STOJAKOVIC v. AUSTRIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly admissible;Partly inadmissible
STOJAKOVIC v. AUSTRIA (CtEDO, 2005)
PRIMA SECȚIE
DECIZIE
PRIVIND ADMISIBILITATEA
Aplicația nr. 30003/02
de Milenko STOJAKOVIC
împotriva Austriei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima Secție), în ședință din 5 iulie 2005, constituită în Cameră din:
Domnul C.L. Rozakis, președinte,
Doamna N. Vajić,
Doamna S. Botoucharova,
Doamna E. Steiner,
Domnul K. Hajiyev,
Domnul D. Spielmann,
Domnul S.E. Jebens, judecători,
și Domnul S. Quesada, grefier adjunct de secție,
Având în vedere aplicația mai sus-menționată depusă la 7 august 2002 (privind procedurile de rechemare și transfer) și la 8 aprilie 2004 (privind procedurile disciplinare),
Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul Statului pârât și observațiile în răspuns prezentate de reclamant,
După deliberare, decide după cum urmează:
FAPTELE
Reclamantul, Milenko Stojakovic, este cetățean austriac, născut în 1944 și locuiește în Linz. A fost reprezentat în fața Curții de Domnul M. Poduschka, avocat cu practică la Perg. Guvernul Statului pârât a fost reprezentat de Ambasadorului H. Winkler, șef al Departamentului de Drept Internațional la Ministerul Federal pentru Afaceri Externe.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Încă din 1984, reclamantul era director al Institutului Federal de Cercetare Bacteriologică și Serologică (Bundesstaatiche bakteriologisch-serologische Untersuchungsanstalt) din Linz. Conform profilului de activitate prezentat de Guvern, sarcinile Institutului implicau:
- efectuarea de diverse examinări, și anume examinări la solicitarea oficială conform Legilor relevante privind Sănătatea și examinări bacteriologice ale calității apei;
- cercetare, colectare și transfer de date; asistență pentru instalarea și menținerea unui sistem de notificare privind anumite boli infecțioase; menținerea unei rețele specifice privind bolile epidemiologice care integrează rețelele UE și alte rețele internaționale;
- participare în proiecte și studii științifice internaționale;
- furnizarea de informații și sfaturi generale, cum ar fi sfaturi privind prevenirea și transmiterea bolilor infecțioase și utilizarea antibioticelor;
- asistență prin acordarea de sfaturi de expert în elaborarea standardelor de calitate pentru laboratoarele microbiologice, ale recomandărilor naționale în domeniul igienei, microbiologiei medicale și medicinei preventive și ale legislației epidemiologice;
- reprezentarea departamentului Ministerului competent în grupuri de experți naționale și internaționale.
Reclamantul, în calitate de director al Institutului, era responsabil pentru toate sarcinile care i-au fost încredințate. Conform art. 3 din Legea privind Funcționarii Civili, era în continuare responsabil pentru anumite aspecte privind reglementarea serviciului acestuia, și anume aranjamentul concediilor și acordarea de servicii speciale, și avea autoritatea de a emite decizii (Bescheide) în acest sens.
Procedurile disciplinare
La 22 noiembrie 1999, Comisia Disciplinară de la Ministerul Muncii, Sănătății și Afacerilor Sociale (Disziplinarkommission beim Bundesministerium für Arbeit, Gesundheit und Soziales) a găsit reclamantul vinovat de încălcarea datoriilor sale profesionale conform Legii Anti-Discriminării (Bundes-Gleichbehandlungsgesetz) și l-a condamnat la o amendă de aproximativ 2.400 euro (EUR). A constatat că reclamantul, printre altele, a făcut declarații despre unii dintre angajații săi care constituiau hărțuire sexuală.
La 15 iunie 2000, Consiliul Superior Disciplinar de la Ministerul Serviciilor Publice și Sportului (Disziplinaroberkommission beim Bundesministerium für öffentliche Leistung und Sport) a respins parțial apelul reclamantului. A redus amenda la aproximativ 1.600 EUR.
La 20 septembrie 2000, reclamantul a depus o plângere la Curtea Administrativă. A protestat, în special, că Consiliul Disciplinar nu a ținut seama corespunzător de argumentele sale că procedurile disciplinare trebuie să fie văzute în contextul programului de restructurare al Ministerului și au fost direcționate către obligarea sa să ia pensionare anticipată.
La 4 septembrie 2003, Curtea Administrativă a respins plângerea reclamantului.
Reclamantul nu a depus o plângere la Curtea Constituțională (Verfassungsgerichtshof).
Procedurile de transfer (Versetzung)
În același timp, la 31 martie 2000, Ministrul Federal al Muncii, Sănătății și Afacerilor Sociale a rechemat reclamantul din postul său cu efect imediat (Abberufung mit sofortiger Wirkung) și l-a transferat la o funcție de grad inferior, și anume o funcție de referent la Ministerul Muncii, Sănătății și Afacerilor Sociale din Viena.
Referindu-se la comportamentul reclamantului care a fost subiectul procedurilor disciplinare în curs, ea a constatat că reclamantul a încălcat datoriile sale profesionale și nu mai putea fi crezut să îndeplinească datoriile manageriale ca director al Institutului. Ea a invocat art. 38 din Legea privind Funcționarii Civili (Beamten-Dienstrechtsgesetz, vezi secțiunea de drept intern mai jos) conform căruia un transfer poate fi ordonat ex officio în caz de interes oficial important. În același timp, ea a informat reclamantul că plata indemnizației pentru datorii suplimentare (Verwendungszulage) acordate lui ca director al Institutului urmează să fie încetată din 1 mai 2000.
La 17 aprilie 2000, reclamantul a depus un apel și a prezentat argumentul că procedurile disciplinare erau încă în curs.
La 21 iunie 2000, reclamantul, asistat de avocatul său, a prezentat submisiuni suplimentare. El a argumentat că Ministrul Federal și Comisia Disciplinară nu au efectuat suficiente investigații pentru constatările lor și au plasat declarațiile sale în context greșit. El a mai contestat că a făcut una dintre declarații și a solicitat ascultarea unui martor în contextul unei audiții orale. El a mai argumentat că Consiliul Superior Disciplinar a acordat parțial apelul său și că procedurile disciplinare erau încă în curs. Prin urmare, nu existau motive pentru transferul său.
La 9 octombrie 2000, Comisia de Apel (Berufungskommission) de la Ministerul Serviciilor Publice și Sportului a respins apelul reclamantului fără a ține o audiere. Ea a observat că autoritatea care decide asupra transferului nu avea neapărat nevoie să aștepte rezultatul procedurilor disciplinare în curs, dar putea ea însăși să evalueze dacă un funcționar civil a încălcat datoriile sale profesionale și dacă o asemenea încălcare cerea un transfer. Argumentele reclamantului se refereau în principal la chestiunea vinovăției sale, care a fost subiectul procedurilor disciplinare. Cu toate acestea, ea a examinat și a respins argumentele reclamantului cu privire la contextul justificator presupus în care au fost făcute declarațiile. Ea a mai recunoscut că nu era de fapt clar dacă reclamantul a făcut una dintre declarații în cauză. Cu toate acestea, ținând seama de toate celelalte declarații, a confirmat constatarea Ministrului Federal că reclamantul nu mai putea fi crezut să îndeplinească sarcinile de director al Institutului. În special, comportamentul necalificat al reclamantului a aprofundat conflictele și tensiunile deja existente la locul de muncă, și prin urmare, exista un interes oficial important care făcea transferul lui la o altă funcție necesar.
La 6 decembrie 2000, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională. S-a plâns de lipsa unei audiții. În plus, a susținut că Comisia de Apel a hotărât în mod arbitrar deoarece nu a ținut seama corespunzător de argumentele sale prezentate în procedurile disciplinare conform cărora procedurile împotriva lui trebuie să fie văzute în contextul programului de restructurare al Ministerului și au fost direcționate spre obligarea sa să ia pensionare anticipată.
La 26 noiembrie 2001, Curtea Constituțională a respins plângerea reclamantului. Referindu-se la jurisprudența sa, a găsit că drepturile și obligațiile care rezultau din angajarea ca funcționar civil nu puteau fi considerate ca "drepturi civile" în sensul articolului 6 din Convenție. Rezultă că articolul 6 nu era aplicabil în cazul reclamantului. Ea a mai găsit că nu exista indicație a unui arbitrar în procedurile în cauză.
Această decizie a fost notificată avocatului reclamantului la 13 februarie 2002.
B. Dreptul intern relevant
Proceduri privind transferul funcționarilor civili
Secțiunea 38 § 1 din Legea privind Funcționarii Civili (Beamten-Dienstrechtsgesetz) definește transferul (Versetzung) unui funcționar civil ca asignare permanentă la alt departament.
Conform secțiunii 40 § 2, rechemarea (Abberufung) unui funcționar civil este echivalentă cu un transfer, printre altele, când noua asignare nu are cel puțin același grad ca postul anterior.
Conform secțiunii 38 § 2, un transfer poate fi ordonat ex officio în caz de interes oficial important. § 3 prevede că un interes oficial important există în special când a existat o condamnare disciplinară finală a funcționarului civil în cauză și, ținând seama de natura și gravitatea încălcării datoriilor profesionale, șederea în continuare a funcționarului civil pe post actual nu mai este tolerabilă.
Conform secțiunii 38 § 7a, transferul trebuie ordonat prin decizie. Funcționarul civil în cauză poate face apel împotriva acestei decizii. Apelul acestuia nu are efect suspensiv asupra deciziei.
S. 121 din Legea privind Salariile (Gehaltsgesetz) prevede că un funcționar civil are dreptul la o indemnizație pentru datorii suplimentare (Verwendungszulage) dacă are permanent un nivel considerabil de responsabilitate pentru îndeplinirea sarcinilor administrației generale și dacă acest nivel de responsabilitate depășește cel care este în mod normal conectat cu o poziție de grad egal.
Conform secțiunii 41a § 6, un apel va fi decis de Comisia de Apel (Berufungskommission) înființată la Ministerul Serviciilor Publice și Sportului (Bundesministerium für öffentliche Leistung und Sport).
Secțiunea 41a reglementează componența Comisiei de Apel. Paragraful 3 prevede că președintele acesteia și înlocuitorul acestuia sunt judecători, ceilalți membri sunt funcționari civili cu pregătire juridică din care jumătate sunt reprezentanți ai angajatorului și jumătate reprezentanți ai angajaților. Membrii sunt numiți de Președintele Federal pe propunerea Guvernului Federal (Bundesregierung) sau de Președintele Adunării Naționale (Nationalratspräsident). Reprezentanții angajaților sunt în principiu nominalizați de Uniunea Funcționarilor Civili (Gewerkschaft Öffentlicher Dienst) și, în cazul în care Uniunea nu face o nominalizare în termen de patru săptămâni, de Ministrul Serviciilor Publice și Sportului.
Mandatul este de cinci ani.
Secțiunea 41c prevede că Comisia de Apel decide în formații (Senate) constând din trei membri, președintele sau înlocuitorul acestuia, un funcționar civil reprezentând angajatorul și un funcționar civil reprezentând angajatul. Funcționarul civil reprezentând angajatorul trebuie să fie angajat la Ministerul Federal respectiv al reclamantului.
Președintele Comisiei de Apel trebuie să fixeze, cu o vreme în avans pentru un an, numărul formațiilor, membrii acestora și secvența în care membrii trebuie să intervină dacă un membru este incapacitat. Președintele de asemenea alocă afaceri.
Secțiunea 41d § 1 prevede că Comisia de Apel decide cu majoritate de voturi. Paragraful 2 prevede că membrii Comisiei de Apel nu sunt legați de nici o instrucțiune în exercitarea funcțiilor lor.
Deciziile Comisiei de Apel nu sunt supuse unui apel la Curtea Administrativă.
Acestea sunt totuși supuse unei aplicații (Bescheidbeschwerde) la Curtea Constituțională.
Audiții în fața Comisiei de Apel
Audiiturile în fața Comisiei de Apel sunt reglementate de Codul Procedurii Administrative Generale (Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz). Articolul 40 § 1 din această Lege prevede după cum urmează:
"Audiiturile orale vor fi ținute în prezența tuturor părților cunoscute și a martorilor și experților necesari...
Este practica constantă a autorităților administrative să țină audiții orale în privat dacă legea nu prevede altfel, cum se înțelege în mod obișnuit că principiul publicitații nu se extinde la procedurile administrative.
Plângere la Curtea Constituțională
Articolul 144 § 1 din Constituția Federală (Bundes-Verfassungsgesetz) prevede că Curtea Constituțională, la o aplicație, va determina dacă o decizie administrativă a încălcat un drept garantat de Constituție sau a aplicat o reglementare nelegală, o lege neconstitucională sau un tratat internațional incompatibil cu legea austriacă.
PLÂNGERILE
Reclamantul se plânge conform Articolului 6 din Convenție privind presupusa nedreptate a procedurilor disciplinare împotriva sa. În special, el susține că autoritățile austriece au respins cererile sale de preluare de probe referitoare la argumentul său că procedurile disciplinare împotriva sa trebuie văzute în contextul programului de restructurare al Ministerului și au fost direcționate spre obligarea sa să ia pensionare anticipată. Reclamantul se plânge conform Articolului 7 din Convenție că prevederile relevante ale Legii Anti-Discriminării nu au fost suficient de precise pentru a servi ca bază pentru sancțiunea disciplinară impusă lui.
Privind procedurile referitoare la rechemarea sa din postul de director al Institutului și transferul la o altă funcție, reclamantul se plânge conform Articolului 6 de lipsa unei audiții publice orale de către o instanță de judecată. El se mai plânge conform Articolului 6 din Convenție că procedurile mai sus-menționate împotriva sa nu au fost echitabile în sensul că argumentele sale, conform cărora procedurile trebuie văzute în contextul programului de restructurare al Ministerului și au fost direcționate spre obligarea sa să ia pensionare anticipată, nu au fost luate în seama.
În final, invocând Articolul 14 din Convenție, se plânge de povara financiară pe care transferul o pune asupra sa.
DREPTUL
A. Procedurile disciplinare
Reclamantul s-a plâns conform Articolului 6 din Convenție privind presupusa nedreptate a procedurilor disciplinare împotriva sa. El s-a mai plâns conform Articolului 7 din Convenție că prevederile relevante ale Legii Anti-Discriminării nu au fost suficient de precise pentru a servi ca bază pentru condamnarea sa disciplinară.
Cu toate acestea, Curtea observă că reclamantul nu a depus o plângere la Curtea Constituțională împotriva deciziei Consilului Superior Disciplinar din 15 iunie 2000. Prin urmare, nu a epuizat mijloacele de atac interne.
Rezultă că aceste plângeri trebuie respinse conform Articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
B. Procedurile de transfer
Reclamantul s-a plâns conform Articolului 6 privind lipsa unei audiții publice orale și privind presupusa nedreptate a procedurilor. Articolul 6 § 1, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează:
"În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile..., toată lumea are dreptul la o audiție echitabilă... de o instanță de judecată independentă și imparțială înființată prin lege."
Aplicabilitatea Articolului 6 § 1
Referindu-se la cauza Pellegrin (Pellegrin c. Franța [GC], nr. 28541/95, §§ 64, 66, ECHR 1999-VIII), Guvernul a argumentat că Articolul 6 nu se aplică procedurilor în cauză. S-au referit la sarcinile Institutului Federal de Cercetare Bacteriologică-Serologică așa cum sunt listate în profilul de activitate care au prezentat. În particular, au subliniat sarcinile Institutului privind menținerea unui sistem de notificare privind anumite boli infecțioase, asistența Institutului în elaborarea legislației relevante și recomandări, și reprezentarea departamentului Ministerului competent în grupuri de experți naționale și internaționale. Ei au mai indicat gradul de responsabilitate al reclamantului ca director al Institutului și s-au referit în special la autoritatea sa de a emite decizii (Bescheide) în conformitate cu secțiunea 3 din Legea privind Funcționarii Civili.
Reclamantul a contestat submisiunile Guvernului. El a afirmat că activitatea sa ca director al Institutului Federal de Cercetare Bacteriologică-Serologică a constat în principal în efectuarea examinărilor medicale și că nu a avut participare în exercitarea autorității publice. El a susținut că responsabilitățile sale ca director al Institutului erau comparabile cu cele ale unui director al unei instituții private.
În opinia Curții, chestiunea dacă Articolul 6 este aplicabil procedurilor în cauză trebuie examinată mai departe împreună cu meritele plângerilor conform Articolului 6 din Convenție. Prin urmare, Curtea constată necesar să unească această chestiune cu meritele cauzei.
Conformitate cu Articolul 6 § 1
Curtea constată că plângerile reclamantului cad să fie examinate sub aspectul dreptului la proces echitabil garantat de Articolul 6 § 1 din Convenție.
Reclamantul se plânge mai întâi conform Articolului 6 din Convenție că procedurile nu au fost echitabile în sensul că nu toate argumentele sale au fost luate în seama corespunzător de autoritățile interne.
