(...) ÎN FAVOAREA reclamantului, Mikola Mikitovich Melnitchouk, este un resortisant ucrainean născut în 1929 și rezident în orașul Berditchiv, în regiunea Jitomir, Ucraina. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1996, Berdychevska Zemlya, un ziar local, a publicat o critică a dlui. La 26 ianuarie 2001, același ziar a publicat un alt articol al dlui despre o nouă colecție de poezii al cărei autor era și reclamantul. El a amintit că a avut deja ocazia să comenteze o carte a aceluiași autor și a explicat că nu se poate fi poet dacă nu se stăpâneau elementele fundamentale ale scrierii literare și dacă nu se respectau regulile limbii. Unul dintre pasajele extrase a fost: mai mult decât o fată/ Dar are ceva de capră/Deși Berditchiv era mai bătrân/aproape de două ori mai [în vârstă]. Dl P. critica, de asemenea, autorul pentru că a folosit portretele lui Tarass Chevtchenko, faimosul poet ucrainean, și referințe la acesta. Dl P. a numit de asemenea "materie de absurdă" În loc să subvenționeze publicarea cărților de calitate îndoielnică, □ poezia reclamantului și sfătuia persoanele care au finanțat lucrarea să-și folosească mai bine banii, dându-i operelor caritabile. În cele din urmă, el a arătat că existența unor asemenea lucrări ar putea fi dăunătoare pentru public, în special pentru elevi, care ar putea crede că ceea ce este scris este un model de utilizare a limbii. La 14 aprilie 2001, reclamantul a prezentat ziarului un răspuns scris la care solicita publicarea. În acest text, el reamintea că domnul P. făcea parte din Uniunea scriitorilor, apoi îl desemna prin intermediul termenului "membru" (atractлен), angajat adesea în registrul vulgar pentru a desemna penisul. era gelos pe popularitatea sa și expunea în mod confuz activitățile desfășurate de acesta în politică și afaceri. Reclamantul se compara cu scriitorii persecutați în epoca sovietică. El îl acuza pe dl. că era un alcoolic care scria versuri de proastă calitate despre păsări și încerca să-și consolideze influența politică criticându-i pe ceilalți autori. Pe de altă parte, el a contestat atacurile împotriva utilizării vocabularului și, în cele din urmă, l-a numit pe domnul . El a solicitat repararea prejudiciului material și moral cauzat de publicarea articolelor menționate anterior, care, în opinia sa, și-au început popularitatea și a adus atingere drepturilor sale de autor. Pe de altă parte, el a solicitat instanței să dispună ca ziarul să publice răspunsul său la criticile în litigiu. În fața instanței, reprezentanții ziarului au arătat că refuzaseră să publice acest răspuns deoarece conținea comentarii obscene și ofensatoare cu privire la dl P; reclamantul fusese informat în scris și fusese invitat să își modifice textul în consecință. Melnitchouk susține că nu primise niciodată această scrisoare, care, după părerea sa, era un fals, și a afirmat că nu i s-a notificat decât refuzuri verbale, prin telefon. La 27 septembrie 2002, reclamantul a fost dezamagit. Tribunalul a stabilit că dl. a scris articolele sale sub forma unor critici care prezentaseră opinia sa personală cu privire la calitatea scrierilor dlui Melnitchouk. Ziarul a fost liber să accepte sau să respingă publicarea protestelor reclamantului. Dacă a refuzat să prezinte opinia scriitorului, aceasta se datorează faptului că acesta conținea comentarii obscene și ofensatoare cu privire la personalitatea criticului, și nu un răspuns la conținutul articolelor în cauză. Acest motiv de refuz era prevăzut la art. 37 din Legea privind presa scrisă. Pe de altă parte, Tribunalul a respins pentru nefondare argumentul reclamantului potrivit căruia drepturile sale de autor au fost încălcate. Dl Melnitchouk sesizează Curtea de Apel din Jitomir, susținând în special că art. 37 din Legea privind presa scrisă îi permitea să solicite rectificarea informațiilor false sau calomniatoare referitoare la acesta. La 16 decembrie 2002, Curtea de Apel a confirmat hotărârea de primă instanță și a arătat