LONGOBARDI ET AUTRES c. ITALIE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 7670/03 prezentate de Luigi LONGOBARDI și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 26 iunie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, domnii A.B. Baka, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, D. Jočienė, domnii D. Popović, judecători, și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 3 martie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere decizia parțială din 5 aprilie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a luat această decizie, ia următoarea decizie, în calitate de reclamanti, dl Luigi Longobardi, dl Clara Longobadi, dl Giuliana Longobadi, dl Marco Alessandro Momigliano, dl Anna Momigliano, dl Sandro Momigliano, dl M. Fernanda Vacchelli și Nearco s.a.s. sunt resortisanți italieni, născuți în 1937, 1936, 1934, 1956, 1958, 1960 și 1934 și reședința la Roma și Campagnano di Roma (Roma), și o societate în comandită simplă al cărei sediu este la Roma. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul G. Lavitola și R. Nania, avocați la Roma. Guvernul italian ( În cazul în care, în urma unei cereri din partea unei părți, se consideră că o parte nu poate fi considerată ca fiind o persoană fizică sau juridică, aceasta nu poate fi considerată ca fiind o întreprindere în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din tratat. În total, 1000 de metri pătrați, cu sediul în Labico (Roma) și înregistrat la cadastru, fișa 632, parcelele 12, 15 și 22. Acest teren era clasificat drept structurabil de planul general al orașului Roma (pian regolatore general). Prin decretul din 18 martie 1994, Ministerul Patrimoniului și al laiului ( Ministero dei Beni culturili e ambientali) ) a lovit acest teren cu o interdicție absolută de a construi în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 1089 din 1939, având în vedere interesul arheologic al zonei în care se afla acest teren. Ministerul a considerat că este esențial să protejeze zona arheologică și, în acest scop, să lovească din această perspectivă interdicția de a construi terenul în litigiu pentru a asigura vizibilitatea mausoleului Santa Elena din orice perspectivă. La o dată nespecificată, primii, al doilea, al treilea și al optulea reclamanți au atacat acest ordin în fața Tribunalului Administrativ Regional din Lazio ( În cadrul procedurii, administrația pârâtă s-a constituit, susținând, printre altele, că interdicția de a construi pe teren a reclamanților era justificată de necesitatea de a asigura vizibilitatea monumentului de teren roman prezent în zonă. Prin hotărârea din 10 iulie 1996, TAR a acceptat acțiunea reclamanților și a anulat măsura atacată, mai exact o interdicție absolută de a construi nu era justificată în speță, ținând cont de faptul că distanța minimă dintre monument și terenurile reclamanților era de trei sute de metri. Printr-o hotărâre depusă la grefa din 4 septembrie 2002, Consiliul de Stat a primit apelul de la administrație. Întrucât mausul a fost situat în centrul unui complex funerar de mare dimensiune care se întindea pe zona care includea terenul reclamanților, Consiliul de Stat a considerat că este necesar să se păstreze această zonă. Prin urmare, Comisia consideră că măsura în cauză constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE. În această perspectivă, ceea ce a contat a fost că lipsa de construcții pe terenul în litigiu asigura vizibilitatea mausoleului la foarte mare distanță. Măsura era, prin urmare, conformă cu legea. Dreptul intern relevant la art. 21 din Legea nr. 1089 din 1939 dispune, în părțile sale relevante (1) Ministrul (...) are dreptul de a adopta (...) dispozițiile finalizate de a împiedica punerea în pericol a integrității, a perspectivei, a luminii și a condițiilor de mediu și a decorului bunurilor imobile supuse dispozițiilor prezentei legi. 2. LAchitatea unei astfel de capacități este independentă de aplicarea dispozițiilor în materie de urbanism sau de executarea unor planuri de urbanism. (...) mai mult. GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că interdicția de a construi pe terenul lor este o măsură disproporționată, din cauza efectelor negative asupra disponibilității bunurilor lor, în lipsa oricărei despăgubiri. Reclamanții se plâng că interdicția de a construi pe terenul lor în lipsa unei despăgubiri este o măsură disproporționată. Ei susțin încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Cu titlu preliminar, se referă la cauza Sporrong și Lönnroth c. Suedia Sporrong și Lönnroth c. Suedia , Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n 52), guvernul susține că statele au o marjă largă de apreciere în materie de urbanism. Guvernul susține că, în speță, ingerința în dreptul reclamanților de a respecta bunurile lor a avut o bază legală și, ca atare, a îndeplinit cerințele de interes general. Între cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor, guvernul observă mai întâi că situația de interes arheologic al terenului era preexistentă în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate de către reclamanți și că, în orice caz, prezența bunurilor arheologice ar constitui un obstacol nu numai în calea realizării unor construcții private, ci și în calea realizării unor lucrări publice. În plus, guvernul susține că reclamanții nu s-ar fi