Presupunând că Articolul 6 este aplicabil procedurilor în cauză, Curtea reitera că Articolul 6 nu stabilește nici o regulă privind modul în care dovezile ar trebui evaluate, care este prin urmare în principal o chestiune de reglementare de dreptul național și instanțele naționale (vezi, printre altele, Schenk c. Elveția, sentință din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, §§ 45-46). În prezenta cauză, Curtea nu găsește nici o indicație că autoritățile interne, care au emis decizii motivate, au aplicat dreptul național într-un mod arbitrar sau nedrept.
Este adevărat că reclamantul se mai plânge de lipsa unei audiții publice orale în fața unei instanțe de judecată.
În acest sens, Guvernul, referindu-se la prevederile relevante din Legea privind Funcționarii Civili privind componența Comisiei de Apel, a susținut că acest organism se califică ca o instanță de judecată în sensul Articolului 6 § 1 din Convenție.
În plus, Guvernul a argumentat că reclamantul nu a solicitat o audiere publică în fața Comisiei de Apel. Deși dreptul intern care guvernează procedurile în cauză nu prevedea în mod explicit audiții publice, o interpretare a prevederilor relevante în conformitate cu Constituția Federală ar fi obligat totuși Comisia de Apel să țină una dacă aceasta era necesară conform Articolului 6 din Convenție. Cu toate acestea, reclamantul a renunțat la dreptul la o audiere publică. În orice caz, faptele relevante ar fi putut fi stabilite și determinate în mod adecvat pe baza dosarului. Guvernul a mai susținut în final că excluderea publicului era în general justificată în disputele de angajare dintre autoritățile și funcționarii civili. Absența unei audiții publice era cu atât mai justificată în prezenta cauză deoarece se referea doar la incidente de natură intimă care s-au întâmplat în cadrul Institutului reclamantului.
Reclamantul a contestat viziunea Guvernului. El a susținut că doi membri ai Comisiei de Apel erau funcționari civili care erau legați de instrucțiuni din fostul angajator, Ministerul Muncii, Sănătății și Afacerilor Sociale și nu pot prin urmare să fie considerați independenți și autonomi.
Reclamantul a contestat că a renunțat la dreptul la o audiere. El a argumentat că, în orice fel, Comisia de Apel ar fi trebuit să țină o audiere din proprie inițiativă pentru a se conforma cerințelor Articolului 6 § 1. În plus, reclamantul a indicat că chiar dacă o audiere ar fi fost ținută, aceasta nu ar fi fost publică conform dreptului intern relevant.
Curtea găsește, în lumina submisiunilor părților, că plângerea ridică probleme de fapt și drept conform Convenției, determinarea cărora ar trebui să depindă de o examinare a meritelor întregii aplicații. Curtea concluzionează, prin urmare, că plângerea privind lipsa unei audiții publice orale nu este evident neîntemeiat în sensul Articolului 35 § 3 din Convenție. Nu au fost stabilite alte motive pentru a o declara inadmisibilă.
Reclamantul s-a mai plâns de povara financiară pe care transferul o pune asupra sa și s-a bazat pe Articolul 14 din Convenție.
Curtea amintește că Articolul 14 din Convenție acordă protecție împotriva discriminării în exercitarea drepturilor și libertăților protejate de alte dispoziții substantive ale Convenției, dar nu orice diferență de tratament va constitui o încălcare a acestei dispoziții. O problemă va apărea conform Articolului 14 atunci când se demonstrează că Statele tratează diferit persoane în situații analoge fără a furniza o justificare obiectivă și rezonabilă, sau atunci când Statele fără o justificare obiectivă și rezonabilă nu tratează diferit persoane ale căror situații sunt semnificativ diferite (vezi Thlimmenos c. Grecia [GC], nr. 34369/97, ECHR 2000-IV, § 44).
În prezenta cauză, nici submisiunile reclamantului nici faptele cauzei nu arată nici un tratament discriminator în exercitarea drepturilor Convenției.
Rezultă că această plângere este evident neîntemeiat și trebuie respinsă în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea unanim
Hotărăște să unească la merite chestiunea privind aplicabilitatea Articolului 6 din Convenție procedurilor în cauză;
Declară admisibilă, fără a prejudecă meritele, plângerea reclamantului privind lipsa unei audiții în procedurile privind rechemarea și transferul acestuia;
Declară inadmisibilă restul aplicației.
Santiago Quesada
Christos Rozakis
Grefier Adjunct
Președinte