- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 5 iulie 2005
- Stat pârât
- FIN
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Ivanoff împotriva Finlandei
Traducere în română Auto
CAUZA DE CAUZĂ DE SECȚIUNE A VANOFF/FINLANDA (Derogare nr. 48999/99) JUGUL (Decontare a francezului) STRASBOURG 5 iulie 2005 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Ivanoff v. Finlanda, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A patra secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Casadevill Pellonpäää Maruste Traja Mijović Šikuta, judecători și dl O’Boyle, grefierul secțiunii, care a deliberat în privat la 22 iunie 2004 și la 14 iunie 2005, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 48999/99) împotriva Republicii Finlanda depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național finlandez, dl Leevi Ivanoff („reclamantul”), la 29 aprilie 1999. Reclamantul a fost reprezentat de dl Jukka Sankamo, avocat practicant în Kotka.
Guvernul finlandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen, director al Ministerului Afacerilor Externe. Reclamantul s-a plâns, printre altele, în temeiul articolului 6 §§ 1 și al articolului 3 litera (d) din Convenție, despre încălcarea drepturilor apărării în ceea ce privește martorii. La 22 iunie 2004, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat că cererea este admisibilă în ceea ce privește această plângere, iar noi plângeri ale reclamantului au fost declarate inadmisibile la aceeași dată. La 4 mai 2005, după schimbul de corespondență, grefierul a sugerat părților că ar trebui să încerce să ajungă la o soluție prietenoasă în sensul articolului 38 § 1 litera (b) din Convenție.
La 23 mai 2005 și, la 26 mai 2005, respectiv, reclamantul și guvernul au prezentat declarații oficiale care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului. Reclamantul s-a născut în 1942 și locuiește în Helsinki. Reclamantul a condus un bar cu soția sa până la 20 decembrie 1993, când a fost deteriorat de un incendiu. La 13 octombrie 1997, Curtea de District Kotka (käjäoikeus, tingsrätten ) L-a condamnat de vandalism agravat și de fraudă agravată, deoarece s-a constatat că a pus la foc snackbarul și că a cerut și a primit compensații dintr-o companie de asigurare. El a fost condamnat la un an de închisoare suspendată. Atât reclamantul și procurorul public au apelat la Curtea de Apel Kouvola (hovioikeus, hovrätten ). Reclamantul solicită o audiere orală și a solicitat, de asemenea, o ordonanță pentru o aviză expertă cu privire la motivele pentru care snack-bar a luat foc.
La 9 martie 1998, reclamantul a fost convocat la o audiere orală care urmează să se desfășoare în fața Curții de Apel la 20 mai 1998. Potrivit convocărilor, audierea orală a fost limitată numai la incendiul care a început din camera de stocare a snack bar (“focul 2”); un alt incendiu („focul 1”) a început din partea stării în care snack-urile au fost pregătite. Curtea de Apel a declarat că va numi trei dintre martorii urmăririi judiciare, care au fost auziți în fața Curții de District (ofițer de poliție H., investigator L. 10. În scrisoarea din 18 mai 1998 adresată Curții de Apel, avocatul reclamantului a solicitat ca S., care a instalat electricitatea pentru snack bar, să fie chemat să dea dovezi la audiere orală cu privire la motivele pentru care a început focul 1 menționat mai sus.
S. a fost, de asemenea, auzit în fața Curții de District. 11. La 20 mai 1998, înainte de începerea audierii, avocatul reclamantului a cerut secretarului judiciar al Curții de Apel dacă reclamantul ar putea chema martori care ar da dovezi despre “focul 1” și despre motivele pentru care snackbar a prins foc și modul în care focul s-a răspândit pe întreaga clădire. Secretarul judiciar nu a găsit posibil, sau de dorit, ca astfel de martori să fie auziți ca ședința a fost limitată numai la “focul 2”. 12. La începutul audierii, un calendar al procedurii a fost distribuit părților în funcție de care ședința a fost limitată numai la „focul 2”. Martorii acuzațiilor menționate mai sus au fost auziți. Martorul apărării, S., nu a fost.