că articolele în litigiu conțineau opinii și nu fapte și că, prin urmare, veridicitatea conținutului acestora nu putea fi verificată. La 30 octombrie 2003, un colegiu de trei judecători ai Curții Supreme a respins cererea formulată de reclamant pentru a fi autorizat să se ocupe de casare. Dreptul internațional și dreptul național relevant Rezoluția (74) 26 a Comitetului miniștrilor Consiliului Europei privind dreptul individului de a răspunde în fața presei Pasajele relevante ale acestei rezoluții sunt astfel formulate de Comitetul miniștrilor (...) Recomandă guvernelor membre ca situația individului în ceea ce privește mijloacele de comunicare să respecte următoarele principii minime: În ceea ce privește informațiile referitoare la persoane publicate printr-un mijloc de comunicare, persoana în cauză va avea posibilitatea reală de a obține rectificarea, fără întârzieri nejustificate, a faptelor inexacte care îl privesc și pentru rectificarea cărora poate justifica un interes, această rectificare beneficiind, pe cât posibil, de aceeași importanță ca publicarea inițială. În ceea ce privește informațiile referitoare la indivizii publicați în mijloacele de comunicare, individul în cauză va dispune de o cale de atac eficientă împotriva publicării faptelor și a opiniilor, care constituie (...) ii. o încălcare a demnității, onoarei sau reputației sale (...) Recomandarea 1215 (1993) a Adunării parlamentare a Consiliului Europei privind etica jurnalismului pasajul relevant al acestei recomandări este următorul (...) În consecință, Adunarea recomandă Comitetului de Miniștri să invite guvernele statelor membre să se asigure că legile garantează organizarea mass-mediei publice astfel încât să asigure neutralitatea informațiilor, pluralismul opiniilor și egalitatea de gen, precum și un drept de răspuns echivalent oricărui cetățean care a făcut obiectul unei afirmații (...) Anexă la Recomandarea nr. R (97) 20 din Comitetul miniștrilor din statele membre cu privire la discursul de □ Trecerea relevantă din anexă la recomandare este astfel formulată în Principiu 2 Guvernele statelor membre ar trebui să stabilească sau să mențină un cadru juridic cuprinzător și adecvat, compus din dispoziții civile, penale și administrative referitoare la discursul de ură. Acest cadru ar trebui să permită autorităților administrative și judiciare să concilieze, în fiecare caz, respectarea libertății de exprimare cu respectarea demnității umane și protejarea reputației sau a drepturilor altora. În acest scop, guvernele statelor membre ar trebui să studieze mijloacele (...) consolidarea posibilităților de combatere a discursului de ură prin intermediul dreptului civil (...) prin prevederea posibilității instanțelor de a lua decizii care să permită victimelor să exercite un drept de răspuns sau să dispună o retragere (...) Recomandarea Rec(2004)16 a Comitetului de Miniștri al statelor membre privind dreptul de a răspunde în noul mediu al mass-mediei Pasajele relevante ale recomandării sunt următoarele: 1. Domeniul de aplicare al dreptului de răspuns Orice persoană fizică sau juridică, indiferent de naționalitate sau de reședință, ar trebui să beneficieze de un drept de răspuns sau de o măsură echivalentă care să ofere posibilitatea de a reacționa la orice informație din mass-media care prezintă fapte inexacte cu privire la aceasta și care îi afectează drepturile personale. 5. Excepții Cu titlu de excepție, dreptul sau practica națională poate prevedea că cererea de răspuns poate fi refuzată de mediu în următoarele cazuri (...) dacă răspunsul nu se limitează la corectarea faptelor contestate (...) 