CASE OF IVANOFF v. FINLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list (friendly settlement)
CASE OF IVANOFF v. FINLAND (CtEDO, 2005)
CAUZA DE CAUZĂ DE SECȚIUNE A VANOFF/FINLANDA (Derogare nr. 48999/99) JUGUL (Decontare a francezului) STRASBOURG 5 iulie 2005 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Ivanoff v. Finlanda, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A patra secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Casadevill Pellonpäää Maruste Traja Mijović Šikuta, judecători și dl O’Boyle, grefierul secțiunii, care a deliberat în privat la 22 iunie 2004 și la 14 iunie 2005, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 48999/99) împotriva Republicii Finlanda depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național finlandez, dl Leevi Ivanoff („reclamantul”), la 29 aprilie 1999. Reclamantul a fost reprezentat de dl Jukka Sankamo, avocat practicant în Kotka. Guvernul finlandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen, director al Ministerului Afacerilor Externe. Reclamantul s-a plâns, printre altele, în temeiul articolului 6 §§ 1 și al articolului 3 litera (d) din Convenție, despre încălcarea drepturilor apărării în ceea ce privește martorii. La 22 iunie 2004, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat că cererea este admisibilă în ceea ce privește această plângere, iar noi plângeri ale reclamantului au fost declarate inadmisibile la aceeași dată. La 4 mai 2005, după schimbul de corespondență, grefierul a sugerat părților că ar trebui să încerce să ajungă la o soluție prietenoasă în sensul articolului 38 § 1 litera (b) din Convenție. La 23 mai 2005 și, la 26 mai 2005, respectiv, reclamantul și guvernul au prezentat declarații oficiale care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului. Reclamantul s-a născut în 1942 și locuiește în Helsinki. Reclamantul a condus un bar cu soția sa până la 20 decembrie 1993, când a fost deteriorat de un incendiu. La 13 octombrie 1997, Curtea de District Kotka (käjäoikeus, tingsrätten ) L-a condamnat de vandalism agravat și de fraudă agravată, deoarece s-a constatat că a pus la foc snackbarul și că a cerut și a primit compensații dintr-o companie de asigurare. El a fost condamnat la un an de închisoare suspendată. Atât reclamantul și procurorul public au apelat la Curtea de Apel Kouvola (hovioikeus, hovrätten ). Reclamantul solicită o audiere orală și a solicitat, de asemenea, o ordonanță pentru o aviză expertă cu privire la motivele pentru care snack-bar a luat foc. La 9 martie 1998, reclamantul a fost convocat la o audiere orală care urmează să se desfășoare în fața Curții de Apel la 20 mai 1998. Potrivit convocărilor, audierea orală a fost limitată numai la incendiul care a început din camera de stocare a snack bar (“focul 2”); un alt incendiu („focul 1”) a început din partea stării în care snack-urile au fost pregătite. Curtea de Apel a declarat că va numi trei dintre martorii urmăririi judiciare, care au fost auziți în fața Curții de District (ofițer de poliție H., investigator L. 10. În scrisoarea din 18 mai 1998 adresată Curții de Apel, avocatul reclamantului a solicitat ca S., care a instalat electricitatea pentru snack bar, să fie chemat să dea dovezi la audiere orală cu privire la motivele pentru care a început focul 1 menționat mai sus. S. a fost, de asemenea, auzit în fața Curții de District. 11. La 20 mai 1998, înainte de începerea audierii, avocatul reclamantului a cerut secretarului judiciar al Curții de Apel dacă reclamantul ar putea chema martori care ar da dovezi despre “focul 1” și despre motivele pentru care snackbar a prins foc și modul în care focul s-a răspândit pe întreaga clădire. Secretarul judiciar nu a găsit posibil, sau de dorit, ca astfel de martori să fie auziți ca ședința a fost limitată numai la “focul 2”. 12. La începutul audierii, un calendar al procedurii a fost distribuit părților în funcție de care ședința a fost limitată numai la „focul 2”. Martorii acuzațiilor menționate mai sus au fost auziți. Martorul apărării, S., nu a fost. Potrivit reclamantului, declarațiile făcute de martorii urmăririi judiciare cu privire la “focul 1”, precum și motivele pentru care snack bar a luat foc au fost acceptate de instanță. Potrivit Guvernului, nu a fost furnizată o astfel de probă în fața Curții de Apel. 13. La 13 august 1998, Curtea de Apel a menținut hotărârea Curții de District, respingând cererea reclamantului de aviz de expert. În argumentul său, instanța a constatat, printre altele, cum urmează: „Ce se spune mai sus arată că focul care a avut loc în camera de stocare [“focul 2”] a fost inițiat în mod deliberat. Acest lucru susține puternic afirmația că incendiul care a avut loc în camera în care snack-urile au fost pregătite [“focul 1”] a fost, de asemenea, deliberat, în special, deoarece este puțin probabil că focul ar fi început din dispozitivele electrice sau firele electrice situate pe acoperișul camerei de pregătire [“focul 1].” 14. La 11 noiembrie 1998, Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen ) a refuzat recurgerea reclamantului. HOTĂRÂREA 15. La 26 mai 2005, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că guvernul Finlandiei oferă să plătească ex-grația 4.000 de euro către dl Leevi Ivanoff, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cazului menționat mai sus, în așteptarea Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă trebuie să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, iar aceasta va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în perioada implicită plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Guvernul se angajează, de asemenea, să nu ceară ca cazul să fie înaintat Marei Camere în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 16. La 23 mai 2005, Curtea a primit următoarea declarație semnată de reclamant: „Îmi amintesc că Guvernul Finlandei este pregătit să-mi plătească ex-grația suma de 4.000 de euro în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cazului menționat mai sus, care este pe calea Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă trebuie să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costuri și cheltuieli și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Accept propunerea și renunță la orice nouă afirmații împotriva Finlandei în ceea ce privește faptele acestei cereri. Declar că acest lucru constituie o rezoluție finală a cazului. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamantul le-au atins. În plus, mă asum să nu solicit ca cazul să fie înaintat Marei Camere în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 17. Curtea ia notă de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție). Este convins că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția sau în Protocolurile sale (art. 37 § 1 în amendamentul Convenției și al articolului 62 § 3 din Regulamentul Curții). 18. În consecință, cazul ar trebui să fie eliminat din listă. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS decide să scoată cazul din listă; ia notă de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 5 iulie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.