CtEDO 05.07.2005 Auto

KARAKAYA v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
05.07.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Struck out of the list
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
KARAKAYA v. TURKEY (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

CUARTA SECȚIUNE DECIZIE FINALĂ Nr. 62619/00 de Ömer Bilal KARAKAYA împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 5 iulie 2005 în calitate de Cameră compusă de: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Türmen Traja Pavlovschi Garlicki Mijović, judecători și dl O’Boyle Grefier având în vedere cererea depusă la 12 aprilie 1999, Având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondurile cazului, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, Ömer Bilal Karakaya, este un național turc, născut în 1966 și locuiește în Bursa. El este reprezentat în fața Curții de către dl Ali Bulut și dl Yusuf Akmaz, avocați practicanți în Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost profesor la liceul Sorgun Anadolu la momentul evenimentelor. La o dată neespecificată, un articol de ziar conține o afirmație că reclamantul face remarci necorespunzătoare în clasă. La 29 noiembrie 1995, Oficiul guvernatorilor districtului Sorgun a autorizat începerea procedurilor penale împotriva reclamantului. Cazul a fost interzis în fața Tribunalului Penal Sorgun, care a hotărât la 30 mai 1996 că nu era competentă să încerce cazul. La 27 decembrie 1996, procurorul de la Tribunalul Yozgat Assize a acuzat reclamantul de insultare a Republicii Turce. El a solicitat ca reclamantul să fie condamnat și condamnat în temeiul articolului 159 § 1 din Codul Penal. Procurorul public s-a bazat pe următoarele declarații ale reclamantului care se presupune că au fost făcute în clasa studenților. "Nu există nici o națiune turcă; există o națiune turcă musulmană." "Nu este "Felice cine spune că sunt turcă", dar "Felice este cine spune că sunt musulman". "Cei care mor în sud-est nu sunt martiri; cei care mor pentru Allah și musulmanismul sunt martiri" La 14 martie 1997, reclamantul a prezentat declarația de apărare scrisă la tribunalul Yozgat Assize. În susținerea sa, reclamantul a refuzat să facă declarațiile menționate mai sus. El a afirmat că o dată în cantina de școală el a discutat cu un prieten cum un autor a interpretat proverbia: „Felice cine spune că sunt turc” ca „Felice cine spune că sunt musulman” și că acestea nu erau cuvintele sale. El a afirmat, în continuare, că odată, când a fost în camera profesorilor, un coleg l-a întrebat care era statutul militantilor PKK care au murit și că a răspuns că niciunul dintre militantii PKK care au murit nu era martir. La 20 octombrie 1997, Tribunalul Yozgat Assize a considerat că infracțiunea în cauză intră în conformitate cu art. 312 din Codul Penal, adică incitarea poporului la ură și ostilitate pe baza unei distincții între religii și a hotărât că nu era competentă să judece cazul. La 19 noiembrie 1997, Curtea de Securitate de Stat din Ankara a hotărât că nu era competentă să judece cazul. La 26 decembrie 1997, Curtea de Casație a considerat că infracțiunea în cauză este sub jurisdicția Curții de Securitate de Stat. La 18 iunie 1998, procurorul public, în observațiile sale cu privire la fondul său, a solicitat condamnarea și condamnarea reclamantului în temeiul art. 159 1 din Codul Penal. La 7 iulie 1998, procurorul public care stă la Curtea de Securitate a Ankara a schimbat. Noul procuror public a prezentat observațiile sale cu privire la fondul și a solicitat condamnarea și condamnarea reclamantului în temeiul articolului 312 § 2 din Codul Penal. În cadrul procedurii dinainte de Curtea de Securitate de Stat din Ankara, reclamantul a refuzat să facă remarcile citate mai sus. El a susținut că o dată în timpul clasei au discutat despre martiri și că a spus că în Turcia există turci și că credința lor este Islam. El a contestat, de asemenea, dovezile furnizate de martori. la 23 iulie 1998, Curtea de Securitate de Stat din Ankara, după examinarea mărturiilor de șaptezeci și șapte de martori, dintre care mulți au fost studenți, a condamnat reclamantul în temeiul articolului 312 § 2 din Codul Penal și l-a condamnat la închisoarea unui an și la o amendă de 220.000 de lira turcă. Curtea a raționat că, având în vedere că populația care trăiește în Turcia este un element al unui stat musulman, reclamantul a discriminat persoanele care nu sunt musulmane. În determinarea sentinței, Curtea a luat în considerare personalitatea, statutul și modul în care a fost comisă infracțiunile. Într-o dată neespecificată, reclamantul a apelat la Curtea de Casație împotriva hotărârii Curții de Securitate de Stat. Reclamantul a susținut că el nu a făcut declarațiile impugnate. El a contestat, de asemenea, veracitatea dovezii furnizate de martori. El a afirmat că studenții aveau 10-11 ani și că erau la o vârstă în care ar putea fi manipulați foarte ușor. De asemenea, reclamantul s-a plâns că modificarea ultimei minute a acuzațiilor împotriva acestuia a încălcat drepturile sale de apărare. La 2 decembrie 1998, Curtea de Casație a organizat o audiere și a susținut hotărârea Curții de Securitate de Stat din Ankara. La 19 februarie 1999, procurorul principal de la Curtea de Casație a respins cererea reclamantului de rectificare a hotărârii din 2 decembrie 1998 a Curții de Casație. COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție că nu a fost auzit într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial. El a afirmat în acest sens că unul dintre cei trei membri ai Curții de Securitate de Stat a fost un judecător militar. El a afirmat că procedura penală împotriva lui nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. În cele din urmă, el a susținut că a fost condamnat pentru o infracțiune diferită de cea acuzată. PROCEDURA La 4 mai 2004, Curtea a hotărât să invite Guvernul să prezinte observații cu privire la admisibilitatea și meritul plângerilor reclamantului până la 27 iulie 2004. În urma cererii de acest timp a fost prelungită până la 7 septembrie 2004. La 7 septembrie 2004, Guvernul și-a prezentat observațiile cu privire la admisibilitatea și meritul. Prin scrisoarea din 4 octombrie 2004, observațiile Guvernului au fost trimise reclamantului, care a fost solicitat să prezinte observații împreună cu orice reclamație pentru satisfacție, în răspuns până la 2 noiembrie 2004. Prin scrisoarea din 4 aprilie 2005, trimisă prin post înregistrat, reprezentanții reclamantului au fost notificați că perioada autorizată pentru prezentarea observațiilor clientului lor a expirat la 2 noiembrie 2004 și că nu s-a solicitat prelungirea timpului. 1 (a) din Convenție, care prevede că Curtea poate ataca un caz din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la concluzia că reclamantul nu intenționează să urmeze cererea. Nu a fost primit niciun răspuns. Curtea remarcă că, la 4 aprilie 2005, reprezentanții reclamantului au fost amintiți că perioada permisă de prezentare a observațiilor scrise ale clientului lor a expirat și a avertizat asupra posibilității ca acest caz să fie eliminat din lista Curții. Curtea consideră că, în circumstanțe, reclamantul poate fi considerat că nu mai dorește să își continue cererea în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. 1 în amenda, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită continuarea examinării cererii. În consecință, aplicarea articolului 29 § 3 din Convenție ar trebui întreruptă. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să elimine cererea din lista cazurilor sale. Președintele grefierului O’boyle Nicolas Bratza

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă