AFFAIRE LEVENT CAN YILMAZ c. TURQUIE

AFFAIRE LEVENT CAN YILMAZ c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CAN YILMAZ c. TURCIA (solicitarea nr. 53497/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 iulie 2005 DEFINITIVF 21/10/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președinte Hedigan Caflisch Türmen Biersan Tsatsa-Nikolovska, Zagrebelsky, judecători și judecători ai dlui V Berger, grefier de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 30 iunie 2005, a adoptat hotărârea adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 53497/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Levent Can Y Hüseyn Yüksel Biçen, avocat în Ankara. În prezenta cauză, guvernul turc nu a desemnat un agent în scopul procedurii în fața Curții. Recurentul invoca o încălcare a articolului 6 din mai multe unghiuri, demuncând în special lipsa de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Ankara, care l-a judecat și condamnat și nelegalitatea procedurii în fața acestei instanțe. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură al Curții. La 15 iunie 2000, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. La 1 noiembrie 2001 și 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cauzei. ), reclamantul a fost arestat și arestat în incinta Secției Antiteroriste din Ankara, care a fost interogat până la 25 iulie 1996, data la care a semnat o declarație prin care a recunoscut apartenența sa la TIKP, precum și participarea sa la proteste violente în numele organizației respective și în care s-au utilizat explozivi. Tot la 25 iulie 1996, reclamantul a fost dus la Institutul Medico-legal pentru examinare. Raportul întocmit în aceeași zi a indicat urme de leziuni pe brațele reclamantului. Medicul i-a prescris o oprire de lucru de o zi. Ulterior, reclamantul a fost adus mai întâi în fața procurorului Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara ( Curtea de Securitate a Statelor Unite) și apoi în fața unui judecător care se ocupă de această instanță. Acesta a ordonat arestarea sa provizorie. În fața procurorului și a judecătorului, reclamantul a negat declarațiile sale făcute poliției, admițând numai participarea sa la un singur protest, de altfel, autorizat. 10. La 12 august 1996, procurorul l-a acuzat pe reclamant și pe alte zece persoane de apartenență la TIKP pentru participarea la proteste ilegale și pentru utilizarea explozivilor, solicitând aplicarea articolelor 168 și 264 din Codul penal și a articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului 11. La 27 septembrie 1996, când s-a prezentat pentru prima dată în fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a contestat acuzațiile aduse împotriva lui și a susținut că a fost supus unor abuzuri în timpul custodiei sale și a prezentat o apărare scrisă în care a prezentat în detaliu mijloacele de tortură pe care le-a suportat. Prin hotărârea din 10 martie 1998, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni pentru apartenență la o bandă armată și de cinci ani și șase luni pentru utilizare de explozivi. În hotărârea sa, Comisia a subliniat faptul că declarațiile reclamantului și ale coinculpaților săi, fotografiile depuse la dosar, procesele-verbale de arestare, de percheziție, de stare a locului și de identificare au venit să confirme rechizițiile procuraturii 13. Recurentul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, iar în memoria sa, el a tras în special un motiv de a fi condamnat pe baza declarației sale adunate de polițiști sub constrângerea și de o colegă acuzată, susținând că elementele constitutive ale infracțiunilor reprobabile nu erau reunite în cazul său 14. La 28 decembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 15. Pentru dreptul și practica internă relevante, a se vedea Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, §§ 11-12, 23 octombrie 2003. 16. art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 5271 din 4 decembrie 2004, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, enumeră cazurile în care o cauză care a dus la o hotărâre în vigoare a unui lucru judecat poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului conform acestui articol. Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o decizie penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale ale acesteia (...) În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Recunostinților Omului a devenit definitivă. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din CONVENȚIE 17, reclamantul susține că instanța de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu constituie un tribunal independent și echitabil care i-ar putea garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. În acest sens, reclamantul invocă art. 6 alineatul (1) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) asupra admisibilității 18. Guvernul susține că decizia internă definitivă privind cauza privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că Curtea de Casație nu avea în niciun caz competența de a se pronunța cu privire la acest motiv și, prin urmare, recursul nu constituia o acțiune internă eficientă pentru remedierea situației denunțate și concluzionează că reclamantul ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 10 martie 1998. Guvernul subliniază că cererea a fost introdusă la 1 iunie 1999. În sprijinul argumentării sale, se face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, . rfan Kalan c. Turcia (dec), n 73561/01, 2 octombrie 2001). 19. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 20. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special mai exact . . . Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond, aceasta constată într-adevăr că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate. Pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 21. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel, citată anterior, §§ 33-34 și Özdemir, citată anterior, §§ 35-36). 22. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le are reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului Ankara nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale 24. Curtea amintește deja că a judecat în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici o ipoteză, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 25. Având în vedere constatarea sa de încălcare a acestui punct (punctul 23) mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat motivul reclamantului întemeiat pe o încălcare a dreptului său la un proces echitabil (a se vedea, printre altele, așa-numitul §§ 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 26. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material pe care l-a evaluat la 151 900 000 000 de cărți turce anterioare (TRL) dintr-un calcul bazat pe venitul mediu al unui profesor sau 97 834 000 000 TRL pe baza baremelor minime de salarizare aplicabile în Turcia; din cauza prejudiciului moral, acesta solicită aceeași sumă care i-ar putea fi acordată pentru prejudiciul material. 28. Guvernul consideră cererea excesivă și nejustificată. 29. În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85). 30. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, § 49) 31. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, citată anterior, punctul 27). Cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată, reclamantul solicită o sumă echivalentă cu un sfert din suma acordată pentru prejudiciile materiale și morale. 33. Guvernul contestă aceste pretenții. 34. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 1 500 EUR reclamantului, ținând seama de procedura care a avut loc în fața Curții. Interese moratorii 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Ankara afirmă că nu este necesar să se examineze separat celălalt motiv întemeiat pe art. 6 alin. Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 1 500 EUR (mii de cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale suportate în momentul plății, sumele respective fiind convertite în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 21 iulie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE LEVENT CAN YILMAZ c. TURQUIE