8. Soluționarea litigiilor În cazul în care un medium refuză să facă publică un răspuns sau face public răspunsul într-un mod nesatisfăcător pentru persoana vizată, acesta ar trebui să aibă posibilitatea de a prezenta litigiul în fața unei instanțe judecătorești sau a unei alte instanțe care are competența de a ordona publicarea răspunsului. art. 3 Interdicția de a abuza de libertatea de acțiune a presei scrise (...) Se interzice utilizarea presei scrise în scopul următoarelor intervenții în viața privată a unui cetățean sau încălcarea onoarei și demnității sale (...) art. 37 Rectificarea informațiilor Persoanele fizice, persoanele juridice și organismele statului, precum și reprezentanții lor legali, pot solicita rectificarea informațiilor publicate cu privire la ele sau a datelor care nu sunt conforme cu realitatea sau atentatoarele la onoarea și demnitatea lor. nu există nicio dovadă că informațiile publicate de aceasta sunt conforme cu realitatea, la cererea reclamantului rectifică aceste informații în următorul număr din mass-media în cauză sau din proprie inițiativă publică o rectificare (...) redactarea refuză să publice răspunsul în următoarele cazuri în cazul în care acest răspuns încalcă dispozițiile articolului 3 din prezenta lege (...) În termen de o lună de la primirea răspunsului, redactarea (...) notifică reclamantului, în scris (...) și în mod motivat, refuzul său de a publica răspunsul (...) GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de rezultatul procedurii interne. În conformitate cu art. 10, el denunță, de asemenea, refuzul ziarului de a-și publica răspunsul la criticile referitoare la cărțile sale. În cele din urmă, declară că drepturile sale de autor au fost încălcate de articolele în litigiu, cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. Reclamantul se plânge de rezultatul procedurii interne. El invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, al cărui pasaj relevant dispune de orice persoană care are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea observă că nu este de competența sa să acționeze ca instanță de apel sau În plus, aceste instanțe sunt cele mai bine plasate pentru a evalua credibilitatea martorilor și relevanța elementelor de probă în ceea ce privește întrebările ridicate de cauză (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 22 aprilie 1992, seria A n 235-B, p. 32, punctul 32, și Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A n 247-B, p. 34-35, § 34). Având în vedere elementele prezentate de solicitant, Curtea consideră că acesta nu a susținut argumentul potrivit căruia s-ar fi adus atingere garanțiilor procedurale oferite de art. 6. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul se plânge, de asemenea, de refuzul ziarului de a-și publica răspunsul. Acest motiv ridică o întrebare din perspectiva articolului 10 din convenție, de care dispun pasajele relevante Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără intervenția autorităților publice și fără a ține seama de frontiere (...) Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) protecției reputației sau a drepturilor altora (...) Curtea reamintește că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale oricărei societăți democratice și una dintre condițiile esențiale ale progresului său și ale dezvoltării fiecăruia; Curtea consideră că dreptul de a răspunde, ca element important al libertății de exprimare, intră în domeniul de aplicare al articolului 10 din Convenție. Acest lucru rezultă nu numai din necesitatea de a permite contestarea unor informații false, ci și din asigurarea unei pluralități de opinii, în special în domenii de interes general, cum ar fi dezbaterea literară și politică; cu toate acestea, restricțiile și limitările celui de-al doilea paragraf al articolului 10 se aplică, de asemenea, exercitării acestui drept. Trebuie avut în vedere că obligația statului de a garanta libertatea de exprimare a individului nu dă dreptul persoanelor fizice sau organizațiilor de a avea acces nelimitat la mass-media pentru a-și promova opiniile (a se vedea X și Asociația Z c. Regatul Unit, n. 4515/70, Decizia Comisiei din 12 iulie 1971, Anuarul 14, p. 539, Stiftelsen Contra c. Suedia, nr. 12734/87, Decizia Comisiei din 9 decembrie 1988, nepublicată și, mutatis mutandis Murphy c. Irlanda, nr. 44179/98, § 61, 10 iulie 2003). Curtea constată că, în general, ziarele și alte mijloace de informare în masă private trebuie să beneficieze de o putere de e-mail Cu toate acestea, în circumstanțe excepționale se poate solicita în mod legitim ca un ziar să publice o retragere, o scuză sau o hotărâre judecătorească pronunțată într-un caz de calomnie. Prin urmare, există situații în care statul poate avea o obligație pozitivă de a asigura libertatea de exprimare a unui individ în astfel de mass-media ( Winer c. Regatul Unit, nr. 10871/84, Decizia Comisiei din 10 iulie 1986, Deciziile și rapoartele (DR) 48, p. 154, și Spencer c. Regatul Unit, n 28851/95 și 28852/95, Decizia Comisiei din 16 ianuarie 1998, DR 92-B, p. 56). În orice caz, statul trebuie să se asigure că o negare a accesului la mass-media nu constituie o încălcare arbitrară și disproporționată a libertății de exprimare a unei persoane și că o astfel de negare poate fi denunțată în fața autorităților interne competente. Curtea consideră că, în speță, exista o obligație pozitivă pentru stat de a proteja dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, asigurându-se că acesta are în primul rând o posibilitate rezonabilă de a-și exercita dreptul de răspuns, supunând ziarului un text care urmează să fie prezentat, și apoi o ocazie de a contesta în fața instanțelor interne refuzul ziarului (a se vedea mai sus dreptul internațional și dreptul intern relevant). În această privință, Curtea arată că reclamantul și-a putut prezenta răspunsul la ziar și că acesta a refuzat să o publice pe motiv că persoana interesată, prin observațiile sale obscene și ofensatoare în locul criticului literar, a mers dincolo de un simplu răspuns la observațiile privind cartea sa. În plus, din dosar reiese că recurentului i s-a solicitat să își modifice răspunsul, dar nu a făcut nimic în acest sens. Ulterior, acestuia i s-a oferit posibilitatea de a-și apăra dreptul de răspuns în fața instanțelor interne, care și-au pus în balanță libertatea de exprimare și interesele criticilor. Prin urmare, Comisia concluzionează că s-a stabilit un echilibru corect între interesele concurente implicate și că statul nu și-a încălcat obligațiile pozitive care decurg din art. 10. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul susține, de asemenea, că articolele de presă referitoare la lucrările sale au încălcat drepturile sale de autor și invocă, în esență, art. 1 din Protocolul nr. 1, al cărui pasaj relevant este astfel formulat Orice persoană fizică (...) are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Curtea amintește că proprietatea intelectuală este protejată prin art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea, de exemplu, A.D.c. Țările de Jos, n. 21962/93, Decizia Comisiei din 11 ianuarie 1994, DR 76-B, p. 157. Aceasta reamintește, de asemenea, că faptul că statul, prin intermediul sistemului său judiciar, a furnizat un cadru pentru evaluarea drepturilor și obligațiilor reclamantului nu își asumă automat responsabilitatea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr 1 (Breierova și alte c. Republica Cehă (dec.), 57321/00, 8 octombrie 2002). În împrejurări excepționale, statul poate fi considerat răspunzător pentru un prejudiciu cauzat printr-o decizie arbitrară. Cu toate acestea, Curtea face trimitere la concluziile sale de mai sus cu privire la art. 6 alineatul (1) din Convenție, potrivit cărora instanțele naționale au acționat în acest caz în conformitate cu dreptul intern justificând pe deplin deciziile lor. Prin urmare, aprecierea lor nu a fost afectată de un arbitral sau de o iraționalitate vădită contrară articolului 1 din Protocolul nr.
(...)
Le requérant, M. Mikola Mikitovitch Melnitchouk, est un ressortissant ukrainien né en 1929 et résidant dans la ville de Berditchiv, dans la région de Jitomir, en Ukraine.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 1996, le
Berdychevska Zemlya
, un journal local, publia une critique de M.
Le 26 janvier 2001, le même journal fit paraître un autre article de M. P. concernant un nouveau recueil de poèmes dont le requérant était également l'auteur. M. P. écrivait que cet ouvrage semblait bon mais qu'il n'avait pas d'âme. Il rappelait qu'il avait déjà eu l'occasion de commenter un livre du même auteur et expliquait que l'on ne pouvait pas être un poète si l'on ne maîtrisait pas les rudiments de l'écriture littéraire et si l'on ne respectait pas les règles de la langue. M. P. tirait ensuite du nouvel ouvrage un certain nombre d'exemples renfermant de nombreux termes russes alors que le texte était écrit en ukrainien. L'un des passages extraits était le suivant
: «
La ville ressemble à une fille/ Mais a aussi quelque chose de la chèvre/ Bien que Berditchiv soit plus vieille/ Presque deux fois plus [vieille]
». M.
théâtre de l'absurde
» la poésie du requérant et conseillait aux personnes ayant financé l'ouvrage de mieux utiliser leur argent, en le donnant à des œuvres caritatives au lieu de subventionner la publication de livres de qualité douteuse. Il indiquait enfin que l'existence de pareils ouvrages pouvait être préjudiciable au public, notamment aux écoliers, qui risquaient de croire que ce qui est écrit est un modèle en matière d'usage de la langue.
Le 14 avril 2001, le requérant soumit au journal une réponse écrite dont il demandait la publication. Dans ce texte, il rappelait que M. P. faisait partie de l'Union des écrivains, puis le désignait au moyen du terme «
membre
» (
член
), souvent employé dans le registre vulgaire pour désigner le pénis. Il ajoutait que M. P. était jaloux de sa popularité et il exposait de façon confuse les activités menées par celui-ci dans la politique et les affaires. Le requérant se comparait aux écrivains persécutés durant l'ère soviétique. Il accusait M. P. d'être un alcoolique qui écrivait des vers de piètre qualité sur les oiseaux et qui essayait de renforcer son influence politique en critiquant les autres auteurs. Par ailleurs, il contestait les attaques contre son utilisation du vocabulaire et, enfin, qualifiait M. P. de «
sous-homme
» (
відлюдок
).
Le journal refusa de publier cette réponse.
En mai 2002, le requérant saisit le tribunal municipal de Berditchiv
d'une action contre le journal
Berdychevska Zemlya
. Il demandait réparation du préjudice matériel et moral causé par la publication des articles susmentionnés, qui selon lui avaient entamé sa popularité et porté atteinte à ses droits d'auteur. Par ailleurs, il priait la juridiction d'ordonner au journal de publier sa réponse aux critiques litigieuses.
Devant le tribunal, les représentants du journal exposèrent qu'ils avaient refusé de publier cette réponse parce qu'elle contenait des commentaires obscènes et offensants au sujet de M. P
; le requérant en avait été informé par écrit et avait été invité à remanier son texte en conséquence. M.
Melnitchouk soutint pour sa part qu'il n'avait jamais reçu cette lettre, qui selon lui était un faux, et affirma qu'il ne s'était vu notifier que des refus exprimés verbalement, par téléphone.
Le 27 septembre 2002, le requérant fut débouté. Le tribunal établit que M. P. avait rédigé ses articles sous la forme de critiques exposant son avis personnel sur la qualité des écrits de M. Melnitchouk. Le journal avait été libre d'accepter ou de rejeter la publication des protestations du requérant. S'il avait refusé de faire paraître l'opinion de l'écrivain, c'est parce que celle-ci renfermait des commentaires obscènes et offensants sur la personnalité du critique, et non une réponse au contenu des articles en cause. Ce motif de refus était prévu par l'article 37 de la loi sur la presse écrite. Par ailleurs, le tribunal rejeta pour défaut de fondement le grief du requérant selon lequel il y avait eu atteinte à ses droits d'auteur.
Le 16 décembre 2002, ladite cour d'appel confirma le jugement de première instance. Elle fit observer que les articles litigieux contenaient des opinions et non des faits, et que dès lors la véracité de leur contenu ne pouvait être contrôlée.
