CtEDO 10.10.2006 Auto

CASE OF FRYCKMAN v. FINLAND

RESPONDENT
FIN
HOTĂRÂRE
10.10.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 6-1;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF FRYCKMAN v. FINLAND (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

CAUZA DE CUARTA SECȚIUNE DE FRYCKMAN c. FINLAND (Depunerea nr. 36288/97) HOTĂRÂREA STASBOURG 10 octombrie 2006 FINAL 10/01/2007 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Fryckman c. Finlanda, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședința ca Camera compusă de: Sir Nicolas Bratza Președintele Casadevill Bonello Pellonpää Traja Garlicki Mijović, judecători și judecătorii T.L. Early Section registrar Ați deliberat în privat la 15 noiembrie 2005 și la 19 septembrie 2006, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 36288/97) împotriva Republicii Finlanda a depus Comisiei Europene a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național finlandez, dl Peter Fryckman („reclamantul”) și o societate de răspundere limitată Fryckman-yhtiö Oy, deținută de solicitant, dar în cele din urmă în rană, la 21 mai 1997 (a se vedea punctul 5 mai jos). Reclamantul a fost reprezentat de mai mulți avocați în succesiune, în sfârșit de dl Petteri Snell, avocat care practică la Helsinki. Guvernul finlandez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen al Ministerului Afacerilor Externe. Reclamantul a afirmat că procedura penală împotriva lui a fost excesiv de lungă. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Prin decizia din 15 noiembrie 2005, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. Cererea fiind declarată inadmisibilă în ceea ce privește Fryckman-yhtiö Oy, titlul cauzei a fost, de acum încolo, menționat ca Fryckman c. Finlanda Reclamantul și Guvernul au depus fiecare observații cu privire la fondul (art. 59 § 1). FACTE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1951 și trăiește în Helsinki. La 14 decembrie 1992, autoritatea fiscală a depus o plângere penală împotriva reclamantului și a altor două persoane, suspectându-le de necorespunderea debitorului sau ajutând și ajutând comisionarea unei astfel de infracțiuni în ceea ce privește tranzacțiile dintre două societăți, Osakeyhtiö Six (din 1997 Fryckman-yhtiö Oy) și Moniplan Oy. La 30 decembrie 1988, Osakeyhtiö Șase au vândut lui Moniplan Oy acțiunile filialelor sale Six-Mynti Oy (mai târziu Seroponex Oy) și Aromimauste Oy (mai târziu Cenoporex Oy). Procedura penală are legătură cu mai multe seturi de anchete penale. Din acestea, cel mai devreme a avut ca obiect presupusul infracțiunii de necorespundere ale debitorului. La 22 martie 1993, reclamantul a fost interogat ca suspect de poliție. 10. La 14 mai 1993, administratorul Cenoporex Oy și Seroponex La 16 noiembrie 1993, procurorul a preferat acuzațiile împotriva reclamantului. 11. La 15 decembrie 1993, reclamantul și alte două au fost acuzate în fața Curții de District (käjäoikeus, tingsrätten) de la Helsinki cu două conturi de nedreptate a debitorului și un alt inculpat a fost acuzat de ajutor și abținere. Cazul a fost auzit în 26 de ocazii de către instanță. 12. Procurorul public a solicitat ca cazul să fie suspendat în audierile de la 3 - 8, care au avut loc între 15 februarie 1994 și 16 mai 1995. 13. La 9 audiere la 19 septembrie 1995, a fost suspendat la cererea reclamantului. 14. La următoarea audiere, care s-a desfășurat la 28 noiembrie 1995, procesul a fost suspendat din nou la cererea procurorului public. În continuare, reclamantul, printre altele, a solicitat amânare la 11 – 15 audieri, care au avut loc între 2 aprilie 1996 și 18 martie 1997. 15. Hotărârea din 10 iunie 1997 Curtea de District a suspendat cazul astfel încât să aștepte rezultatul procedurii de impozitare referitoare la Seroponex Oy și Cenoporex Oy, în așteptare în fața Curții administrative de județ (läninoikeus, länsrätten) din Uusimaa. Curtea de District a mai avut cinci audieri înainte de 11 martie 1999, când Curtea de Administrație a Județeanului și-a emis decizia în procedura de impozitare. 16. Între timp, după 19 audiere, care s-a desfășurat la 27 mai 1998, judecătorul președinte a murit și a fost înlocuită de un alt judecător. 17. La ședința din 18 martie 1999, procesul a fost suspendat la cererea reclamantului pentru două luni. 18. La ședința din 23 iunie 1999 și la 24 audiere din 18 Noiembrie 1999 cazul a fost suspendat până la rezultatul procedurii de impozitare, care erau în prezent în așteptare în fața Curții Supreme de Administrație (korkein hallinto-oikeus, högsta förvaltningsdomstolen ). La 2 decembrie 1999, Curtea Supremă de Administrație a respins apelurile finale ale societăților. 19. Hotărârea din 9 februarie 2000 Curtea de District a luat act de deciziile de mai sus și a amânat hotărârea până la 13 iunie 2000. 20. La 13 iunie 2000, Curtea de District din Helsinki și-a pronunțat hotărârea. Reclamantul a fost considerat vinovat de nedreptatea debitorului și condamnat la închisoarea de un an și jumătate. De asemenea, a fost ordonat să plătească daune în comun și mai multe cu alte persoane condamnate. 21. Reclamantul a invocat, după ce a fost acordată o prelungire de două luni a termenului de apel. El a susținut, printre altele, că ar fi trebuit să fie acquitat în funcție de lungimea excesivă a procedurii. El a susținut, de asemenea, că dovezile nu au fost evaluate în mod obiectiv de către Curtea de District datorită modificării în componența instanței. 22. La 23 noiembrie 2001, în urma unei audieri orale la care au fost examinate patru martori, Curtea de Apel (hovioikeus, hovrätten) din Helsinki a respins cererea reclamantului de achitare pe baza lungii procedurii și a susținut condamnarea și condamnarea sa. 23. La 28 iunie 2002, Curtea Supremă a refuzat recurgerea reclamantului. 24. Reclamantul a depus apeluri extraordinare la Curtea Supremă cu privire, printre altele, la hotărârea condamnării reclamantului. La 2 ianuarie 2006, Curtea Supremă a respins cererea de anulare a reclamantului. II. LEI DOMESTICE RELEVANT 25. În conformitate cu capitolul 16, secțiunea 4 din Codul de Procedură Judiciară ( Oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken ), astfel cum este în vigoare la momentul respectiv (Legea nr. 1052/1991), o instanță de district a fost de a suspenda procedurile penale la cerere, de exemplu, dacă o parte a dorit să aducă dovezi suplimentare și instanța a fost convinsă că există un motiv bun pentru amânare. În cazul în care o parte a considerat că procedurile civile sau penale au fost întârziate nejustificabil, o plângere de procedură (kantelu, klagan ) ar putea fi depusă la instanța de recurs în termen de 30 de zile de la data amânării (subsecțiunea 2). În cazul în care a fost important pentru soluționarea cazului, o chestiune examinată în alte proceduri ar putea fi rezolvată în primul rând, sau dacă ar fi existat un alt obstacol pe termen lung pentru examinarea cazului, instanța ar putea suspenda cazul până la momentul în care impedimentul a încetat să existe (secțiunea 5). Aceste dispoziții au fost abrogate începând cu 1 octombrie 1997, atunci când au fost introduse noi dispoziții care, în general, interzise amânările. În scrisoarea adresată Curții din 4 martie 2006, reclamantul s-a plâns, de asemenea, că activele Fryckman-yhtiö Oy au fost confiscate pentru o lungime excesivă de timp. În opinia reclamantului, acestea ar fi trebuit să fie vândute mai devreme, în cazul în care reclamantul nu ar fi putut fi urmărit pentru nedreptatea debitorului. 27. Curtea remarcă că cauza a fost delimitată de decizia privind admisibilitatea care se referă la presupusa încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza lungimii excesive a procedurii penale.Cea cerința din 4 martie 2006 nu este de acord cu această decizie. În consecință, Curtea va limita examinarea acesteia la plângerea declarată admisibilă. II. ARTICOLUL 6 § 1 ALICULUI 28. Reclamantul a susținut că este victimă de o încălcare a cerinței de timp rezonabil de la art. 6 § 1 din Convenție, care citește, în măsura în care este relevant: „În determinarea de ... orice acuzație penală împotriva lui, fiecare are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Perioada care trebuie luată în considerare 29. Părțile nu sunt de acord cu data la care a început procedura. Reclamantul a considerat că procedura a început în jurul lunii noiembrie-decembrie 1992, când a fost interogat pentru prima dată în legătură cu presupusa infracțiune a nedreptății debitorului în legătură cu o altă chestiune. Cu toate acestea, nu au fost elaborate minute. Guvernul a susținut că procedurile penale din acest caz au legătură cu mai multe seturi de anchete penale. Din acestea, primul a avut în vedere presupusul infracțiunii reclamantei de necorespundere a debitorului. Deși presupusa infracțiune a fost raportată poliției la sfârșitul anului 1992, nu a fost decât 22 martie 1993 că reclamantul a fost prima interogat ca suspect. Este neconvins că procesul s-a încheiat la 28 iunie 2002, când Curtea Supremă a refuzat să recurgă. 