Potrivit reclamantului, declarațiile făcute de martorii urmăririi judiciare cu privire la “focul 1”, precum și motivele pentru care snack bar a luat foc au fost acceptate de instanță. Potrivit Guvernului, nu a fost furnizată o astfel de probă în fața Curții de Apel. 13. La 13 august 1998, Curtea de Apel a menținut hotărârea Curții de District, respingând cererea reclamantului de aviz de expert. În argumentul său, instanța a constatat, printre altele, cum urmează: „Ce se spune mai sus arată că focul care a avut loc în camera de stocare [“focul 2”] a fost inițiat în mod deliberat.
Acest lucru susține puternic afirmația că incendiul care a avut loc în camera în care snack-urile au fost pregătite [“focul 1”] a fost, de asemenea, deliberat, în special, deoarece este puțin probabil că focul ar fi început din dispozitivele electrice sau firele electrice situate pe acoperișul camerei de pregătire [“focul 1].” 14. La 11 noiembrie 1998, Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen ) a refuzat recurgerea reclamantului. HOTĂRÂREA 15. La 26 mai 2005, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că guvernul Finlandiei oferă să plătească ex-grația 4.000 de euro către dl Leevi Ivanoff, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cazului menționat mai sus, în așteptarea Curții Europene a Drepturilor Omului.
Această sumă trebuie să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, iar aceasta va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în perioada implicită plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.
Guvernul se angajează, de asemenea, să nu ceară ca cazul să fie înaintat Marei Camere în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 16. La 23 mai 2005, Curtea a primit următoarea declarație semnată de reclamant: „Îmi amintesc că Guvernul Finlandei este pregătit să-mi plătească ex-grația suma de 4.000 de euro în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cazului menționat mai sus, care este pe calea Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă trebuie să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costuri și cheltuieli și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Accept propunerea și renunță la orice nouă afirmații împotriva Finlandei în ceea ce privește faptele acestei cereri. Declar că acest lucru constituie o rezoluție finală a cazului. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamantul le-au atins. În plus, mă asum să nu solicit ca cazul să fie înaintat Marei Camere în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 17. Curtea ia notă de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție).
Este convins că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția sau în Protocolurile sale (art. 37 § 1 în amendamentul Convenției și al articolului 62 § 3 din Regulamentul Curții). 18. În consecință, cazul ar trebui să fie eliminat din listă. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS decide să scoată cazul din listă; ia notă de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 5 iulie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.
FOURTH SECTION
CASE OF IVANOFF v. FINLAND (Application no. 48999/99) JUDGMENT (Friendly Settlement) STRASBOURG 5 July 2005 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Ivanoff v. Finland, The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Chamber composed of: Sir Nicolas Bratza , President , Mr J. Casadevall , Mr M. Pellonpää , Mr R. Maruste , Mr K. Traja , Ms L. Mijović , Mr J. Šikuta, judges , and Mr M. O’Boyle , Section Registrar , Having deliberated in private on 22 June 2004 and on 14 June 2005, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 48999/99) against the Republic of Finland lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Finnish national, Mr Leevi Ivanoff (“the applicant”), on 29 April 1999.
The applicant was represented by Mr Jukka Sankamo, a lawyer practising in Kotka. The Finnish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Arto Kosonen, Director in the Ministry for Foreign Affairs.
The applicant complained, inter alia , under Article 6 §§ 1 and 3(d) of the Convention, about a breach of the rights of the defence in respect of witnesses.
On 22 June 2004, after obtaining the parties’ observations, the Court declared the application admissible in so far as this complaint was concerned. Further complaints of the applicant were declared inadmissible on the same date.
On 4 May 2005, after an exchange of correspondence, the Registrar suggested to the parties that they should attempt to reach a friendly settlement within the meaning of Article 38 § 1 (b) of the Convention. On 23 May 2005 and on 26 May 2005 the applicant and the Government respectively submitted formal declarations accepting a friendly settlement of the case. THE FACTS
The applicant was born in 1942 and lives in Helsinki.
