale de atac în termenii La 9 octombrie 2006, data la care au fost primite ultimele informații a fost încă în curs de desfășurare în fața instanței de apel din Roma. Recurenta va avea posibilitatea de a se opune deciziei acestei instanțe de a contesta fie o eventuală constatare de neîncălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, fie suma care i-ar putea fi acordată cu titlu de despăgubire. În aceste condiții, Curtea consideră că orice chestiune referitoare la durata procedurii în fața instanței judecătorești din Benevent este, în acest stadiu, prematură (a se vedea, De Filippo c. Italia, (dec.), n 72112/01, 27 martie 2007). Curtea amintește că este de competența justițiabililor să respecte normele procedurale prevăzute de dreptul intern, deoarece, în caz contrar, aceasta nu poate considera că cerința de epuizare a căilor de atac interne a fost îndeplinită (Cunningham c. Regatul Unit, n 10636/83, Decizia Comisiei din iulie 1985, Deciziile și rapoartele (DR) 43, p. 171-173, Ferrari c. Italia (dec.), nr. 43472/98, 15 decembrie 1998 Craxi c. Italia (dec.), nr. 63226/00, 14 iunie 2001). Prin urmare, acest spătar trebuie respins pentru neechivocarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. În concluzie, având în vedere cele menționate anterior, este necesar să se pună capăt aplicării art. 3 din Convenție și să se declare cererea. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle F. Tulkens Grefier Președinte
de la requête n
o
64892/01
présentée par Carmela COCCA
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 juin 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
mes
juges,
M.
juge ad hoc,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 octobre 1998,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Carmela Cocca, est une ressortissante italienne, née en 1932 et résidant à Pesco Sannita (Bénévent). Elle est représentée devant la Cour par M
e
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté successivement par ses agents, MM.
U.
Leanza et I.M. Braguglia, et par ses co-agents successifs, MM.
V.
Esposito et F. Crisafulli.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
1.
La procédure principale
Le 25 octobre 1993, la requérante déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir la reconnaissance de son droit à une pension d’invalidité civile et à une allocation d’aide à domicile («
indennità di accompagnamento
»).
Le 28 octobre 1993, le juge d’instance fixa la première audience au 17
mai 1995. Toutefois, cette audience fut renvoyée d’office au 3 juillet 1996. Le jour venu, le juge nomma un expert puis remit l’audience au 17
septembre 1997. Cette audience fut renvoyée d’office au 15 décembre 1997.
Par une décision du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 15
juin 1998, le juge fit droit à la demande de la requérante.
2.
La procédure «
Pinto
»
Le 3 octobre 2001, la requérante saisit la cour d’appel de Rome au sens de la loi n
o
89 du 24
mars
2001, dite «
loi
Pinto
», afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Elle demanda à la cour de dire qu’il y avait eu une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner l’Etat italien au dédommagement des préjudices subis.
Par une décision du 25 février 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 23 avril 2002, la cour d’appel rejeta la demande de la requérante au motif que la durée de la procédure était raisonnable.
La requérante se pourvut en cassation. Par un arrêt déposé au greffe le 17
mai 2005, la Cour de cassation cassa la décision litigieuse et renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Rome.
Selon les informations fournies par la requérante le 9 octobre 2006, la procédure était, à cette date, encore pendante devant la cour d’appel de Rome, agissant en tant que juridiction de renvoi. L’audience de discussion était fixée au 27 novembre 2006.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions de la «
loi
Pinto
» et la jurisprudence qui en a fait application sont décrites dans
Scordino c. Italie (n
o
1)
([GC], n
o
36813/97, §§
La requérante se plaint de la durée de la procédure devant le juge d’instance de Bénévent.
Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle que dans l’affaire
Brusco c. Italie
, elle a estimé que le remède introduit par la «
loi Pinto
» est un recours efficace et accessible pour dénoncer, en Italie, le dépassement du «
délai raisonnable
» dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention. De plus, compte tenu du contexte dans lequel la «
loi Pinto
» a été adoptée et du but des dispositions transitoires qui y sont contenues, ce remède doit être tenté même par les requérants ayant introduit leur requête devant la Cour avant la date d’entrée en vigueur de la loi en question (
Brusco c. Italie
(déc), n
o
Cette approche a été confirmée par la Grande Chambre dans l’affaire
Scordino
c. Italie (n
o
1)
, où il a été également précisé qu’après le revirement de la jurisprudence interne, il y avait lieu d’exiger des requérants qu’ils forment, à compter du 26
juillet 2004, un pourvoi en cassation contre les décisions prises par les cours d’appel dans le cadre de la «
loi Pinto
» lorsqu’une contestation surgit quant au montant de l’indemnisation (voir
Scordino c. Italie (n
o
1)
, précité, §§ 144 et 147).
Selon la Cour, rien ne permet de revenir sur ces conclusions.
En l’espèce, la requérante a introduit un recours aux termes de la «
loi Pinto
», qui a été rejeté par la cour d’appel de Rome. Cependant, la Cour de cassation a par la suite annulé cette décision. La procédure pour le contrôle de l’exigence du «
délai raisonnable
» était toujours pendante devant la cour d’appel de Rome au 9 octobre 2006, date à laquelle ont été reçues les dernières informations. La requérante aura la possibilité de se pourvoir en cassation contre la décision de cette instance pour contester soit un éventuel constat de non-violation de l’article 6 § 1 de la Convention, soit le montant de la somme qui pourrait lui être octroyée à titre d’indemnisation.
Dans ces conditions, la Cour estime que toute question relative à la durée de la procédure devant le juge d’instance de Bénévent est, à ce stade, prématurée (voir,
De Filippo c. Italie
, (déc.), n
o
72112/01, 27 mars 2007).
La Cour rappelle qu’il appartient aux justiciables de respecter les règles de procédure prescrites par le droit interne car, dans le cas contraire, elle ne saurait considérer que l’exigence de l’épuisement des voies de recours internes ait été satisfaite (
Cunningham c. Royaume-Uni
, n
o
10636/83, décision de la Commission du
1
er
juillet 1985, Décisions et rapports (DR) 43, pp.
171-173,
Ferrari c. Italie
(déc.), n
o
43472/98, 15
décembre 1998
;
Craxi c. Italie
(déc.), n
o
63226/00, 14 juin 2001).
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
En conclusion, au vu de ce qui précède, il convient de mettre fin à l’application de l’
article
29
§
3 de la Convention et de déclarer la requête
irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
Greffière
Présidente