plâns niciodată de utilizarea în alt mod a terenului lor și că nu ar fi menționat niciodată dorința lor de a solicita o autorizație de construcție. În primul rând, guvernul susține că, în Italia, există o mare parte a patrimoniului arheologic și artistic al lumii și că, prin urmare, orice obligație a statului de a plăti despăgubiri proprietarilor în cazuri similare ar constitui o sarcină disproporționată împotriva sa. În al doilea rând, având în vedere că majoritatea acestor bunuri arheologice și artistice au fost clasificate ca patrimoniu mondial de către UNESCO, Guvernul susține că nu poate intra în competența statului italian o eventuala obligație de a-și îndeplini obligațiile. În lumina acestor considerații, guvernul concluzionează că, în speță, echilibrul corect a fost respectat și că nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. Reclamanții se referă la teza guvernului. Ei susțin că ingerința în dreptul lor la respectarea bunurilor nu este justificată, deoarece terenul lor se află la o distanță suficientă de mausoleul Santa Elena. Mai mult decât atât, ei observă că terenul lor se află într-o zonă urbană și că a fost clasificat ca fiind structurabil de planul general de urbanism al orașului Roma. Ar fi fost supus interdicției absolute de a construi în urma unei proceduri în cursul căreia autoritățile administrative aveau o putere discreționară de apreciere. În plus, reclamanții susțin că prezența în Italia a unui număr mare de bunuri arheologice și artistice nu poate constitui un obstacol în calea cerințelor de protecție a dreptului individual la respectarea bunurilor. În lumina acestor considerații și având în vedere, în special, lipsa oricărei despăgubiri, reclamanții consideră că limitarea construirii terenului lor nu poate fi considerată în conformitate cu echilibrul corect În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și cu art. 1 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și cu art. 1 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Curtea constată că terenul reclamanților era clasificat ca fiind structurabil de planul general de urbanism al orașului Roma și că, de la adoptarea de către Ministerul Patrimoniului din 18 martie 1994 al Ministerului Patrimoniului și al lalui, acest teren a fost lovit de o interdicție absolută de a construi din cauza interesului arheologic al zonei în care se afla. Curtea consideră că limitările care decurg din dreptul ministerial menționat anterior constituie o interferență în dreptul reclamanților la respectarea proprietăților lor. Această interferență intră sub incidența reglementării utilizării bunurilor, în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr 1 (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n 52, § 64 Hiltunen c. Finlanda (dec), 30337/96, 28 septembrie 1999 I.F., F.D. și S. c. France, n 10800/84, Decizia Comisiei din 5 octombrie 1987, nepublicată; U.D. c. Austria, n 28569/95, Decizia Comisiei din 10 aprilie 1987, nepublicată). Curtea constată că clasificarea terenului reclamanților în zone de interes arheologic, cu o interdicie absolută de a construi, avea o bază legală în art. 21 din Legea nr. 1089 din 1939, pe care la și anume protecția unei zone cu o valoare arheologică considerabilă, intră în interesul general în sensul alineatului (2) din art. 1 din Protocolul nr. (1) În această privință, Curtea trebuie să sublinieze că necesitatea protejării patrimoniului arheologic reprezintă o cerință fundamentală, în special într-o țară care găzduiește o parte considerabilă a patrimoniului arheologic mondial. Este necesar să se analizeze dacă s-a menținut un echilibru corect între cerințele de interes general și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special având în vedere absența acestora (a se vedea deciziile U.D. c. Austria, Hiltunen c. Finlanda, I.F., F.D. și S. c. Franța menționate anterior, și, mutatis mutandis Cooperativa La Laurentina c. Italia, 235299/94, 2 august 2001).În primul rând, Curtea constată că Curtea arată, de asemenea, că, în cursul perioadei anterioare datei de la care a fost adoptat la data de 18 martie 1994, terenul reclamanților era clasificat ca fiind structurabil. Or, în cursul unei astfel de perioade, nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute la art. 107 alineatul (3) litera (c) din tratat. niciodată nu și-au manifestat intenția de a construi pe teren și nu au inițiat proceduri administrative pentru obținerea unui permis de construcție pe acesta. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanții au contribuit ei înșiși la pierderea de șanse în ceea ce privește posibilitatea de a construi pe o parte a terenului lor (a se vedea Casa Missionaria per Missioni estere di Steyl c. Italia (dec.), 75248/01, 13 mai 2004, și, mutatis mutandis Bahia Nova S.A. c. Spania , (dec.), n 50924/99, 12 decembrie 2000 a opus Skibińscy c. Polonia , n 52589/99, 14 noiembrie 2006). În lumina acestor considerații, Curtea consideră că ingerința în litigiu a creat echilibrul corect care trebuie să aibă loc între interesul public și interesul privat. Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție (a se vedea Casa Missionaria per Missioni estere di Steyl c. Italia (dec.), citată anterior). Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Tulkens Modulière Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

7670/03

présentée par Luigi LONGOBARDI et autres

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 26 juin 2007 en une chambre composée de

:

M

me

F. Tulkens,

présidente,

MM.

A.B. Baka,

R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

V. Zagrebelsky,

M

me

D. Jočienė,

MM.

D. Popović,

juges,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 3 mars 2003,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu la décision partielle du 5 avril 2005,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Luigi Longobardi, M

me

Clara Longobardi, M

me

Giuliana Longobardi, M. Marco Alessandro Momigliano, M

me

Anna Momigliano, M. Sandro Momigliano, M

me

Fernanda Vacchelli et Nearco s.a.s., sont respectivement des ressortissants italiens, nés en 1937, 1936, 1934, 1956, 1958, 1960 et 1934 et résidant à Rome et Campagnano di Roma (Rome), et une société en commandite simple dont le siège est à Rome. Ils sont représentés devant la Cour par M

es

G. Lavitola et R. Nania, avocats à Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, par son coagent, M. F. Crisafulli, et par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants sont propriétaires d’un terrain d’environ 39

000 mètres carrés au total, sis à Labico (Rome) et enregistré au cadastre, feuille 632, parcelles 12, 15 et 22.

Ce terrain

était classé comme constructible par le plan général d’urbanisme (

piano regolatore generale

) de la ville de Rome.

Par un arrêté du 18 mars 1994, le ministère du Patrimoine et de l’Environnement (

Ministero dei Beni culturali e ambientali

) frappa ce terrain d’une interdiction absolue de construire aux termes de l’article 21 de la loi n

o

1089 de 1939, en raison de l’intérêt archéologique de la zone dans laquelle ce terrain se trouvait. Le ministère considéra essentiel de sauvegarder la zone archéologique et, dans cette optique, de frapper d’interdiction de construire le terrain litigieux aux fins de garantir la visibilité du mausolée de Santa Elena depuis toute perspective.

A une date non précisée, les premier, deuxième, troisième et huitième requérants attaquèrent cet arrêté devant le tribunal administratif régional («

TAR

») du Latium. Ils alléguaient notamment que leur terrain ne contenait aucun vestige archéologique et que le seul monument de l’époque romaine dans la zone n’était pas à proximité du terrain.

L’administration défenderesse se constitua dans la procédure, alléguant notamment que l’interdiction de construire frappant le terrain des requérants était justifiée par la nécessité de garantir la visibilité du monument d’époque romaine présent dans la zone.

Par un jugement du 10 juillet 1996, le TAR accueillit le recours des requérants et annula la mesure attaquée, estimant qu’une interdiction absolue de construire n’était pas justifiée en l’espèce, compte tenu de ce que la distance minimale entre le monument et les terrains des requérants était de trois cent mètres.

L’administration interjeta appel de ce jugement.

Par un arrêt déposé au greffe le 4 septembre 2002, le Conseil d’Etat accueillit l’appel de l’administration.

Etant donné que le mausolée était sis au centre d’un complexe funéraire de grande dimension qui s’étendait sur la zone incluant le terrain des requérants, le Conseil d’Etat estima qu’il était nécessaire de préserver cette zone. L’interdiction de construire frappant le terrain des requérants était une mesure de protection indirecte, en ce que elle visait un terrain qui n’était pas à protéger en tant que tel mais qui était en rapport avec le but à atteindre, soit assurer la visibilité d’un monument très important du patrimoine. Dans cette perspective, ce qui comptait était que l’absence de constructions sur le terrain litigieux assurait la visibilité du mausolée à très grande distance. La mesure était donc conforme à la loi.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 21 de la loi n

o

1089 de 1939 dispose, dans ses parties pertinentes

:

«

(...) ».

GRIEF

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, les requérants se plaignent que l’interdiction de construire frappant leur terrain est une mesure disproportionnée, en raison des répercussions négatives sur la disponibilité de leur bien, en l’absence de toute indemnisation.

EN DROIT

Les requérants se plaignent que l’interdiction de construire frappant leur terrain en l’absence d’indemnisation est une mesure disproportionnée. Ils allèguent la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A titre préliminaire, se référant à l’affaire

Sporrong et Lönnroth c. Suède

(

Sporrong et Lönnroth c. Suède

, arrêt du 23 septembre 1982, série

A n

o

52), le Gouvernement soutient que les Etats jouissent d’une large marge d’appréciation en matière d’urbanisme.

Le Gouvernement fait valoir qu’en l’espèce l’ingérence dans le droit des requérants au respect de leurs biens avait une base légale et répondait en tant que telle aux exigences de l’intérêt général.

Quant au «

juste équilibre

» entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens, le Gouvernement observe d’abord que la situation d’intérêt archéologique du terrain était préexistante à l’acquisition du droit de propriété de la part des requérants et qu’en tout état de cause la présence de biens archéologiques constituerait une entrave non seulement à la réalisation de constructions privées mais aussi à celle d’ouvrages publics.

De plus, le Gouvernement soutient que les requérants ne se seraient jamais plaint de l’impossibilité d’utiliser autrement leur terrain et n’auraient notamment jamais mentionné leur volonté de demander une autorisation à bâtir.

S’agissant de l’absence d’indemnisation, en premier lieu le Gouvernement fait valoir qu’en Italie il y a une grande partie du patrimoine archéologique et artistique du monde et que par conséquent toute obligation pour l’Etat de verser une indemnisation au bénéfice des propriétaires dans des affaires similaires constituerait une charge disproportionnée à son encontre. En deuxième lieu, étant donné que la plupart de ces biens archéologiques et artistiques ont été classés comme patrimoine mondial par l’UNESCO, le Gouvernement soutient qu’il ne peut pas relever de la compétence de l’Etat italien une éventuelle obligation d’indemnisation.

A la lumière de ces considérations, le Gouvernement conclut qu’en l’espèce le juste équilibre a été respecté et qu’il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement. Ils font valoir que l’ingérence dans leur droit au respect des biens n’est pas justifiée étant donné que leur terrain se trouve à une distance suffisante du mausolée de Santa Elena.

De plus, ils observent que leur terrain se trouve dans une zone urbaine et qu’il était classé comme constructible par le plan général d’urbanisme de la ville de Rome. Il aurait été assujetti à l’interdiction absolue de construire à la suite d’une procédure au cours de laquelle les autorités administratives avaient un pouvoir d’appréciation discrétionnaire.

En outre, les requérants soutiennent que la présence en Italie d’un grand nombre de biens archéologiques et artistiques ne peut pas constituer une entrave aux exigences de protection du droit individuel au respect des biens.

A la lumière de ces considérations et compte tenu notamment de l’absence de toute indemnisation, les requérants estiment que la limitation de bâtir frappant leur terrain ne peut pas être considérée comme respectueuse du «

juste équilibre

» devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens et ils en concluent, partant, à la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

La Cour constate d’emblée que le terrain des requérants était classé comme constructible par le plan général d’urbanisme de la ville de Rome et que, depuis l’adoption de l’arrêté du 18 mars 1994 du ministère du Patrimoine et de l’Environnement, ce terrain a été frappé d’une interdiction absolue de construire en raison de l’intérêt archéologique de la zone dans laquelle il se trouvait.

La Cour estime que les limitations découlant de l’arrêté ministériel précité constituent une ingérence dans le droit des requérants au respect de leurs biens. Cette ingérence relève de la réglementation de l’usage des biens, au sens du deuxième paragraphe de l’article 1 du Protocole n

o

1 (

Sporrong et Lönnroth c. Suède

, arrêt du 23 septembre 1982, série A n

o

52, § 64

;

Hiltunen c. Finlande

(déc), n

o

30337/96, 28 septembre 1999

;

I.F., F.D. et

Sté S. c. France

, n

o

10800/84, décision de la Commission du 5 octobre 1987, non publiée ;

U.D. c. Autriche

, n

o

28569/95, décision de la Commission du 10 avril 1987, non publiée).

La Cour constate que le classement du terrain des requérants en zone d’intérêt archéologique frappée d’une interdiction absolue de construire avait une base légale dans l’article 21 de la loi n

o

1089 de 1939, sur lequel l’arrêté du ministère du Patrimoine et de l’Environnement s’appuyait.

Le but des restrictions imposées aux requérants en l’absence de toute indemnisation,

à savoir la protection d’une zone ayant une valeur archéologique considérable,

rentre

bien dans l’intérêt général au sens du paragraphe 2 de l’article 1 du Protocole n

o

Il y a lieu de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu, compte tenu notamment de ladite absence d’indemnisation (voir les décisions

U.D. c. Autriche, Hiltunen c. Finlande, I.F., F.D. et

Sté S. c. France

précitées, et,

mutatis mutandis

,

Cooperativa La Laurentina c.

Italie

, n

o

23529/94, 2

août 2001).

La Cour note d’abord que l’application en l’espèce de arrêté ministériel est contestée par les requérants en ce qu’elle a entraîné l’impossibilité de construire.

Les requérants n’ont toutefois pas montré qu’ils ont été obligés de modifier l’usage de leur terrain à la suite de l’adoption de l’arrêté prévoyant l’interdiction absolue de construire sur celui-ci.

La Cour relève en outre qu’au cours de la période antérieure à l’adoption de l’arrêté ministériel du 18 mars 1994,

le terrain des requérants était classé comme constructible. Or, au cours d’une telle période, les requérants n’ont

jamais manifesté leur intention de bâtir sur le terrain et n’ont pas entamé des procédures administratives visant à l’obtention d’un permis de construire sur celui-ci. Dès lors, la Cour estime que les requérants ont contribué eux-mêmes à la perte de chance quant à la possibilité de construire sur une partie de leur terrain (voir,

Casa Missionaria per le Missioni estere di Steyl c.

Italie

(déc.), n

o

75248/01, 13 mai 2004, et,

mutatis mutandis

,

Bahia Nova S.A. c. Espagne

, (déc.), n

o

50924/99, 12

décembre 2000

;

a contrario

,

Skibińscy

c. Pologne

, n

o

52589/99, 14

novembre 2006).

A la lumière de ces considérations, la Cour estime que l’ingérence litigieuse a ménagé le juste équilibre devant régner entre l’intérêt public et l’intérêt privé.

Dès lors, la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention (voir

Casa

Missionaria per le Missioni estere di Steyl c. Italie

(déc.), précitée).

Il convient donc de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

F.

Tulkens

Greffière

Présidente