30. Curtea reiterează că, în materie penală, „ora rațională” menționată la art. 6 § 1 începe să se execute imediat ce o persoană este „acuzată”. „Angajamentul”, în sensul articolului 6 alineatul (1), poate fi definit drept „notificarea oficială dată unui individ de către autoritatea competentă de a afirma că a comis o infracțiune penală”, o definiție care corespunde, de asemenea, testului dacă „situația [suspectului] a fost afectată substanțial” (a se vedea Eckle c. Germania) Hotărârea din 15 iulie 1982, Seria A nr. 51, p. 33, § 73). 31. Curtea nu constată nici o justificare a afirmației reclamantului că a fost afectat substanțial înainte de 22 martie 1993 în ceea ce privește acuzațiile de necorespundere a debitorului. Prin urmare, constată că procedura a început la acea dată. Ei s-au încheiat la 28 iunie 2002, când Curtea Supremă a refuzat să accepte recursul. În consecință, procedurile împotriva reclamantului au durat nouă ani, trei luni și nouă zile. Curtea va evalua raționalitatea lungii procedurii în funcție de circumstanțele specifice ale cauzei și având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului și al autorităților competente. Ceea ce a fost în joc pentru reclamant trebuie, de asemenea, să fie luat în considerare (a se vedea Philis v. Grecia (n. 2), Hotărârea din 27 iunie 1997, Raporturile hotărârilor și deciziilor 1997-IV, p. 1083, § 35). 33. Guvernul a subliniat că acest caz era complex, a avut ca obiect crimele economice și a implicat trei acuzați și trei reclamanți. Dosarul conține aproximativ 2.000 de pagini de probe. Procedura paralelă privind impozitarea, confiscarea preventivă a activelor și validitatea tranzacției dintre Fryckman-yhtiö Oy și Moniplan Oy a întârziat și complicat procedura penală. 34. Reclamantul a susținut că durata procedurii nu se datorează complexității cauzei. 35. Curtea din partea sa constată că cazul este complex. Cu toate acestea, nu se poate spune că acest lucru în sine a justificat întreaga lungime a procedurii. 36. Având în vedere gravitatea acuzațiilor și a cererii de compensare, Curtea nu se îndoiește de importanța ceea ce a fost în joc pentru reclamant în procedura penală. 37. Curtea constată că reclamantul a fost interogat de către poliție pentru prima dată la 22 martie 1993. La 15 decembrie 1993, reclamantul și ceilalți co-apăratori au fost acuzați în fața Curții de District. Hotărârile orale și a rendu hotărârea sa la 13 iunie 2000. Acțiunea în fața Curții de District a durat astfel aproximativ șase ani și șase luni. Curtea de Apel și-a pronunțat hotărârea la 23 noiembrie 2001, la un an și cinci luni și jumătate de la hotărârea Curții de District. Procedura a ajuns la sfârșitul șapte luni mai târziu, la 28 iunie 2002, când Curtea Supremă a refuzat să se pronunțe. 38. Curtea constată că procesul penal a fost într-adevăr lung. Timpul luat de Curtea de Apel și Curtea Supremă nu pare irezonabil ca astfel. Perioada de la Curtea de District – șase ani și șase luni – dă totuși motive de îngrijorare. 39. Curtea reamintește că numai întârzierile atribuibile statului pot justifica o constatare a nerespectării cerinței de „tempo rațional” (a se vedea Hotărârea H. c. Franța din 24 octombrie 1989, Serie A nr. 162 A, p. 21-22, § 55). 40. În ceea ce privește conducerea autorităților din cauza instantană, Guvernul a considerat că tribunalele au acționat cât mai rapid posibil în circumstanțele cazului. În timpul procedurii Curții de District au fost solicitate în opt ocazii de procuror și în trei ocazii de autoritățile fiscale (plaintiff). Audierile au fost suspendate de cinci ori ex proprio motu de către instanță: la 10 iunie 1997, (16 audiere a fost suspendată pentru a obține hotărârile privind impozitarea luate de Curtea Administrativă a Județeană. La 23 iunie 1999 și la 18 noiembrie 1999, au fost suspendate audierea și, respectiv, 24 de audiere pentru a obține hotărârea Curții Administrative Supreme în procedura de impozitare paralelă. Guvernul a subliniat faptul că deciziile autorităților și instanțelor competente în diferitele etape ale procedurii de impozitare erau relevante în scopul evaluării comportamentului penal al reclamantului și că, de asemenea, era în interesul său să-și aștepte rezultatul, care a fost, de asemenea, confirmat de cererile reclamantului de amânare pe parcursul procedurii. În plus, au subliniat faptul că, la suspendarea cazului din acest motiv, instanța a acționat în conformitate cu cerința administrării corecte a justiției, ținând seama, de asemenea, de interesul cel mai bun al pârghiilor. Faptul că rezultatul procedurii fiscale nu a fost în cele din urmă favorabil pentru reclamant nu ar trebui, în opinia lor, să afecteze evaluarea cazului. 