CONSORTS LEBIGRE c. FRANCE

A DOUA SECȚIUNE DE Cerere nr. 2907/02 prezentată de Consorți LEBIGRE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 5 iulie 2005 într-o cameră compusă din dnii Türmen președinte J.-P.

Costa Jungwiert Ugrekhelidze mei Mularoni Fura-Sandström, Jočienė, judecători și dnii S. N aiismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 29 iulie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere declarațiile formale de acceptare a unui regulament confidențial al cauzei, După ce a luat o decizie în cunoștință de cauză, face următoarea decizie în f un ci o n are a recurentelor, domnul Jacques Robert Lebigre, M. Josette Jacqueline Lebigre născută din Nervi, domnul Sylviane Lebigre divorțată Mege și recăsătorită Sara și doamna Pascale Lebigre, sunt cetățeni francezi născuți în 1934, 1936, 1961 și 1963 și rezidenți în Lamanon și Tournefour.

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către dl Jean-Marie Gazel, avocat în Aix-En-Provence. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Richard Lebigre, fiul și fratele reclamanților, a fost transferat în noiembrie și decembrie 1984 în timpul unei spitalizări și a contractat virusul de imunodeficiență umană ( Reclamanții au adresat o reclamație la adresa asistenței publice din Marsilia (primită la 17 iulie 1992) pentru a obține despăgubiri amiabile pentru prejudiciul cauzat de moartea lui Richard Lebigre. Această plângere a rămas fără răspuns. La 21 decembrie 1992, reclamanții au sesizat Tribunalul Administrativ din Marsilia pentru a obține repararea prejudiciului suferit de către hoirie și a prejudiciului lor personal.

În aceeași zi, aceștia au depus o cerere de despăgubire la fondul de despăgubire pentru transfuziile de sânge și hemofilele contaminate cu V.I.H. Prin hotărârea din 21 iunie 1993, Tribunalul Administrativ din Marsilia a dispus o expertiză care avea ca scop în principal consultarea dosarului medical al lui Richard Lebigre, la evaluarea prejudiciului suferit de acesta până la decesul său și în căutarea unei eventuale abateri a serviciului public spitalicesc. La 19 decembrie 1993, reclamanții au acceptat, ofertele fondului de despăgubire pentru transfuziile de sânge și de sânge contaminate cu V.I.H. (1 600 000 de franci pentru succesiunea decedatului, 150 000 de franci pentru fiecare dintre părinții decedatului și 25 000 de franci pentru fiecare dintre surorile sale).

Prin hotărârea din 2 februarie 1994, Tribunalul Administrativ din Marsilia a recunoscut vina și răspunderea pentru asistența publică din Marsilia în contaminarea și apoi moartea lui Richard Lebigre din cauza transfuziilor; Tribunalul Administrativ din Marsilia a recunoscut prejudiciul suferit de solicitanți și a acordat 2 000 000 de franci pentru prejudiciul corporal suferit de Richard Lebigre și 75 2000 de franci pentru fiecare dintre părinții săi și 25 000 de franci pentru fiecare dintre surorile sale pentru daune morale.

Instanța a considerat că acceptarea de către reclamanții de ofertă a fondului nu a fost definitivă, ci făcută sub rezerva acțiunii contencioasă în curs de desfășurare ;concluzia sa este că fondul de despăgubire era subrogat în drepturile reclamanților împotriva serviciilor publice de asistență publică în schimbul sumelor pe care le-a plătit și a condamnat asistența publică la plata sumei reziduale (400 000 de franci) în favoarea societății Lebigre. Prin hotărârea din 3 octombrie 1996, Curtea Administrativă din Lyon a anulat hotărârea din 2 februarie 1994 în calitate de subrogare a fondului de despăgubire la drepturile reclamantului, confirmând acest lucru pentru restul. Prin hotărârea din 27 februarie 2002, Consiliul a informat Tribunalul Administrativ de Primă Instanță.

A soluționat cazul în fond, a reținut răspunderea pentru lipsa de asistență publică din Marsilia, a confirmat evaluarea prejudiciilor suferite de instanța administrativă și a considerat că fondul de despăgubire era subrogat în drepturile victimei și ale familiei sale în limita sumelor pe care le plătise reclamanților. Reclamanții susțin că asistența publică din Marsilia nu le-a plătit încă sumele datorate pentru prejudiciile lor suplimentare (de exemplu 400 000 de franci). Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii și de neexecutarea hotărârilor judecătorești pronunțate. În data de 10 iunie 2005, Curtea a primit de la guvern următoarea declarație: În termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 37 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, această plată va fi soluționată definitiv.

În cazul în care nu se poate soluționa în termenul menționat, Ö Õ s Õ angajat să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale. Această declarație nu se referă la recunoașterea de către guvernul Franței a unei încălcări a Convenției europene a drepturilor omului în speță. La 9 iunie 2005, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reclamant, observ că guvernul francez este pregătit să plătească Consorților Lebigre suma de 50 000 (cincizeci de mii) de euro în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei, care are ca origine o hotărâre pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor de la Prezenta declarație se înscrie în cadrul regulamentului amiabil la care au ajuns guvernul și reclamantul.

Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile. Curtea consideră că acesta se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum le recunosc convenția și protocoalele sale și nu are nici un temei de ordine publică care să justifice continuarea examinării cererii [art. 37 alineatul (1) in fine] În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să se șteargă cazul din rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. S. N aismith R. Türmen Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 29770/02 présentée par Consorts LEBIGRE contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 5 juillet 2005 en une chambre composée de : MM. R. Türmen , président , J.-P.

Costa , K. Jungwiert , M. Ugrekhelidze , M mes A. Mularoni , E. Fura-Sandström, D. Jočienė, juges , et de M. S. N aismith, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 29 juillet 2002, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M. Jacques Robert Lebigre, M me Josette Jacqueline Lebigre née Nervi, M me Sylviane Lebigre divorcée Mege et remariée Sara et Mme Pascale Lebigre, sont des ressortissants français nés respectivement en 1934, 1936, 1961 et 1963 et résidants à Lamanon et Tournefeuille.

Ils sont représentés devant la Cour par M e Jean-Marie Gazel, avocat à Aix-En-Provence. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Richard Lebigre, le fils et frère des requérants, fut transfusé en novembre et décembre 1984 au cours d’une hospitalisation et contracta le virus d’immunodéficience humaine (« V.I.H »). Il décéda le 24 avril 1992. Les requérants adressèrent à l’assistance publique de Marseille une réclamation (reçue le 17 juillet 1992) pour obtenir réparation amiable du préjudice résultant du décès de Richard Lebigre. Cette réclamation resta sans réponse. Le 21 décembre 1992, les requérants saisirent le tribunal administratif de Marseille pour obtenir la réparation du préjudice subi par l’hoirie ainsi que de leur préjudice personnel.

Le même jour, ils déposèrent une demande d’indemnisation auprès du fonds d’indemnisation des transfusés et hémophiles contaminés par le V.I.H. Par un jugement du 21 juin 1993, le tribunal administratif de Marseille ordonna une expertise tendant essentiellement à la consultation du dossier médical de Richard Lebigre, à l’évaluation du préjudice subi par lui jusqu’à son décès et à la recherche d’une éventuelle faute du service public hospitalier. L’expert déposa son rapport le 15 novembre 1993. Le 19 décembre 1993, les requérants acceptèrent, les offres du fonds d’indemnisation des transfusés et hémophiles contaminés par le V.I.H (1 600 000 francs au profit de la succession du défunt, 150 000 francs pour chacun des parents du défunt et 25 000 francs pour chacune de ses sœurs).

Les sommes leur furent versées le 11 janvier 1994. Par un jugement du 2 février 1994, le tribunal administratif de Marseille reconnut la faute et la responsabilité de l’assistance publique de Marseille dans la contamination puis le décès de Richard Lebigre en raison des transfusions ; il reconnut le préjudice subi par les requérants et alloua 2 000 000 de francs au titre du préjudice corporel subi par Richard Lebigre ainsi que 75 000 francs à chacun de ses parents et 25 000 francs à chacune de ses sœurs pour préjudice moral.

Le tribunal considéra que l’acceptation par les requérants de l’offre du fonds d’indemnisation n’était pas définitive mais faite sous réserve de l’action contentieuse en cours ; il conclut que le fonds d’indemnisation était subrogé dans les droits des requérants à l’encontre de l’assistance publique à concurrence des sommes qu’il leur avait versées et condamna l’assistance publique à verser le montant résiduel (400 000 francs) à l’hoirie Lebigre. Par un arrêt du 3 octobre 1996, la cour administrative d’appel de Lyon annula le jugement du 2 février 1994 en tant qu’il subrogeait le fonds d’indemnisation aux droits du requérants, le confirmant pour le reste. Par un arrêt du 27 février 2002, le Conseil d’Etat annula l’arrêt de la cour administrative d’appel.

Réglant l’affaire au fond, il retint la responsabilité pour faute de l’assistance publique de Marseille, confirma l’évaluation des préjudices faite par le tribunal administratif et jugea que le fonds d’indemnisation était subrogé dans les droits de la victime et de sa famille à concurrence des sommes qu’il avait versées aux requérants. Les requérants soutiennent que l’assistance publique de Marseille ne leur a toujours pas versé les sommes dues au titre de leur préjudice complémentaire (soit 400 000 francs). Ils précisent lui avoir vainement, le 7 janvier 1998, adressé à cette fin un commandement de payer. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure et de la non exécution des décisions de justice prononcées.

EN DROIT Le 10 juin 2005, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante : « Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire susmentionnée, le gouvernement français offre de verser aux Consorts Lebigre la somme de 50 000 (cinquante mille) euros dans les trois mois suivant la date de notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage.

La présente déclaration n’implique de la part du Gouvernement de la France aucune reconnaissance d’une violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme en l’espèce. » Le 9 juin 2005, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par le requérant : « Je note que le gouvernement français est prêt à verser aux Consorts Lebigre la somme de 50 000 (cinquante mille) euros en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des droits de l’Homme. J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de la France à propos des faits à l’origine de ladite requête. Je déclare l’affaire définitivement réglée.

La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et le requérant sont parvenus. » La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties. Elle estime que celui-ci s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention et ses protocoles et n’aperçoit par ailleurs aucun motif d’ordre public justifiant de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 in fine de la Convention). En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. S. N aismith R. T ürmen Greffier adjoint Président