Le 30 octobre 2003, un collège de trois juges de la Cour suprême rejeta la demande formée par le requérant en vue d'être autorisé à se pourvoir en cassation.
B.
Le droit international et le droit interne pertinents
1.
Résolution (74) 26 du Comité des Ministres du Conseil de l'Europe sur le droit de réponse – Situation de l'individu à l'égard de la presse
Les passages pertinents de cette résolution sont ainsi libellés
:
«
Le Comité des Ministres (...)
Recommande aux gouvernements membres que la situation de l'individu à l'égard des moyens de communication soit conforme aux principes minimaux suivants
:
1.
En ce qui concerne les informations relatives aux individus publiées par un moyen de communication, l'individu concerné disposera d'une possibilité réelle d'obtenir la rectification, sans délai excessif, des faits inexacts le concernant et pour la rectification desquels il peut justifier d'un intérêt, cette rectification bénéficiant, autant que possible, de la même importance que la publication initiale.
2.
En ce qui concerne les informations relatives aux individus publiées dans les moyens de communication, l'individu concerné disposera d'un recours effectif contre la publication des faits et des opinions, qui constituent
:
(...)
ii.
une atteinte à sa dignité, à son honneur ou à sa réputation (...)
»
2.
Recommandation 1215 (1993) de l'Assemblée parlementaire du Conseil de l'Europe relative à l'éthique du journalisme
Le passage pertinent de cette recommandation est le suivant
:
«
(...)
5.
En conséquence, l'Assemblée recommande au Comité des Ministres
:
i.
d'inviter les gouvernements des Etats membres à veiller à ce que les lois garantissent l'organisation des médias publics de manière à assurer la neutralité des informations, le pluralisme des opinions et l'égalité des sexes, ainsi qu'un droit de réponse équivalent à tout citoyen ayant fait l'objet d'une allégation
;
(...)
»
3.
Annexe à la Recommandation n
o
R (97) 20 du Comité des Ministres aux Etats membres sur le «
discours de haine
»
Le passage pertinent de l'annexe à la recommandation est ainsi libellé
:
«
Principe 2
Les gouvernements des Etats membres devraient établir ou maintenir un cadre juridique complet et adéquat, composé de dispositions civiles, pénales et administratives portant sur le discours de haine. Ce cadre devrait permettre aux autorités administratives et judiciaires de concilier dans chaque cas le respect de la liberté d'expression avec le respect de la dignité humaine et la protection de la réputation ou des droits d'autrui.
A cette fin, les gouvernements des Etats membres devraient étudier les moyens
:
(...)
–
de renforcer les possibilités de combattre le discours de haine par le biais du droit civil (...) en prévoyant la possibilité pour les tribunaux de prendre des décisions permettant aux victimes d'exercer un droit de réponse ou d'ordonner une rétractation
;
(...)
»
4.
Recommandation Rec(2004)16 du Comité des Ministres aux Etats membres sur le droit de réponse
dans le nouvel environnement des médias
Les passages pertinents de la recommandation sont les suivants
:
«
1.Champ d'application du droit de réponse
Toute personne physique ou morale, sans considération de nationalité ou de résidence, devrait se voir accorder un droit de réponse ou une mesure équivalente offrant la possibilité de réagir à toute information dans les médias qui présente des faits inexacts à son propos et affecte ses droits personnels.
»
«
A titre d'exception, le droit ou la pratique nationale peuvent prévoir que la demande de réponse peut être refusée par le medium concerné dans les cas suivants
:
(...)
–
si la réponse ne se limite pas à la correction des faits contestés
;
(...)
»
«
8.Règlement des différends
Si un medium refuse de rendre une réponse publique, ou s'il rend la réponse publique d'une manière non satisfaisante pour la personne concernée, celle-ci devrait avoir la possibilité de porter le différend devant un tribunal ou une autre instance ayant le pouvoir d'ordonner la publication de la réponse.
»
5.
La loi sur la presse écrite
Les dispositions pertinentes de cette loi sont ainsi libellées
:
Article 3
Interdiction d'abuser de la liberté d'action de la presse écrite
«
(...) Il est interdit d'utiliser la presse écrite aux fins suivantes
:
–
ingérence dans la vie privée d'un citoyen ou atteinte à son honneur et à sa dignité
;
(...)
»
Article 37
Rectification d'informations
«
Les personnes physiques, les personnes morales et les organes de l'Etat, ainsi que leurs représentants légaux, peuvent demander la rectification d'informations publiées à leur sujet ou de données non conformes à la réalité ou attentatoires à leur honneur et à leur dignité.
Si la rédaction concernée n'a
pas de preuves que les informations publiées par elle sont conformes à la réalité, elle doit à la demande du plaignant rectifier ces informations dans le numéro suivant du média en cause ou de sa propre initiative publier un rectificatif (...)
La rédaction refuse de publier la réponse dans les cas suivants
:
1.
si cette réponse enfreint les dispositions de l'article 3 de la présente loi
;
(...)
Dans un délai de un mois à compter de la réception de la réponse, la rédaction (...) notifie au demandeur, par écrit (...) et de façon motivée, son refus de publier ladite réponse (...)
»
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l'issue de la procédure interne. Sous l'angle de l'article 10, il dénonce également le refus du journal de publier sa réponse aux critiques concernant ses livres. Enfin, il allègue que ses droits d'auteur ont été violés par les articles litigieux, au mépris de l'article 1 du Protocole n
o
1.
1.
Le requérant se plaint de l'issue de la procédure interne. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, dont le passage pertinent dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour fait observer qu'il ne lui appartient pas d'agir comme juridiction d'appel ou – comme on le dit parfois – comme juge de quatrième instance et de revenir sur des décisions de tribunaux nationaux. Ce sont les juridictions internes qui ont pour rôle d'interpréter et d'appliquer les règles de fond et de procédure pertinentes. En outre, ces juridictions sont les mieux placées pour apprécier la crédibilité des témoins et la pertinence des éléments de preuve au regard des questions soulevées par l'affaire (voir, parmi bien d'autres,
Vidal c. Belgique
, arrêt du 22 avril 1992, série A n
o
235-B, p. 32, § 32, et
Edwards c. Royaume-Uni
, arrêt du 16 décembre 1992, série A n
o
247-B, pp.
34-35, § 34).
Au vu des éléments soumis par le requérant, la Cour estime que celui-ci n'a pas étayé le grief selon lequel il y aurait eu dans son chef atteinte aux garanties procédurales offertes par l'article 6.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint également du refus du journal de publier sa réponse. Ce grief soulève une question sous l'angle de l'article 10 de la Convention, dont les passages pertinents disposent
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière (...)
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection de la réputation ou des droits d'autrui (...)
»
La Cour rappelle que la liberté d'expression constitue l'un des fondements essentiels de toute société démocratique et l'une des conditions primordiales de son progrès et de l'épanouissement de chacun. Elle estime que le droit de réponse, en tant qu'élément important de la liberté d'expression, entre dans le champ d'application de l'article 10 de la Convention. Cela découle de la nécessité non seulement de permettre la contestation d'informations fausses, mais aussi d'assurer une pluralité d'opinions, en particulier dans des domaines d'intérêt général tels que le débat littéraire et politique.
Toutefois, les restrictions et limitations du second paragraphe de l'article
10 s'appliquent pareillement à l'exercice de ce droit. Il convient de garder à l'esprit que l'obligation incombant à l'Etat de garantir la liberté d'expression de l'individu ne donne pas aux particuliers ou aux organisations un droit illimité d'accéder aux médias afin de promouvoir leurs opinions (voir
X et Association Z c. Royaume-Uni
, n
o
4515/70, décision de la Commission du 12 juillet 1971, Annuaire 14, p. 539,
Stiftelsen Contra c. Suède
, n
o
12734/87, décision de la Commission du 9
décembre 1988, non publiée, et,
mutatis mutandis
,
Murphy c. Irlande
, n
o
44179/98, § 61, 10 juillet 2003).