41. În plus, Guvernul a subliniat că procedurile din Curtea de District au fost, de asemenea, întârziate într-o oarecare măsură până la moartea judecătorului președinte. Nevoia de a schimba judecătorii a condus, de asemenea, la proceduri de procedură de către un inculpat, ceea ce a întârziat în continuare procedura. 42. Reclamantul a susținut că întârzierea procedurii a fost atribuită exclusiv autorităților. Oficiul fiscal al județului a fost singurul creditor al filialelor rănite ale Fryckman-yhtiö Oy și administratorul a apelat împotriva deciziei de impozitare din 12 decembrie 1994. În acest context, nu s-a putut dovedi elementul constitutiv al nedreptății debitorului, care în momentul respectiv presupunea că nu a putut îndeplini creanțele totale ale creditorilor, până la încheierea procedurii fiscale. Prin urmare, durata procedurii penale a ajuns să depinde de durata procedurii de impozitare. Cu toate acestea, el a opinit că acuzațiile au fost depuse prematur la 16 noiembrie 1993. Doar la 2 decembrie 1999, Curtea Supremă de Administrație a decis în cele din urmă apelurile depuse de filiale în procedura de impozitare. 43. Reclamantul a admis că el și celelalte acuzate au solicitat amânări de 25 de ori în total. Întrucât au existat trei acuzați și un singur procuror, este natural ca numărul combinat de cereri formulate de inculpați să depășească cele ale procurorului. El a subliniat că procurorul solicită amânare la fiecare dintre audieri de la 3 până la 10 audiere. 44. Reclamantul a subliniat în cele din urmă că a solicitat o prelungire a termenului pentru apel, deoarece Curtea de District nu a putut furniza transcripcione ale procedurii în termenul normal. Curtea remarcă că la începutul procedurii dinaintea Curții de District, procurorul a solicitat amânări în opt ocazii. Unul dintre reclamanți, Oficiul fiscal al județului, a solicitat trei amânări. Curtea observă că cauza a fost suspendată ca răspuns la aceste diferite cereri pentru perioade între o lună și patru luni, și constată că acest lucru a avut un impact asupra lungii globale. 46. Curtea constată, de asemenea, că, chiar dacă Curtea de District a suspendat cauza la 10 iunie 1997, în așteptarea rezultatului procedurii fiscale, aceasta a continuat să se desfășoare audieri, hotărârea Curții de Administrație a Județeanului a fost eliberată la 11 martie 1999 și anume. un an și nouă luni după suspendarea „inițial”. În timp ce Curtea de District a suspendat cazul la 23 iunie 1999 pentru a aștepta decizia Curții Supreme de Administrație, hotărârea acesteia a fost eliberată numai la 2 decembrie 1999, adică. Mai puțin de cinci luni mai târziu. În timp ce Curtea este convinsă că cazul a fost suspendat în anticiparea deciziei finale de impozitare, care ar fi putut afecta răspunderea penală a reclamantului și a co-apărătorilor, aceste amânări nu explică de sine durata totală a procedurii în fața Curții de District. 47. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Guvernul a susținut că reclamantul a contribuit în mod semnificativ la lungime prin solicitarea amânării în unsprezece ocazii, care era mai mult decât a solicitat procurorul (a se vedea mutatis mutandis Ruoho c. Finlanda (nr. 66899/01, 13 Decembrie 2005), în cazul în care reclamantul a solicitat doar patru amânări. În plus, reclamantul nu a contestat niciuna dintre amânările solicitate de celelalte părți. Guvernul a subliniat, de asemenea, că, în fiecare audiere deținută de Curtea de District după 10 iunie 1997, până la decizia Curții administrative de județ, reclamantul a solicitat, de asemenea, amânări suplimentare. 48. În plus, în opinia Guvernului, conducerea co-apărătorilor a contribuit la lungime. În audierea din 25 noiembrie 1998, unul dintre co-apărători a susținut că art. 6 § 1 a fost încălcat. Cu toate acestea, el nu a apărut la următoarea audiere în care decizia privind această afirmație trebuia să fie pronunțată. Prin urmare, decizia nu a putut fi adoptată până la ședința din 23 iunie 1999. În hotărârea sa, instanța nu a constatat nicio încălcare a articolului 6, deși a remarcat că procedura a fost suspendată în mai multe ocazii. Potrivit procurorului, cererile sale de amânare au fost doar în răspunsul la cererile de anchete suplimentare făcute de către inculpați. 49. Curtea ia act de afirmația guvernului că cazul a fost suspendat la cererea reclamantului sau/și a co-apărătorilor pentru a prezenta dovezi suplimentare, necesitatea de a aștepta rezultatul procedurii de impozitare și necesitatea de a efectua anchete suplimentare. De asemenea, constată că reclamantul a solicitat amânare mai des decât co-apărătorii săi (a se vedea Ruoho c. Finlanda) Cu toate acestea, constată că, deși reclamantul a solicitat amânare pentru motivele menționate mai sus, nu există dovezi care să demonstreze că, în orice etapă ulterioară a procedurii, a fost vinovat de conduită dilatorie sau a suferit în alt mod conduita corectă a procesului, faptul că a solicitat amânare pentru pregătirea apărării sale nu poate fi ținută împotriva acestuia. Prin urmare, nu se poate concluziona că reclamantul, prin comportamentul său, a fost responsabil pentru prelungirea substanțială a procedurii. 50. Curtea consideră că timpul luat de Curtea de District pentru examinarea cazului a fost excepțional de lungă, chiar dacă nu au existat perioade lungi de inactivitate în tratarea cazului. 51. În consecință, în timp ce amânările menționate mai sus în fața Curții de District sau a procedurii în fața instanțelor superioare nu pot părea excesive atunci când sunt luate separat, Curtea concluzionează, având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu că, în cazul instant, durata generală a procedurii de peste nouă ani nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 52. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 53. În consecință, Curtea nu pronunță nicio atribuire în temeiul acestui cap. 54. Sub seful prejudiciului nepecuniar, reclamantul a solicitat Curtea să-i acorde 10 000 de euro pentru suferință și suferință ca urmare a lungii procedurii penale împotriva acestuia. 55. Guvernul a acceptat că reclamantul ar trebui acordat o compensare rezonabilă în cazul în care Curtea constată o încălcare a articolului 6 1 din Convenție. Cu toate acestea, Guvernul a constatat că suma solicitată este excesivă. În opinia lor, suma care urmează să fie acordată nu trebuie să depășească 3.500.56 EUR. Curtea acceptă faptul că reclamantul a suferit prejudicii morale – cum ar fi durerea și frustrarea rezultate din lungimea excesivă a procedurii – care nu este suficient de compensată de constatarea unei încălcări a Convenției. Evaluarea acesteia pe o bază echitabilă, Curtea atribuie reclamantului 5.000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 57. Reclamantul, reprezentat de mai mulți avocați diferiți, a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor într-o sumă totală de 27 748,57 EUR (inclusiv impozitul pe valoarea adăugată „VAT” în ceea ce privește procedurile dinainte de Curte. 58. În memoria lor, Guvernul a considerat pretinderea reclamantului excesivă în ceea ce privește cuantitatea În plus, au reamintit că numai una dintre cele cinci plângeri ale reclamantului a fost declarată admisibilă de către Curte. Guvernul a considerat că suma care urmează să fie atribuită sub acest cap nu trebuie să depășească 3,500 EUR (inclusiv TVA). 59. Curtea reiterează că o atribuire sub acest cap poate fi făcută numai în măsura în care costurile și cheltuielile au fost suportate de fapt și neapărat pentru a evita sau a obține reparații pentru încălcarea constatată și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, printre alte autorități, Hertel c. Elveția , hotărârea din 25 august 1998, Rapoarte 1998-VI, p. 2334, § 63). 60. Curtea constată că reclamantul a suportat cu siguranță costuri juridice și cheltuielile în cadrul procedurii de la Strasbourg. Cu toate acestea, facturile prezentate nu sunt specificate. În plus, a declarat că majoritatea plângerilor reclamantei sunt inadmisibile. Pe baza documentelor dinaintea acesteia, Curtea a atribuit 3 500 EUR (inclusiv TVA) pentru costurile și cheltuielile sale în legătură cu procedurile de la Curte. Dobânzile implicite 61. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 5000 EUR (cincă mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 3,500 EUR (trei mii cinci sute de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) cel de la expirarea celor trei luni de mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 10 octombrie 2006, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă