Stojakovic împotriva Austriei

PRIMA SECȚIE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

Aplicația nr. 30003/02 de Milenko STOJAKOVIC împotriva Austriei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima Secție), în ședință din 5 iulie 2005, constituită în Cameră din: Domnul C.L. Rozakis, președinte, Doamna N. Vajić, Doamna S. Botoucharova, Doamna E. Steiner, Domnul K. Hajiyev, Domnul D. Spielmann, Domnul S.E. Jebens, judecători, și Domnul S. Quesada, grefier adjunct de secție, Având în vedere aplicația mai sus-menționată depusă la 7 august 2002 (privind procedurile de rechemare și transfer) și la 8 aprilie 2004 (privind procedurile disciplinare), Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul Statului pârât și observațiile în răspuns prezentate de reclamant, După deliberare, decide după cum urmează: FAPTELE Reclamantul, Milenko Stojakovic, este cetățean austriac, născut în 1944 și locuiește în Linz.

A fost reprezentat în fața Curții de Domnul M. Poduschka, avocat cu practică la Perg. Guvernul Statului pârât a fost reprezentat de Ambasadorului H. Winkler, șef al Departamentului de Drept Internațional la Ministerul Federal pentru Afaceri Externe. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Încă din 1984, reclamantul era director al Institutului Federal de Cercetare Bacteriologică și Serologică (Bundesstaatiche bakteriologisch-serologische Untersuchungsanstalt) din Linz.

Conform profilului de activitate prezentat de Guvern, sarcinile Institutului implicau: - efectuarea de diverse examinări, și anume examinări la solicitarea oficială conform Legilor relevante privind Sănătatea și examinări bacteriologice ale calității apei; - cercetare, colectare și transfer de date; asistență pentru instalarea și menținerea unui sistem de notificare privind anumite boli infecțioase; menținerea unei rețele specifice privind bolile epidemiologice care integrează rețelele UE și alte rețele internaționale; - participare în proiecte și studii științifice internaționale; - furnizarea de informații și sfaturi generale, cum ar fi sfaturi privind prevenirea și transmiterea bolilor infecțioase și utilizarea antibioticelor; - asistență prin acordarea de sfaturi de expert în elaborarea standardelor de calitate pentru laboratoarele microbiologice, ale recomandărilor naționale în domeniul igienei, microbiologiei medicale și medicinei preventive și ale legislației epidemiologice; - reprezentarea departamentului Ministerului competent în grupuri de experți naționale și internaționale.

Reclamantul, în calitate de director al Institutului, era responsabil pentru toate sarcinile care i-au fost încredințate. Conform art. 3 din Legea privind Funcționarii Civili, era în continuare responsabil pentru anumite aspecte privind reglementarea serviciului acestuia, și anume aranjamentul concediilor și acordarea de servicii speciale, și avea autoritatea de a emite decizii (Bescheide) în acest sens. 1. Procedurile disciplinare La 22 noiembrie 1999, Comisia Disciplinară de la Ministerul Muncii, Sănătății și Afacerilor Sociale (Disziplinarkommission beim Bundesministerium für Arbeit, Gesundheit und Soziales) a găsit reclamantul vinovat de încălcarea datoriilor sale profesionale conform Legii Anti-Discriminării (Bundes-Gleichbehandlungsgesetz) și l-a condamnat la o amendă de aproximativ 2.400 euro (EUR).

A constatat că reclamantul, printre altele, a făcut declarații despre unii dintre angajații săi care constituiau hărțuire sexuală. La 15 iunie 2000, Consiliul Superior Disciplinar de la Ministerul Serviciilor Publice și Sportului (Disziplinaroberkommission beim Bundesministerium für öffentliche Leistung und Sport) a respins parțial apelul reclamantului. A redus amenda la aproximativ 1.600 EUR. La 20 septembrie 2000, reclamantul a depus o plângere la Curtea Administrativă. A protestat, în special, că Consiliul Disciplinar nu a ținut seama corespunzător de argumentele sale că procedurile disciplinare trebuie să fie văzute în contextul programului de restructurare al Ministerului și au fost direcționate către obligarea sa să ia pensionare anticipată.

La 4 septembrie 2003, Curtea Administrativă a respins plângerea reclamantului. Reclamantul nu a depus o plângere la Curtea Constituțională (Verfassungsgerichtshof). 2. Procedurile de transfer (Versetzung) În același timp, la 31 martie 2000, Ministrul Federal al Muncii, Sănătății și Afacerilor Sociale a rechemat reclamantul din postul său cu efect imediat (Abberufung mit sofortiger Wirkung) și l-a transferat la o funcție de grad inferior, și anume o funcție de referent la Ministerul Muncii, Sănătății și Afacerilor Sociale din Viena. Referindu-se la comportamentul reclamantului care a fost subiectul procedurilor disciplinare în curs, ea a constatat că reclamantul a încălcat datoriile sale profesionale și nu mai putea fi crezut să îndeplinească datoriile manageriale ca director al Institutului.