(Requête n

o

53497/99)

ARRÊT

STRASBOURG

21 juillet 2005

DÉFINITIF

21/10/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Levent Can Yılmaz c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

C.

Bîrsan

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

M.

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 juin 2005,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

53497/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Levent Can Yılmaz («

le requérant

»), a saisi la Cour le 1

er

juin 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

Hüseyin Yüksel Biçen, avocat à Ankara. Dans la présente affaire, le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.

3.

Le requérant invoquait une violation de l'article 6 sous plusieurs angles. Il dénonçait notamment le manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara qui l'a jugé et condamné et l'iniquité de la procédure devant cette juridiction.

4.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article

52

§

1 du règlement de la Cour). Le 15 juin 2000, celle-ci a déclaré la requête partiellement recevable.

5.

Les 1

er

novembre 2001 et 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

6.

Par une lettre du 29 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de l'affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

7.

Le 16 juillet 1996, soupçonné d'être membre d'une organisation illégale, la TIKP (

Union des communistes révolutionnaires de Turquie

), le requérant fut arrêté et placé en garde à vue dans les locaux de la section anti-terroriste d'Ankara. Il y fut interrogé jusqu'au 25 juillet 1996, date à la quelle il signa une déposition reconnaissant son appartenance à la TIKP ainsi que sa participation à des manifestations violentes au nom de cette organisation et où il y a eu usage d'explosifs.

8.

Toujours le 25 juillet 1996, le requérant fut conduit à l'Institut médico-légal pour examen. Le rapport établi le même jour fit état de traces de lésions sur les bras du requérant. Le médecin lui prescrivit un arrêt de travail d'un jour.

9.

Par la suite, le requérant fut d'abord traduit devant le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara (« le procureur » – «

la cour de sûreté de l'Etat

») puis devant un juge assesseur de cette juridiction. Celui-ci ordonna sa mise en détention provisoire. Devant le procureur ainsi que le juge, le requérant nia ses déclarations faites à la police, admettant uniquement sa participation à une seule manifestation, du reste, autorisée.

10.