La Cour observe qu'en règle générale les journaux et autres médias privés doivent jouir d'un pouvoir «
rédactionnel
»
discrétionnaire pour décider de publier ou non des articles, commentaires ou lettres émanant de particuliers. Dans des circonstances exceptionnelles on peut toutefois légitimement exiger d'un journal qu'il publie une rétractation, des excuses ou encore une décision de justice rendue dans une affaire de diffamation. Il existe donc des situations où l'Etat peut avoir une obligation positive d'assurer la liberté d'expression d'un individu dans de tels médias (
Winer c.
Royaume-Uni
, n
o
10871/84, décision de la Commission du 10 juillet 1986, Décisions et rapports (DR) 48, p. 154, et
Spencer c. Royaume-Uni
, n
os
28851/95 et 28852/95, décision de la Commission du 16 janvier 1998, DR 92-B, p. 56). En tout état de cause, l'Etat doit veiller à ce qu'un déni d'accès aux médias ne constitue pas une atteinte arbitraire et disproportionnée à la liberté d'expression d'un individu, et à ce que pareil déni puisse être dénoncé devant les autorités internes compétentes.
La Cour considère qu'en l'espèce il existait une obligation positive pour l'Etat de protéger le droit du requérant à la liberté d'expression, en veillant à ce qu'il ait tout d'abord une possibilité raisonnable d'exercer son droit de réponse en soumettant au journal un texte à faire paraître, et ensuite une occasion de contester devant les juridictions internes le refus du journal (voir, ci-dessus, le droit international et le droit interne pertinents).
A cet égard, la Cour relève que le requérant a pu présenter sa réponse au journal et que celui-ci a refusé de la publier au motif que l'intéressé, par ses remarques obscènes et offensantes à l'endroit du critique littéraire, était allé au-delà d'une simple réponse aux commentaires sur son livre. De plus, il ressort du dossier que le requérant a été invité à modifier sa réponse mais qu'il n'en a rien fait. Par la suite, il s'est vu donner la possibilité de défendre son droit de réponse devant les juridictions internes, lesquelles ont mis en balance sa liberté d'expression et les intérêts du critique. La Cour ne voit aucun élément d'arbitraire dans les décisions des tribunaux nationaux. Elle conclut dès lors qu'un juste équilibre a été ménagé entre les intérêts concurrents en jeu et que l'Etat n'a pas manqué à ses obligations positives découlant de l'article 10.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant allègue en outre que les articles de presse sur ses ouvrages ont violé ses droits d'auteur. Il invoque en substance l'article 1 du Protocole n
o
1, dont le passage pertinent est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique (...) a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
»
La Cour rappelle que la propriété intellectuelle est protégée par l'article 1 du Protocole n
o
1 (voir, par exemple,
A.D. c. Pays-Bas
, n
o
21962/93, décision de la Commission du 11 janvier 1994, DR 76-B, p. 157). Elle rappelle également que le fait que l'Etat, par le biais de son système judiciaire, ait fourni un cadre pour l'appréciation des droits et obligations du requérant n'engage pas automatiquement sa responsabilité au regard de l'article 1 du Protocole n
o
1 (
Breierova et autres c. République tchèque
(déc.), n
o
57321/00, 8 octobre 2002). Dans des circonstances exceptionnelles, l'Etat peut être tenu pour responsable d'un préjudice causé par une décision arbitraire. Cependant, la Cour renvoie à ses conclusions ci-dessus concernant l'article 6 § 1 de la Convention, selon lesquelles les juridictions nationales ont en l'espèce agi dans le respect du droit interne en justifiant pleinement leurs décisions. Leur appréciation n'a donc pas été entachée d'arbitraire ou d'irrationalité manifeste contraire à l'article 1 du Protocole n
o
1.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.