AFFAIRE YESILTAS ET KAYA c. TURQUIE

AFFAIRE YESILTAS ET KAYA c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA EȘȘELTAȘ ȘI KAYAc. TURCIA (solicitarea nr. 52162/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 iulie 2005 DEFINITIVF 15/10/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Yeșiltaș și K aya c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președinte Hedigan Caflisch Türmen Biersan Tsatsa-Nikolovska, Zagrebelsky, judecători și viticultori de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 23 iunie 2005, a adoptat hotărârea adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 52162/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Hüseyin Yeșiltaș și Zeki Kaya ( Tuncer F. R., avocat al lui Zmir. Guvernul turc (at.) este reprezentat de co-agentul său. Reclamanții se plângeau de o încălcare a articolului 6 din convenție din mai multe puncte de vedere, inclusiv de lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Izmir, care i-a judecat și condamnat, precum și de nelegiuirea și durata excesivă a procedurii în fața acestei instanțe. aplicarea legii privind combaterea terorismului, pe care o considerau incompatibile cu art. 14 din convenție. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52) 1 din Regulamentul de procedură al Curții. La 7 iunie 2001, aceasta a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului cu privire la obiecțiile întemeiate pe art. 6. noiembrie 2001 și 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită mai întâi celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] și celei de-a treia secțiuni. Prin scrisoarea din 27 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. În cadrul unei operațiuni împotriva PKK, dnii Yeșiltaș și Kaya au fost arestați la 14 și 16 mai 1994 de către agenții secțiunii antiteroriste din cadrul Direcției de Securitate a Izmirului. La sfârșitul arestului lor, reclamanții au semnat declarații care recunosc apartenența lor la organizația respectivă. La 26 mai 1994, reclamanții au fost mai întâi ascultați de procurorul republicii lângă curtea de securitate a statului azmir, și apoi au fost trimiși în fața unui judecător care se ocupă de această instanță, care a dispus arestarea lor provizorie. În fața judecătorului și a procurorului, domnul Yeșiltaș și-a exprimat dreptul de a nu spune nimic. Kaya, el a contestat conținutul declarației sale către poliție, susținând că a semnat-o sub tortură. 10. La 9 iunie 1994, procurorul i-a acuzat pe reclamanți și pe alte cinci persoane de apartenență la o bandă armată, în conformitate cu articolele 168 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 11. La 10 octombrie 1994, Curtea de Securitate a statului destanbul, în fața căreia fusese deja inițiat un proces penal pentru aceleași fapte, a decis să unească dosarul reclamanților cu cel nou deschis în fața Curții de Securitate azzmirului. Astfel, procesul reclamanților a continuat în fața acestei din urmă instanțe. 12. Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 1996, Curtea de Securitate a statului Õzmir a declarat dnii Yeșiltaș și Kaya vinovați de faptele reproșate și i-a condamnat la pedepse cu închisoarea de 15 ani și, respectiv, 12 ani și, respectiv, 6 luni. Comisia a considerat că mai multe elemente de probă depuse la dosar, și anume declarațiile colectate până atunci, precum și procesele-verbale de identificare, confruntare și percheziție la domiciliu au fost suficiente pentru a stabili apartenența reclamanților la PKK și implicarea lor directă în activitățile acestuia, în special în regiunea Egee. De asemenea, Comisia a ținut seama de faptul că reclamanții au refuzat să își prezinte oral apărarea și că apărarea lor scrisă nu era decât o apologie a PKK. 13. Prin hotărârea din 9 decembrie 1997, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță pentru viciu de procedură și a trimis cauza spre reexaminare. 14. La data de 11 iunie 1998, Curtea de Securitate a Statelor Unite ale zmirului își va reitera hotărârea din 19 noiembrie 1996. 15. La 1 februarie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea pronunțată astfel. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 16. Pentru dreptul și practica interne relevante, a se vedea Hotărârea Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, §§ 11-12, 23 octombrie 2003). 17. art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 5271 din 4 decembrie 2004, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, enumeră cazurile în care o cauză care a dus la o hotărâre anterioară în forță de lucru judecat poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului în temeiul acestui articol. Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o decizie penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale ale acesteia (...) În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Recunostinților Omului a devenit definitivă. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUTĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 18. Reclamanții susțin că instanța de securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie un tribunal independent și echitabil care le-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. În primul rând, reclamanții denunță în continuare nelegalitatea procesului lor, deoarece durata sa ar fi fost excesivă, apoi deoarece drepturile lor la apărare ar fi fost ignorate, din cauza faptului că nu au putut beneficia de asistența unui avocat în cursul anchetei preliminare. În aceste privințe, reclamanții invocă dispozițiile articolului 6 alineatul (1) și ale articolului 3 litera (c) din convenție care, în părțile lor relevante, se citesc astfel: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, dacă nu are mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest lucru (...) Cu privire la admisibilitate 19. Curtea apreciază, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Hotărârea din 28 octombrie 1998, Cleraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond, aceasta constată într-adevăr că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate. Pe fond Cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție (a se vedea Özel, citată anterior, § 33-34, și Özdemir c. Turcia, n 59659/00, §§ 35-36, 6 februarie 2003). 21. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate prin Codul Penal, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, ei puteau să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei lor. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le au reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, punctul 72 final 22. Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și i-a condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului Õzmir nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) cu privire la presupusa încălcare a dreptului la apărare 23. Guvernul nu se pronunță cu privire la acuzațiile reclamanților care au fost trase dintr-o încălcare a dreptului lor la apărare din cauza absenței unui avocat în cursul anchetei preliminare efectuate în cauza lor. 24. Curtea amintește deja că a judecat în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici o ipoteză, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 25. Având în vedere constatarea sa de încălcare anterioară (punctul 21 litera (c) Mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat acest motiv (a se vedea, printre altele, Hotărârea glacialraklar, citată anterior, p. 3074, §§ 44-45). Pe durata procedurii penale 26. Guvernul consideră că, având în vedere circumstanțele speței, durata procedurii reclamanților nu poate fi considerată nerațională în raport cu criteriile jurprudențiale în acest domeniu. 27. Guvernul subliniază complexitatea cazului, în special din cauza numărului total de colegi inculpați, a numărului total de șapte, precum și a gravității sarcinilor care îi împovărează pe reclamanți și subliniază în special faptul că cazul a necesitat investigații îndelungate pentru a stabili legăturile dintre coinculți și PKK 28. Pe de altă parte, guvernul consideră că reclamanții au contribuit ei înșiși la prelungirea procedurii prin solicitarea unei amânări pentru pregătirea apărării lor, fără a se compara cu următoarea ședință și critică, de asemenea, faptul că părțile interesate s-au abținut, de a-și formula oral apărarea, fără niciun motiv aparent. El adaugă că autoritățile interne au demonstrat toate diligențele necesare pentru buna desfășurare a procesului reclamanților. 29. Reclamanții contestă argumentele guvernului, susținând în special că, în urma decesului colegului lor acuzat B.Ö, la 27, În noiembrie 1995, autoritățile interne au amânat în mod constant procesul pentru a se asigura îndeplinirea formalităților legate de acest deces. Astfel, ele consideră că a trecut o perioadă de aproximativ un an de la acest fapt. 30. Curtea constată că procedura care trebuie luată în considerare a început la jumătatea lunii mai 1994, cu arestarea reclamanților (punctul 8 de mai sus) și s-a încheiat la 1 ianuarie 1995. În februarie 1999, data la care Curtea de Casație a confirmat condamnările în litigiu (punctul 15 de mai sus). Prin urmare, procedura a durat aproximativ patru ani și zece luni. 31. Având în vedere argumentele părților și faptele cauzei aferente, Curtea consideră că, în lumina criteriilor consacrate de jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, Wiesinger c. Austria, Hotărârea din 30 octombrie 1991, seria A n 213, § 57, și Erkner și Hofauer, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A n 117, § 68), că durata procedurii în cauză în speță, care s-a încheiat în fața a patru instanțe nu a fost excesivă. 32. În speță, nu a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție în acest sens. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 33. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se elimine numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, după caz, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul material, reclamanții Hüseyin Yeșiltaș și Zeki Kaya susțin că au suferit un prejudiciu moral pe care îl evaluează la 60 000 EUR și, respectiv, la 45 000 EUR. În ceea ce privește prejudiciul material, aceștia solicită ca acesta să fie evaluat de un expert pe baza baremelor salariale minime care li se aplică. 35. Guvernul contestă aceste pretenții. 36. În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o despăgubire în acest sens Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85). 37. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, glazuraraklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 38. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamanții în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, citată anterior, alineatul 27). 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 3 050 EUR pentru cele efectuate în fața Curții. Ei nu furnizează niciun document în sprijinul acesteia. 40. Guvernul consideră aceste sume nejustificate. 41. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 1 500 EUR, toate costurile. Interese moratorii 42. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Izmir A spus că nu a existat nicio încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție datorită duratei procedurii penale în litigiu A spus că nu este necesar să se examineze celelalte obiecții care decurg din art. faptul că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 1 500 EUR (mii de cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care urmează să fie convertită în noi lira turcească la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 15 iulie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE YEȘİLTAȘ ET KAYA c. TURQUIE

(Requête n

o

52162/99)

ARRÊT

STRASBOURG

15 juillet 2005

DÉFINITIF

15/10/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Yeșiltaș et K

aya c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

C.

Bîrsan

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

M.

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 juin 2005,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

52162/99) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Hüseyin Yeșiltaș et Zeki Kaya («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 2 août 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

Tuncer Fırat, avocat à İzmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par sa coagente.

3.

Les requérants se plaignaient d'une violation de l'article 6 de la Convention sous plusieurs angles. Ils dénonçaient notamment le manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir qui les a jugés et condamnés ainsi que l'iniquité et la durée excessive de la procédure devant cette juridiction. Par ailleurs, ils se plaignaient de

l'application, à leur égard, de la loi sur la lutte contre le terrorisme, qu'ils estimaient incompatible avec l'article 14 de la Convention.

4.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52

§

1 du règlement de la Cour). Le 7 juin 2001, celle-ci a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement quant aux griefs tirés de l'article 6. Elle a déclaré irrecevable le restant des doléances.

5.

Les 1

er

novembre 2001 et 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée d'abord à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1) puis à la troisième section.

6.

Par une lettre du 27 novembre 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

7.

Les requérants Hüseyin Yeșiltaș, né en 1956, et Zeki Kaya, né en 1967, résident respectivement à İzmir et à Balıkesir.

8.

Dans le cadre d'une opération menée contre PKK, MM. Yeșiltaș et Kaya furent respectivement arrêtés les 14 et 16

mai

1994 par les agents de la section anti-terroriste de la direction de la sûreté d'Izmir. A la fin de leur garde à vue, les requérants signèrent des dépositions reconnaissant leur appartenance à ladite organisation.

9.

Le 26 mai 1994, les requérants furent d'abord entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'İzmir («

le

procureur

») puis traduits devant un juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna leur mise en détention provisoire. Devant le juge ainsi que le procureur, M. Yeșiltaș fit valoir son droit de garder le silence. Quant à M.

Kaya, il contesta le contenu de sa déposition faite à la police, affirmant l'avoir signé sous la torture.

10.

Le 9 juin 1994, le procureur mit les requérants et cinq autres personnes en accusation pour appartenance à une bande armée, en vertu des articles 168 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme.

11.

Le 10 octobre 1994, la cour de sûreté de l'Etat d'İstanbul devant laquelle un procès pénal avait été déjà entamé pour les mêmes faits, décida de joindre le dossier des requérants à celui nouvellement ouvert devant la cour de sûreté d'İzmir. Ainsi, le procès des requérants continua devant cette dernière juridiction.

12.

Par un jugement du 19 novembre 1996, la cour de sûreté de l'Etat d'İzmir déclara MM. Yeșiltaș et Kaya coupables des faits reprochés et les condamna à des peines d'emprisonnement de quinze ans et de douze ans et six mois respectivement. Elle considéra que plusieurs éléments de preuve versés au dossier, à savoir les déclarations recueillies jusqu'alors ainsi que les procès-verbaux d'identification, de confrontation et de perquisition à domicile suffisaient à établir l'appartenance des requérants au PKK et leur implication directe dans les activités de celui-ci, notamment dans la région d'Égée. Elle tint également compte du fait que les requérants avaient refusé de présenter oralement leur défense et que leur défense écrite n'était qu'une apologie du PKK.

13.

Par un arrêt du 9 décembre 1997, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance pour vice de procédure et renvoya l'affaire pour réexamen.

14.

Le 11 juin 1998, la cour de sûreté de l'Etat d'İzmir réitéra son jugement du 19 novembre 1996.

15.

Le 1

er

février 1999, la Cour de cassation confirma le jugement ainsi rendu.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

16.

Pour le droit et la pratique internes pertinents, voir les arrêts

Özel c.

Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

17.

L'article 311 § 1 alinéa f du code de procédure pénale, tel que modifié par la loi n

o

5271 du 4 décembre 2004, entrée en vigueur le 1

er

juin 2005, énumère les cas où «

une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné

».

Aux termes de cet article

:

«

Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels (...) Dans ce cas, la réouverture du procès peut-être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Doits de l'Homme est devenu définitif.

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

18.

Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l'Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

Les requérants dénoncent encore l'iniquité de leur procès, d'abord parce que sa durée aurait été excessive, ensuite parce que leurs droits de la défense auraient été méconnus, faute d'avoir pu bénéficier de l'assistance d'un avocat pendant l'instruction préliminaire.

A ces égards, les requérants invoquent les dispositions de l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention qui, en leur parties pertinentes, se lisent ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

;

(...)

»

A.

Sur la recevabilité

19.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre

1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

20.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6

§

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir c. Turquie

, n

o

59659/00, §§ 35-36, 6 février 2003).

21.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait, ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'État se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de leur cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in

fine

).

22.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'État d'İzmir n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'atteinte alléguée aux droits de la défense

23.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur le grief des requérants tiré d'une violation de leurs droits de la défense à raison de l'absence d'un avocat lors de l'instruction préliminaire menée dans leur affaire.

24.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

25.

Eu égard à son constat de violation précédent (paragraphe 21 ci

‑

dessus), la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément ce grief (voir, entre autres, l'arrêt

Çıraklar,

précité, p. 3074, §§ 44-45).

3.

Sur la durée de la procédure pénale

26.

Le Gouvernement estime qu'au vu des circonstances de l'espèce, la durée de la procédure des requérants ne saurait passer pour déraisonnable au regard des critères jurisprudentiels en la matière.

27.

Le Gouvernement souligne la complexité de l'affaire du fait notamment du nombre de coaccusés, sept au total, ainsi que de la gravité des charges pesant sur les requérants. Il fait observer notamment que l'affaire a nécessité de longues investigations approfondies pour déterminer les liens entre les coaccusés et le PKK.

28.

Par ailleurs, le Gouvernement estime que les requérants ont, eux-mêmes, contribué à l'allongement de la procédure en sollicitant un ajournement pour la préparation de leur défense, sans pour autant comparaître à l'audience suivante. Il critique également le fait que les intéressés se soient abstenus, de formuler oralement leur défense, sans aucune raison apparente. Il ajoute que les autorités internes ont montré toute la diligence nécessaire pour le bon déroulement du procès des requérants.

29.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement. Ils soutiennent notamment qu'à la suite du décès de leur coaccusé B.Ö, le 27

novembre 1995, les autorités internes ont constamment ajourné le procès afin que des formalités liées à ce décès soient accomplies. Ainsi, ils estiment qu'une durée d'environ un an s'est écoulée de ce fait.

30.

La Cour note que la procédure à considérer a débuté à la mi-mai 1994, avec l'arrestation des requérants (paragraphe 8 ci-dessus), et pris fin le 1

er

février 1999, date à laquelle la Cour de cassation a confirmé les condamnations litigieuses (paragraphe 15 ci-dessus). La procédure a donc duré environ quatre ans et dix mois.

31.

Vu les arguments des parties et les faits de la cause qui s'y rapportent, la Cour considère à la lumière des critères consacrés par sa jurisprudence (voir, parmi d'autres,

Pélissier et Sassi c.

France

[GC], n

o

25444/94,

Wiesinger c. Autriche,

arrêt du 30

octobre 1991, série A n

o

213, § 57, et

Erkner et Hofauer,

arrêt du 23

avril 1987, série A n

o

117, §

68), que la durée de la procédure en cause en l'espèce qui s'est découlée devant quatre instances n'a pas été excessive.

32.

Il n'y a donc pas eu en l'espèce violation de l'article 6 § 1 de la Convention à ce titre.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

33.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommages matériel et moral

34.

Les requérants Hüseyin Yeșiltaș et Zeki Kaya allèguent avoir subi un préjudice moral qu'ils évaluent à 60

000 et 45

000 euros (EUR) respectivement. Quant à leur préjudice matériel, ils demandent à ce que celui-ci soit évalué par un expert sur le fondement des barèmes de salaires minimums qui leur sont applicables.

35.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

36.

En ce qui concerne le dommage matériel, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder aux requérants une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

37.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, p. 3074, § 49).

38.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger les requérants en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

39.

Les requérants demandent également 5

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 3

050 EUR pour ceux encourus devant la Cour. Ils ne fournissent aucun document à l'appui.

40.

Le Gouvernement considère ces montants non justifiés.

41.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d'accorder la somme de 1

500 EUR, tous frais confondus.

C.

Intérêts moratoires

42.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de la durée de la procédure pénale

litigieuse

;

4.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

5.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

6.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 1

500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en nouvelles lires turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

7.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 juillet 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président