The applicant ran a snack bar together with his wife until 20 December 1993 when it was damaged by a fire. On 13 October 1997 the Kotka District Court ( käräjäoikeus, tingsrätten ) convicted him of aggravated vandalism and aggravated fraud as he was found to have set the snack bar on fire and to have claimed and received compensation from an insurance company. He was sentenced to one year’s suspended imprisonment.
Both the applicant and the public prosecutor appealed to the Kouvola Court of Appeal ( hovioikeus, hovrätten ). The applicant requested an oral hearing. He also sought an order for an expert opinion on the reasons why the snack bar had caught fire.
On 9 March 1998 the applicant was summoned to an oral hearing to be held before the Court of Appeal on 20 May 1998. According to the summons, the oral hearing was limited only to the fire which had started from the storage room of the snack bar (“fire 2”); another fire (“fire 1”) had started from the part of the stand where the snacks were prepared. The Court of Appeal stated that it would call three of the prosecution witnesses, who had been heard before the District Court (police officer H., investigator L. and fireman T.).
In her letter of 18 May 1998 to the Court of Appeal, the applicant’s counsel requested that S., who had installed the electricity for the snack bar, be called to give evidence at the oral hearing about the reasons why the above-mentioned “fire 1” had started. S. had also been heard before the District Court.
On 20 May 1998 before the hearing started, the applicant’s counsel asked the judicial secretary of the Court of Appeal whether the applicant could call witnesses who would give evidence about “fire 1” and about the reasons why the snack bar had caught fire and how the fire had then spread to the whole building. The judicial secretary did not find it possible, or desirable, that such witnesses should be heard as the hearing was limited only to “fire 2”.
At the beginning of the hearing, a timetable of the proceedings was distributed to the parties according to which the hearing was limited only to “fire 2”. The above-mentioned prosecution witnesses were heard. The defence witness, S., was not. According to the applicant the statements made by the prosecution witnesses concerning “fire 1” as well as the reasons why the snack bar had caught fire were accepted by the court. According to the Government no such evidence was given before the Court of Appeal.
On 13 August 1998 the Court of Appeal upheld the District Court’s judgment, refusing the applicant’s request for an expert opinion. In its reasoning the court found, inter alia , as follows: “What is said above shows that the fire which occurred in the storage room [“fire 2”] was started deliberately. This strongly supports the allegation that the fire which occurred in the room where the snacks were prepared [“fire 1”] was also deliberate, in particular, as it is unlikely that the fire would have started from the electrical devices or the electricity wires which were situated on the roof of the preparation room [“fire 1].”
On 11 November 1998 the Supreme Court ( korkein oikeus, högsta domstolen ) refused the applicant leave to appeal. THE LAW
On 26 May 2005 the Court received the following declaration from the Government: “I ... declare that the Government of Finland offer to pay ex gratia 4,000 euros to Mr Leevi Ivanoff with a view to securing a friendly settlement of the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, and it will be payable within three months from the date of notification of the judgment by the Court pursuant to Article 39 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case. The Government further undertake not to request that the case be referred to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention.”
On 23 May 2005 the Court received the following declaration signed by the applicant: “I ... note that the Government of Finland are prepared to pay me ex gratia the sum of 4,000 euros with a view to securing a friendly settlement of the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses and will be payable within three months from the date of notification of the judgment by the Court pursuant to Article 39 of the European Convention on Human Rights. From the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. I accept the proposal and waive any further claims against Finland in respect of the facts of this application. I declare that this constitutes a final resolution of the case. This declaration is made in the context of a friendly settlement which the Government and the applicant have reached. I further undertake not to request that the case be referred to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention after delivery of the Court’s judgment.”
The Court takes note of the agreement reached between the parties (Article 39 of the Convention). It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention or its Protocols (Article 37 § 1 in fine of the Convention and Rule 62 § 3 of the Rules of Court).
Accordingly, the case should be struck out of the list.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Decides to strike the case out of the list; 2. Takes note of the parties’ undertaking not to request a rehearing of the case before the Grand Chamber. Done in English, and notified in writing on 5 July 2005, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Registrar President