Ea a invocat art. 38 din Legea privind Funcționarii Civili (Beamten-Dienstrechtsgesetz, vezi secțiunea de drept intern mai jos) conform căruia un transfer poate fi ordonat ex officio în caz de interes oficial important. În același timp, ea a informat reclamantul că plata indemnizației pentru datorii suplimentare (Verwendungszulage) acordate lui ca director al Institutului urmează să fie încetată din 1 mai 2000. La 17 aprilie 2000, reclamantul a depus un apel și a prezentat argumentul că procedurile disciplinare erau încă în curs. La 21 iunie 2000, reclamantul, asistat de avocatul său, a prezentat submisiuni suplimentare. El a argumentat că Ministrul Federal și Comisia Disciplinară nu au efectuat suficiente investigații pentru constatările lor și au plasat declarațiile sale în context greșit.

El a mai contestat că a făcut una dintre declarații și a solicitat ascultarea unui martor în contextul unei audiții orale. El a mai argumentat că Consiliul Superior Disciplinar a acordat parțial apelul său și că procedurile disciplinare erau încă în curs. Prin urmare, nu existau motive pentru transferul său. La 9 octombrie 2000, Comisia de Apel (Berufungskommission) de la Ministerul Serviciilor Publice și Sportului a respins apelul reclamantului fără a ține o audiere. Ea a observat că autoritatea care decide asupra transferului nu avea neapărat nevoie să aștepte rezultatul procedurilor disciplinare în curs, dar putea ea însăși să evalueze dacă un funcționar civil a încălcat datoriile sale profesionale și dacă o asemenea încălcare cerea un transfer.

Argumentele reclamantului se refereau în principal la chestiunea vinovăției sale, care a fost subiectul procedurilor disciplinare. Cu toate acestea, ea a examinat și a respins argumentele reclamantului cu privire la contextul justificator presupus în care au fost făcute declarațiile. Ea a mai recunoscut că nu era de fapt clar dacă reclamantul a făcut una dintre declarații în cauză. Cu toate acestea, ținând seama de toate celelalte declarații, a confirmat constatarea Ministrului Federal că reclamantul nu mai putea fi crezut să îndeplinească sarcinile de director al Institutului. În special, comportamentul necalificat al reclamantului a aprofundat conflictele și tensiunile deja existente la locul de muncă, și prin urmare, exista un interes oficial important care făcea transferul lui la o altă funcție necesar.

La 6 decembrie 2000, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională. S-a plâns de lipsa unei audiții. În plus, a susținut că Comisia de Apel a hotărât în mod arbitrar deoarece nu a ținut seama corespunzător de argumentele sale prezentate în procedurile disciplinare conform cărora procedurile împotriva lui trebuie să fie văzute în contextul programului de restructurare al Ministerului și au fost direcționate spre obligarea sa să ia pensionare anticipată. La 26 noiembrie 2001, Curtea Constituțională a respins plângerea reclamantului. Referindu-se la jurisprudența sa, a găsit că drepturile și obligațiile care rezultau din angajarea ca funcționar civil nu puteau fi considerate ca "drepturi civile" în sensul articolului 6 din Convenție.

Rezultă că articolul 6 nu era aplicabil în cazul reclamantului. Ea a mai găsit că nu exista indicație a unui arbitrar în procedurile în cauză. Această decizie a fost notificată avocatului reclamantului la 13 februarie 2002. B. Dreptul intern relevant 1. Proceduri privind transferul funcționarilor civili Secțiunea 38 § 1 din Legea privind Funcționarii Civili (Beamten-Dienstrechtsgesetz) definește transferul (Versetzung) unui funcționar civil ca asignare permanentă la alt departament. Conform secțiunii 40 § 2, rechemarea (Abberufung) unui funcționar civil este echivalentă cu un transfer, printre altele, când noua asignare nu are cel puțin același grad ca postul anterior. Conform secțiunii 38 § 2, un transfer poate fi ordonat ex officio în caz de interes oficial important.