Le 12 août 1996, le procureur mit le requérant ainsi que dix autres personnes en accusation pour appartenance à la TIKP, pour participation à des manifestations illégales et pour usage d'explosifs. Il requit l'application des articles 168 et 264 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme.

11.

Le 27 septembre 1996, lorsqu'il comparut pour la première fois devant la cour de sûreté de l'État, le requérant contesta les accusations portées contre lui. Il soutint avoir subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue. Il présenta également une défense écrite dans la quelle il exposa en détail les moyens de torture qu'on lui a fait subir.

12.

Par un jugement du 10 mars 1998, la cour de sûreté de l'Etat condamna le requérant à une peine d'emprisonnement de douze ans et six mois pour appartenance à une bande armée et de cinq ans et six mois pour usage d'explosifs. Dans son arrêt, elle souligna que les déclarations du requérant et de ses coaccusés, les photographies versées au dossier, les procès-verbaux d'arrestation, de perquisition, d'état des lieux et d'identification venaient confirmer les réquisitions du procureur.

13.

Le requérant forma un pourvoi contre ce jugement. Dans son mémoire, il tira notamment moyen du fait d'avoir été condamné sur la base de sa déposition recueillie par les policiers sous la contrainte et celle d'une coaccusée. Il soutint en outre que les éléments constitutifs des infractions reprochées n'étaient pas réunis dans son affaire.

14.

Le 28 décembre 1998, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

15.

Pour le droit et la pratique internes pertinents, voir les arrêts

Özel c.

Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002), et

Gençel c.

Turquie

(

n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

16.

L'article 311 § 1 alinéa f du code de procédure pénale, tel que modifié par la loi n

o

5271 du 4 décembre 2004, entrée en vigueur le 1

er

juin 2005, énumère les cas où «

une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné

».

Aux termes de cet article

:

«

Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels (...) Dans ce cas, la réouverture du procès peut-être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Doits de l'Homme est devenu définitif.

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

17.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

Le requérant dénonce encore l'iniquité de son procès, parce que sa déposition obtenue sous la contrainte lors de sa garde à vue a été utilisée afin d'établir sa culpabilité.

A ces égards, le requérant invoque l'article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

A.

Sur la recevabilité

18.

Le Gouvernement fait valoir que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'État, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il soutient que la Cour de cassation n'était nullement habilitée à se prononcer sur ce grief, et, de ce fait, le pourvoi ne constituait pas un recours interne efficace pour remédier à la situation dénoncée. Il en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'État, à savoir le

10 mars 1998. Or, le

Gouvernement souligne que la requête a été introduite le 1

er

juin 1999. A l'appui de son argumentation, il fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,

İrfan Kalan c. Turquie

(déc), n

o

73561/01, 2 octobre 2001).

19.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

20.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

21.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35-36).

22.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait, ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'État se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

23.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'État d'Ankara n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale

24.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

25.

Eu égard à son constat de violation sur ce point (paragraphe 23

ci-dessus), la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief du requérant tiré d'une violation de son droit à un procès équitable (voir, entre autres,

Çıraklar

, précité, §§ 44-45).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

26.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

27.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel qu'il évalue à 151 900 000 000 anciennes livres turques (TRL) à partir d'un calcul fondé sur le revenu moyen d'un professeur ou à 97

834 000 000 TRL sur le fondement des barèmes de salaires minimums applicable en Turquie. Au titre de préjudice moral, il demande la même somme que celle qui pourrait lui être accordée au titre du préjudice matériel.

28.

Le Gouvernement juge la demande excessive et non justifiée.

29.

En ce qui concerne le dommage matériel, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume

‑

Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

30.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, § 49).

31.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

32.

Le requérant réclame au titre des frais et dépens un montant équivalent à un quart de la somme accordée pour les dommages matériel et moral.

33.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

34.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d'accorder au requérant la somme de 1 500 EUR compte tenu de la procédure qui s'est déroulée devant la Cour.

C.

Intérêts moratoires

35.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément l'autre grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 1

500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, ces sommes étant à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 juillet 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Boštjan

M. Zupančič

Greffier

Président