§ 3 prevede că un interes oficial important există în special când a existat o condamnare disciplinară finală a funcționarului civil în cauză și, ținând seama de natura și gravitatea încălcării datoriilor profesionale, șederea în continuare a funcționarului civil pe post actual nu mai este tolerabilă. Conform secțiunii 38 § 7a, transferul trebuie ordonat prin decizie. Funcționarul civil în cauză poate face apel împotriva acestei decizii. Apelul acestuia nu are efect suspensiv asupra deciziei. S. 121 din Legea privind Salariile (Gehaltsgesetz) prevede că un funcționar civil are dreptul la o indemnizație pentru datorii suplimentare (Verwendungszulage) dacă are permanent un nivel considerabil de responsabilitate pentru îndeplinirea sarcinilor administrației generale și dacă acest nivel de responsabilitate depășește cel care este în mod normal conectat cu o poziție de grad egal.

Conform secțiunii 41a § 6, un apel va fi decis de Comisia de Apel (Berufungskommission) înființată la Ministerul Serviciilor Publice și Sportului (Bundesministerium für öffentliche Leistung und Sport). Secțiunea 41a reglementează componența Comisiei de Apel. Paragraful 3 prevede că președintele acesteia și înlocuitorul acestuia sunt judecători, ceilalți membri sunt funcționari civili cu pregătire juridică din care jumătate sunt reprezentanți ai angajatorului și jumătate reprezentanți ai angajaților. Membrii sunt numiți de Președintele Federal pe propunerea Guvernului Federal (Bundesregierung) sau de Președintele Adunării Naționale (Nationalratspräsident). Reprezentanții angajaților sunt în principiu nominalizați de Uniunea Funcționarilor Civili (Gewerkschaft Öffentlicher Dienst) și, în cazul în care Uniunea nu face o nominalizare în termen de patru săptămâni, de Ministrul Serviciilor Publice și Sportului.

Mandatul este de cinci ani. Secțiunea 41c prevede că Comisia de Apel decide în formații (Senate) constând din trei membri, președintele sau înlocuitorul acestuia, un funcționar civil reprezentând angajatorul și un funcționar civil reprezentând angajatul. Funcționarul civil reprezentând angajatorul trebuie să fie angajat la Ministerul Federal respectiv al reclamantului. Președintele Comisiei de Apel trebuie să fixeze, cu o vreme în avans pentru un an, numărul formațiilor, membrii acestora și secvența în care membrii trebuie să intervină dacă un membru este incapacitat. Președintele de asemenea alocă afaceri. Secțiunea 41d § 1 prevede că Comisia de Apel decide cu majoritate de voturi. Paragraful 2 prevede că membrii Comisiei de Apel nu sunt legați de nici o instrucțiune în exercitarea funcțiilor lor.

Deciziile Comisiei de Apel nu sunt supuse unui apel la Curtea Administrativă. Acestea sunt totuși supuse unei aplicații (Bescheidbeschwerde) la Curtea Constituțională. 2. Audiții în fața Comisiei de Apel Audiiturile în fața Comisiei de Apel sunt reglementate de Codul Procedurii Administrative Generale (Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz). Articolul 40 § 1 din această Lege prevede după cum urmează: "Audiiturile orale vor fi ținute în prezența tuturor părților cunoscute și a martorilor și experților necesari... Este practica constantă a autorităților administrative să țină audiții orale în privat dacă legea nu prevede altfel, cum se înțelege în mod obișnuit că principiul publicitații nu se extinde la procedurile administrative.

3. Plângere la Curtea Constituțională Articolul 144 § 1 din Constituția Federală (Bundes-Verfassungsgesetz) prevede că Curtea Constituțională, la o aplicație, va determina dacă o decizie administrativă a încălcat un drept garantat de Constituție sau a aplicat o reglementare nelegală, o lege neconstitucională sau un tratat internațional incompatibil cu legea austriacă. PLÂNGERILE 1. Reclamantul se plânge conform Articolului 6 din Convenție privind presupusa nedreptate a procedurilor disciplinare împotriva sa. În special, el susține că autoritățile austriece au respins cererile sale de preluare de probe referitoare la argumentul său că procedurile disciplinare împotriva sa trebuie văzute în contextul programului de restructurare al Ministerului și au fost direcționate spre obligarea sa să ia pensionare anticipată.

Reclamantul se plânge conform Articolului 7 din Convenție că prevederile relevante ale Legii Anti-Discriminării nu au fost suficient de precise pentru a servi ca bază pentru sancțiunea disciplinară impusă lui. 2. Privind procedurile referitoare la rechemarea sa din postul de director al Institutului și transferul la o altă funcție, reclamantul se plânge conform Articolului 6 de lipsa unei audiții publice orale de către o instanță de judecată. El se mai plânge conform Articolului 6 din Convenție că procedurile mai sus-menționate împotriva sa nu au fost echitabile în sensul că argumentele sale, conform cărora procedurile trebuie văzute în contextul programului de restructurare al Ministerului și au fost direcționate spre obligarea sa să ia pensionare anticipată, nu au fost luate în seama.

3. În final, invocând Articolul 14 din Convenție, se plânge de povara financiară pe care transferul o pune asupra sa. DREPTUL A. Procedurile disciplinare Reclamantul s-a plâns conform Articolului 6 din Convenție privind presupusa nedreptate a procedurilor disciplinare împotriva sa. El s-a mai plâns conform Articolului 7 din Convenție că prevederile relevante ale Legii Anti-Discriminării nu au fost suficient de precise pentru a servi ca bază pentru condamnarea sa disciplinară. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamantul nu a depus o plângere la Curtea Constituțională împotriva deciziei Consilului Superior Disciplinar din 15 iunie 2000. Prin urmare, nu a epuizat mijloacele de atac interne.

Rezultă că aceste plângeri trebuie respinse conform Articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. B. Procedurile de transfer Reclamantul s-a plâns conform Articolului 6 privind lipsa unei audiții publice orale și privind presupusa nedreptate a procedurilor. Articolul 6 § 1, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: "În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile..., toată lumea are dreptul la o audiție echitabilă... de o instanță de judecată independentă și imparțială înființată prin lege." 1. Aplicabilitatea Articolului 6 § 1 Referindu-se la cauza Pellegrin (Pellegrin c. Franța [GC], nr. 28541/95, §§ 64, 66, ECHR 1999-VIII), Guvernul a argumentat că Articolul 6 nu se aplică procedurilor în cauză.

S-au referit la sarcinile Institutului Federal de Cercetare Bacteriologică-Serologică așa cum sunt listate în profilul de activitate care au prezentat. În particular, au subliniat sarcinile Institutului privind menținerea unui sistem de notificare privind anumite boli infecțioase, asistența Institutului în elaborarea legislației relevante și recomandări, și reprezentarea departamentului Ministerului competent în grupuri de experți naționale și internaționale. Ei au mai indicat gradul de responsabilitate al reclamantului ca director al Institutului și s-au referit în special la autoritatea sa de a emite decizii (Bescheide) în conformitate cu secțiunea 3 din Legea privind Funcționarii Civili. Reclamantul a contestat submisiunile Guvernului.

El a afirmat că activitatea sa ca director al Institutului Federal de Cercetare Bacteriologică-Serologică a constat în principal în efectuarea examinărilor medicale și că nu a avut participare în exercitarea autorității publice. El a susținut că responsabilitățile sale ca director al Institutului erau comparabile cu cele ale unui director al unei instituții private. În opinia Curții, chestiunea dacă Articolul 6 este aplicabil procedurilor în cauză trebuie examinată mai departe împreună cu meritele plângerilor conform Articolului 6 din Convenție. Prin urmare, Curtea constată necesar să unească această chestiune cu meritele cauzei. 2. Conformitate cu Articolul 6 § 1 Curtea constată că plângerile reclamantului cad să fie examinate sub aspectul dreptului la proces echitabil garantat de Articolul 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul se plânge mai întâi conform Articolului 6 din Convenție că procedurile nu au fost echitabile în sensul că nu toate argumentele sale au fost luate în seama corespunzător de autoritățile interne. Presupunând că Articolul 6 este aplicabil procedurilor în cauză, Curtea reitera că Articolul 6 nu stabilește nici o regulă privind modul în care dovezile ar trebui evaluate, care este prin urmare în principal o chestiune de reglementare de dreptul național și instanțele naționale (vezi, printre altele, Schenk c. Elveția, sentință din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, §§ 45-46). În prezenta cauză, Curtea nu găsește nici o indicație că autoritățile interne, care au emis decizii motivate, au aplicat dreptul național într-un mod arbitrar sau nedrept.

Este adevărat că reclamantul se mai plânge de lipsa unei audiții publice orale în fața unei instanțe de judecată. În acest sens, Guvernul, referindu-se la prevederile relevante din Legea privind Funcționarii Civili privind componența Comisiei de Apel, a susținut că acest organism se califică ca o instanță de judecată în sensul Articolului 6 § 1 din Convenție. În plus, Guvernul a argumentat că reclamantul nu a solicitat o audiere publică în fața Comisiei de Apel. Deși dreptul intern care guvernează procedurile în cauză nu prevedea în mod explicit audiții publice, o interpretare a prevederilor relevante în conformitate cu Constituția Federală ar fi obligat totuși Comisia de Apel să țină una dacă aceasta era necesară conform Articolului 6 din Convenție.

Cu toate acestea, reclamantul a renunțat la dreptul la o audiere publică. În orice caz, faptele relevante ar fi putut fi stabilite și determinate în mod adecvat pe baza dosarului. Guvernul a mai susținut în final că excluderea publicului era în general justificată în disputele de angajare dintre autoritățile și funcționarii civili. Absența unei audiții publice era cu atât mai justificată în prezenta cauză deoarece se referea doar la incidente de natură intimă care s-au întâmplat în cadrul Institutului reclamantului. Reclamantul a contestat viziunea Guvernului. El a susținut că doi membri ai Comisiei de Apel erau funcționari civili care erau legați de instrucțiuni din fostul angajator, Ministerul Muncii, Sănătății și Afacerilor Sociale și nu pot prin urmare să fie considerați independenți și autonomi.

Reclamantul a contestat că a renunțat la dreptul la o audiere. El a argumentat că, în orice fel, Comisia de Apel ar fi trebuit să țină o audiere din proprie inițiativă pentru a se conforma cerințelor Articolului 6 § 1. În plus, reclamantul a indicat că chiar dacă o audiere ar fi fost ținută, aceasta nu ar fi fost publică conform dreptului intern relevant. Curtea găsește, în lumina submisiunilor părților, că plângerea ridică probleme de fapt și drept conform Convenției, determinarea cărora ar trebui să depindă de o examinare a meritelor întregii aplicații. Curtea concluzionează, prin urmare, că plângerea privind lipsa unei audiții publice orale nu este evident neîntemeiat în sensul Articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu au fost stabilite alte motive pentru a o declara inadmisibilă. Reclamantul s-a mai plâns de povara financiară pe care transferul o pune asupra sa și s-a bazat pe Articolul 14 din Convenție. Curtea amintește că Articolul 14 din Convenție acordă protecție împotriva discriminării în exercitarea drepturilor și libertăților protejate de alte dispoziții substantive ale Convenției, dar nu orice diferență de tratament va constitui o încălcare a acestei dispoziții.

O problemă va apărea conform Articolului 14 atunci când se demonstrează că Statele tratează diferit persoane în situații analoge fără a furniza o justificare obiectivă și rezonabilă, sau atunci când Statele fără o justificare obiectivă și rezonabilă nu tratează diferit persoane ale căror situații sunt semnificativ diferite (vezi Thlimmenos c. Grecia [GC], nr. 34369/97, ECHR 2000-IV, § 44). În prezenta cauză, nici submisiunile reclamantului nici faptele cauzei nu arată nici un tratament discriminator în exercitarea drepturilor Convenției. Rezultă că această plângere este evident neîntemeiat și trebuie respinsă în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea unanim Hotărăște să unească la merite chestiunea privind aplicabilitatea Articolului 6 din Convenție procedurilor în cauză; Declară admisibilă, fără a prejudecă meritele, plângerea reclamantului privind lipsa unei audiții în procedurile privind rechemarea și transferul acestuia; Declară inadmisibilă restul aplicației. Santiago Quesada Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 30003/02 by Milenko STOJAKOVIC against Austria The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 5 July 2005 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mrs E. Steiner , Mr K. Hajiyev , Mr D. Spielmann , Mr S.E. Jebens, judges and Mr S. Quesada , Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 7 August 2002 (as regards the recall and transfer proceedings) and on 8 April 2004 (as regards the disciplinary proceedings), Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Milenko Stojakovic, is an Austrian national, who was born in 1944 and lives in Linz.

He was represented before the Court by Mr M. Poduschka, a lawyer practising in Perg. The respondent Government were represented by Ambassador H. Winkler, Head of the International Law Department at the Federal Ministry for Foreign Affairs. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. Since 1984 the applicant was the head of the Federal Bacteriological Serological Research Institute ( Bundesstaatiche bakteriologisch-serologische Untersuchungsanstalt ) in Linz.

According to the activity profile submitted by the Government the tasks of the Institute involved - carrying out of various examinations, namely examinations upon official request under the relevant Health Acts and bacteriological examinations of water quality; - research, collection and transfer of data; assistance to the installation and maintenance of a notification system concerning certain infectious diseases; maintenance of a specific network on epidemiological diseases integrating EU and other international networks; - participation in international scientific projects and studies - provision of general information and advice, such as advice concerning prevention and transfer of infectious diseases and use of antibiotics; - assistance by giving of expert advice in the elaboration of quality standards for microbiological laboratories, of national recommendations in the field of hygiene, medical microbiology and preventive medicine and of epidemic legislation; - representation of the competent Ministry's department in national and international expert groups; The applicant, as head of the Institute, was responsible for all tasks entrusted to it.

Under S. 3 of the Civil Servants Act he was further responsible for certain matters concerning the regulation of its service, namely the arrangement of vacation and grant of special leave, and had the authority to issue decisions ( Bescheide ) in this regard. 1. Disciplinary proceedings On 22 November 1999 the Disciplinary Commission at the Ministry for Work, Health and Social Affairs ( Disziplinarkommission beim Bundesministerium für Arbeit, Gesundheit und Soziales) found the applicant guilty of having violated his professional duties under the Non-Discrimination Act ( Bundes-Gleichbehandlungsgesetz ) and sentenced him to a fine of approximately 2,400 euros (EUR). It found that the applicant inter alia had made statements about some of his employees amounting to sexual harassment.

On 15 June 2000 the Senior Disciplinary Board at the Ministry for Public Service and Sport ( Disziplinaroberkommission beim Bundesministerium für öffentliche Leistung und Sport ) partly dismissed the applicant's appeal. It reduced the fine to approximately EUR 1,600. On 20 September 2000 the applicant filed a complaint with the Administrative Court. He complained, in particular, that the Disciplinary Board had not duly taken into account his arguments that the disciplinary proceedings had to be seen in the context of the Ministry's restructuring programme and were aimed at obliging him to take early retirement. On 4 September 2003 the Administrative Court dismissed the applicant's complaint.

The applicant did not file a complaint with the Constitutional Court ( Verfassungsgerichtshof ). 2. Transfer proceedings (Versetzung) In the meantime, on 31 March 2000 the Federal Minister for Work, Health and Social Affairs recalled the applicant from his post with immediate effect ( Abberufung mit sofortiger Wirkung ) and transferred him to a post with a lower grade, namely a referee post at the Ministry for Work, Health and Social Affairs in Vienna. Referring to the applicant's behaviour which was the subject of the pending disciplinary proceedings, she found that the applicant had violated his professional duties, and could no longer be trusted to perform the managerial duties as head of the Institute.

She referred to S. 38 of the Civil Servants Act ( Beamten-Dienstrechtsgesetz, see domestic law part below ) according to which a transfer can be ordered ex officio in case of important official interest. At the same time she informed the applicant that the payment of the extra duty allowance ( Verwendungszulage ) granted to him as head of the Institute was to be discontinued as from 1 May 2000. On 17 April 2000 the applicant filed an appeal and submitted that the disciplinary proceedings were still pending. On 21 June 2000 the applicant, assisted by his counsel, filed further submissions. He submitted that the Federal Minister and the Disciplinary Commission had not made sufficient investigations for their findings and had placed his statements in the wrong context.

He further contested that he had made one of the statements and requested to hear a witness in the context of an oral hearing. He finally argued that the Senior Disciplinary Board had partly granted his appeal and that the disciplinary proceedings were still pending. There were, therefore, no reasons for his transfer. On 9 October 2000 the Appeals Commission ( Berufungskommission ) at the Ministry for Public Service and Sport dismissed the applicant's appeal without holding a hearing. It noted that the authority deciding on the transfer did not necessarily need to wait for the outcome of pending disciplinary proceedings but could itself assess whether a civil servant had violated his professional duties and whether such a violation requested a transfer.

The applicant's arguments concerned mainly the question of his guilt, which was the subject of the disciplinary proceedings. It nevertheless examined and dismissed the applicant's arguments as to the alleged justifying context in which the statements had been made. It further acknowledged that it was in fact not clear whether the applicant had made one of the statements at issue. However, having regard to all other statements it confirmed the Federal Minister's finding that the applicant could no longer be trusted to perform the tasks of a head of the Institute. In particular that the applicant's unqualified behaviour had deepened the already existent conflicts and tensions at work, and there was, therefore, an important official interest which made his transfer to another post necessary.

On 6 December 2000 the applicant filed a complaint with the Constitutional Court. He complained about the lack of a hearing. Furthermore he alleged that the Appeals Commission had decided arbitrarily as it had not duly taken account of his arguments made in the disciplinary proceedings according to which the proceedings against him had to be seen in the context of the Ministry's restructuring programme and were aimed at obliging him to take early retirement. On 26 November 2001 the Constitutional Court dismissed the applicant's complaint. Referring to its case-law it found that rights and obligations which resulted from an employment as a civil servant could not be considered as “civil rights” within the meaning of Article 6 of the Convention.

It followed that Article 6 was not applicable to the applicant's case. It further found that there was no indication of arbitrariness in the proceedings at issue. This decision was served on the applicant's counsel on 13 February 2002. B. Relevant domestic law 1. Proceedings concerning the transfer of civil servants Section 38 § 1 of the Civil Servants Act ( Beamten-Dienstrechtsgesetz ) defines the transfer ( Versetzung ) of a civil servant as permanent assignment to another department. Under Section 40 § 2 the recall ( Abberufung ) of a civil servant is equivalent to a transfer inter alia when the new assignment has not at least the same grade as the former post. According to Section 38 § 2 a transfer can be ordered ex officio in case of important official interest.

§ 3 provides that an important official interest exists in particular when there had been a final disciplinary conviction of the concerned civil servant and, having regard to the kind and gravity of the violation of professional duties, the further stay of the civil servant in his/her actual position is not any longer maintainable. Under Section 38 § 7a the transfer is to be ordered by decision. The concerned civil servant can appeal against this decision. His appeal does not have suspensive effect on the decision. S. 121 of the Salaries Act ( Gehaltsgesetz ) provides that a civil servant is entitled to an extra duties allowances ( Verwendungszulage ) if he permanently has a considerable level of responsibility for the accomplishment of tasks of general administration and if this level of responsibility exceeds the one which is normally connected with a position in an equal grade.

Pursuant to Section 41a § 6 an appeal will be decided upon by the Appeals Commission ( Berufungskommission ) established at the Ministry for Public Service and Sport ( Bundesministerium für öffentliche Leistung und Sport ). Section 41a regulates the composition of the Appeals Commission. Its paragraph 3 provides that its chair and his/her substitute are judges, the other members legally trained civil servants whereof one half are representatives of the employer and the other half representatives of the employee. The members are appointed by the Federal President on a proposal of the Federal Government ( Bundesregierung ) or by the President of the National Assembly ( Nationalratspräsident ). Representatives of the employees are in principle nominated by the Union of Civil Servants ( Gewerkschaft Öffentlicher Dienst ) and, in case the Union makes no nomination within four weeks, by the Minister for Public Service and Sport.

The term of office is five years. Section 41c provides that the Appeals Commission decides in formations ( Senate ) consisting of three members, the chair or his/her substitute, one civil servant representing the employer and one civil servant representing the employee. The civil servant representing the employer has to be employed at the Federal Ministry of the respective complainant. The chair of the Appeals Commission has to fix, for one year in advance, the number of the formations, their members and the sequence in which members have to step in if a member is incapacitated. The chair further allocates business. Section 41d § 1 provides that the Appeals Commission decides by majority of votes.

Its paragraph 2 provides that the members of the Appeals Commission are not bound by any instructions in the exercise of their functions. The Appeals Commission's decisions are not subject to an appeal to the Administrative Court. They are, however, subject to an application ( Bescheidbeschwerde ) to the Constitutional Court. 2. Hearings before the Appeals Commission Hearings before the Appeals Commission are governed by the Code of General Administrative Procedure (Allgemeines Verwaltungs-verfahrensgesetz ). Article 40 § 1 of this Act provides as follows: “Oral hearings shall be held in the presence of all known parties and the necessary witnesses and experts... It is the consistent practice of administrative authorities to hold oral hearings in camera unless the law provides otherwise, as it is commonly understood that the principle of publicity does not extend to administrative proceedings.

3. Complaint to the Constitutional Court Article 144 § 1 of the Federal Constitution ( Bundes-Verfassungsgesetz ) provides that the Constitutional Court, on an application, will determine whether an administrative decision has infringed a right guaranteed by the Constitution or has applied an unlawful regulation, an unconstitutional law or an international treaty incompatible with Austrian law. COMPLAINTS 1. The applicant complains under Article 6 of the Convention about the alleged unfairness of the disciplinary proceedings against him. In particular, he submits that the Austrian authorities dismissed his requests for the taking of evidence relating to his argument that the disciplinary proceedings against him had to be seen in the context of the Ministry's restructuring programme and were aimed at obliging him to take early retirement.

The applicant complains under Article 7 of the Convention that the relevant provisions of the Non-Discrimination Act were not sufficiently precise to serve as a basis for the disciplinary sanction imposed on him. 2. As to the proceedings relating to his recall from the post as head of the Institute and transfer to another post, the applicant complains under Article 6 about the lack of a public oral hearing by a tribunal. He further complains under Article 6 of the Convention that the above proceedings against him had been unfair in that his arguments, according to which the proceedings had to be seen in the context of the Ministry's restructuring programme and were aimed at obliging him to take early retirement, had not been taken into account.

3. Finally, relying on Article 14 of the Convention, he complains about the financial burden the transfer places on him. THE LAW A. Disciplinary proceedings The applicant complained under Article 6 of the Convention about the alleged unfairness of the disciplinary proceedings against him. He further complained under Article 7 of the Convention that the relevant provisions of the Non-Discrimination Act were not sufficiently precise to serve as a basis for his disciplinary conviction. The Court notes, however, that the applicant failed to lodge a complaint with the Constitutional Court against the Senior Disciplinary Board's decision of 15 June 2000. He has therefore failed to exhaust domestic remedies.

It follows that these complaints must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention. B. Transfer proceedings The applicant complained under Article 6 about the lack of a public oral hearing and about the alleged unfairness of the proceedings. Article 6 § 1, as far as relevant, reads a follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by an independent and impartial tribunal established by law.” 1. Applicability of Article 6 § 1 Referring to the case Pellegrin ( Pellegrin v. France [GC], no. 28541/95, §§ 64, 66, ECHR 1999-VIII), the Government argued that Article 6 does not apply to the impugned proceedings. They referred to the tasks of the Federal Bacteriological-Serological Research Institute as listed in its activity profile which they submitted.

In particular they stressed the Institute's tasks as regards the maintenance of a notification system concerning certain infectious diseases, the Institute's assistance in the elaboration of the relevant legislation and recommendations, and the representation of the competent Ministry's department in national and international expert groups. They further pointed out the applicant's degree of responsibility as head of the Institute and referred in particular to his authority to issue decisions ( Bescheide ) in accordance with Section 3 of the Civil Servants Act. The applicant contested the Government's submissions. He asserted that his activity as head of the Federal Bacteriological-Serological Research Institute consisted mainly in the carrying out of medical examinations and that he had no participation in the exercise of public authority.

He maintained that his responsibilities as head of the Institute were comparable of those of a director of a private institution. In the Court's opinion, the question whether Article 6 is applicable to the proceedings at issue must be further examined together with the merits of the complaints under Article 6 of the Convention. Thus, the Court finds necessary to join this question to the merits of the case. 2. Compliance with Article 6 § 1 The Court finds that the applicant's complaints fall to be examined under the aspect of the right to a fair trial guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention. The applicant first complains under Article 6 of the Convention that the proceedings had been unfair in that not all of his arguments had been duly taken into account by the domestic authorities.

Assuming that Article 6 is applicable to the proceedings at issue, the Court reiterates, that Article 6 does not lay down any rules on the way evidence should be assessed, which is therefore primarily a matter for regulation by national law and the national courts (see, amongst others, Schenk v. Switzerland , judgment of 12 July 1988, Series A no.140, p. 29, §§ 45-46). In the present case, the Court finds no indication that the domestic authorities, which issued reasoned decisions, applied the national law in an arbitrary or unfair way. It is true that the applicant also complains about the lack of a public oral hearing before a tribunal. In this respect the Government, referring to the relevant provisions of the Civil Servants Act concerning the composition of the Appeals Commission, asserted that this body qualifies as a tribunal within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention.

Furthermore, the Government argued that the applicant had failed to request a public hearing before the Appeals Commission. Although the domestic law governing the proceedings at issue did not explicitly provide for public hearings, an interpretation of the relevant provisions in conformity with the Federal Constitution would nevertheless have obliged the Appeals Commission to hold one if this was required under Article 6 of the Convention. However, the applicant had waived his right to a public hearing. In any case, the relevant facts could be adequately established and determined on the basis of the case-file. The Government finally contended that the exclusion of the public was generally justified in employment disputes between the authorities and civil servants.

The absence of a public hearing was all the more justified in the present case as it concerned merely incidents of an intimate nature which happened within the applicant's Institute. The applicant contested the Government's view. He submitted that two members of the Appeals Commission were civil servants who were bound by instructions from his former employer, the Ministry for Work, Health and Social Affairs and can, therefore, not be regarded as independent and autonomous. The applicant contested that he had waived his right to a hearing. He argued that, in any way, the Appeals Commission should have held a hearing of its own motion in order to comply with the requirements of Article 6 § 1. Moreover, the applicant pointed out that even if a hearing had been held, it would not have been public pursuant to the relevant domestic law.

The Court finds, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises issues of fact and law under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits of the application as a whole. The Court concludes, therefore, that the complaint about the lack of a public oral hearing is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established. The applicant further complained about the financial burden the transfer places on him and relied on Article 14 of the Convention. The Court recalls that Article 14 of the Convention affords protection against discrimination in the enjoyment of the rights and freedoms safeguarded by the other substantive provisions of the Convention, but that not every difference in treatment will amount to a violation of this provision.

An issue will arise under Article 14 when it is demonstrated that States treat differently persons in analogous situations without providing an objective and reasonable justification, or when States without an objective and reasonable justification fail to treat differently persons whose situations are significantly different (see Thlimmenos v. Greece [GC], no. 34369/97, ECHR 2000-IV, § 44). In the present case, neither the applicant's submissions nor the facts of the case show any discriminatory treatment in the enjoyment of the rights of the Convention.

It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention For these reasons, the Court unanimously Decides to join to the merits the question as to the applicability of Article 6 of the Convention to the proceedings at issue; Declares admissible, without prejudging the merits, the applicant's complaint concerning the lack of a hearing in the proceedings concerning his recall and transfer; Declares inadmissible the remainder of the application. Santiago quesada Christos Rozakis Deputy Registrar President