AFFAIRE FEYYAZ YILMAZ c. TURQUIE

AFFAIRE FEYYAZ YILMAZ c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA FEYYAZ YILMAZ c. TURCIA (solicitarea nr. 62319/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 iulie 2005 DEFINITIVF 15/10/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Feyyaz Yalmaz c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Türmen Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky, Gyulumyan, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 iunie 2005, Rend hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 62319/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia, inclusiv un resortisant al acestui stat, M. În conformitate cu art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 16 decembrie 2003, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul acesteia guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cauză a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 19 noiembrie 1998, reclamantul a fost arestat și pus în custodie de către ofițeri din cadrul Secției de combatere a terorismului în apropierea Direcției de Securitate a Izmirului și a fost acuzat de participarea la un protest organizat la 16 noiembrie 1998 pentru a protesta împotriva arestării în Italia a lui Abdullah Öcalan și pentru scandarea sloganurilor de susținere a acestuia din urmă. La 21 noiembrie 1998, polițiștii au întocmit un proces-verbal de depoziție conform căruia reclamantul recunoștea că a participat la demonstrația incriminată și scandalizată a sloganurilor. La 23 noiembrie 1998, procurorul Republicii a ascultat de curtea de securitate a statului Izmir, în fața căreia a negat faptele reprovocate și a declarat nevinovăția sa. În aceeași zi, a fost trimis în fața judecătorului-sef lângă curtea de securitate a statului Izmir, care a ordonat arestarea sa provizorie. 10. La 17 decembrie 1998, procurorul Republicii l-a acuzat pe reclamant, precum și alte 17 persoane ale șefului de ajutor al unei organizații armate ilegale și a solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 169 din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. 11. În timpul audierii din 2 februarie 1999, Curtea de Securitate a statului a efectuat audierea inculpaților, printre care și reclamantul. Acesta din urmă și-a declarat nevinovăția și a declarat că a fost maltratat în timpul custodiei sale. El a susținut că a depus sub constrângerea și presiunile poliției în timpul arestării sale și în fața procurorului republicii și a contestat, în această privință, conținutul proceselor-verbale de depoziție astfel întocmite. În apărarea sa, avocatul reclamantului susține că faptele reproșate clientului său nu intră sub incidența cerințelor prevăzute la art. 169 din Codul penal, ci intră sub incidența articolului 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713. 12. La 11 mai 1999, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei judecători, printre care un magistrat militar, l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de ajutorarea unei organizații armate în temeiul articolului 169 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713. Întrucât reclamantul era minor în momentul faptelor, ea a redus pedeapsa cu o treime, în conformitate cu art. 55 alineatul (3) din Codul penal. Astfel, persoana în cauză a fost condamnată la o pedeapsă de doi ani și șase luni de închisoare. Pentru a stabili vinovația reclamantului, Curtea a ținut seama de declarațiile și de mărturiile în concordanță ale coinculpaților în instanță, de procesele-verbale de incident, de confruntare și de identificare, precum și de declarațiile reclamantului întocmite în diferite etape ale procedurii. 13. Ulterior, avocatul reclamantului și procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate de Stat au sesizat Curtea de Casație cu privire la o acțiune în scopul infirmării acestei hotărâri. 14. La 4 octombrie 1999, în avizul său privind recursul, care nu a fost comunicat reclamantului, procurorul general aproape de Curtea de Casație a solicitat Curții de Casație să confirme hotărârea de primă instanță. 15. Prin hotărârea din 25 ianuarie 2000, pronunțată la 2 februarie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 16. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 5271 din 4 decembrie 2004, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, enumeră cazurile în care o cauză care a condus la o hotărâre anterioară în putere de lucru judecat poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului în temeiul acestui articol. Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o decizie penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale ale acesteia (...) În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE, COMBINATĂ CU ARTICOLUL 14 18. Reclamantul susține că Curtea de Securitate a statului care l-a judecat și l-a condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială a) care i-ar putea garanta un proces echitabil din cauza, pe de o parte, prezenței unui judecător militar în cadrul său și, pe de altă parte, absenței unui avocat în timpul arestării sale. În plus, acesta se plânge de utilizarea declarației sale de arest, presupusă a fi obținută sub presiune și presiune polițienească, ca element de probă și că a fost supus normelor procedurale privind drepturile la apărare mai puțin favorabile decât cele ale dreptului penal comun. În cele din urmă, se plânge de lipsa comunicării avizului procurorului general în cursul procedurii în fața Curții de Casație. 19. În acest sens, invocă art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (b) din Convenție, coroborat cu art. 14 sau citit separat. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul, printre altele, la (...) de a dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale (...) art. 14 Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să se bucure, fără a se face vreo distincție, de exemplu pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție, obiecția privind compunerea Curții de Securitate a statului. El susține că decizia internă definitivă, referitoare la cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că Curtea de Casație nu avea competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului se baza, la momentul faptelor, pe legislația internă. În concluzie, reclamantul ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența căilor de atac interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 11 mai 1999. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 22. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Õraklar c. Turcia Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că aceste obiecțiuni trebuie să facă obiectul unei examinări de fond, Comisia constată într-adevăr că acestea nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate. Pe fond Cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului 23. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel, citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii 26. Guvernul contestă existența unei încălcări. 27. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 28. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, o altă cauză, de tip mai sus, p. 3074, § 44-45); în ceea ce privește lipsa comunicării avizului procurorului general, a se vedea Turcia 50102/99, § 38-39, 5 iunie 2003 ; în ceea ce privește luarea în considerare a depoziției de detenție, a se vedea, printre altele, Akkasc. Turcia, nr 52665/99, §§ 22-23, 23 octombrie 2003; în ceea ce privește absența unui avocat în timpul detenției, a se vedea, printre altele, Serdar Özcan c. Turcia, n 55427/00, 8 aprilie 2004 și Ünal c. Turcia, n 48616/99, 10 noiembrie 2004 ; în sfârșit, în ceea ce privește presupusa discriminare privind dreptul la apărare, a se vedea, printre altele, Coëme și alții c. Belgia, n 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, § 108, CEDO 2000 VII și Peker c. Turcia, n 53014/99, § 26, 23 octombrie 2003). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului de față, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, în caseta 3074, punctul 49). În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, citată anterior, alineatul 27). 35. Guvernul contestă aceste pretenții. 36. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR, indiferent de costuri, acordându-i reclamantului. Interese moratoriu 37. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară restul cererii admisibile A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului Izmir afirmă că nu este necesar să se examineze celelalte obiecții care rezultă din art. 6 din Convenție A spus că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A spus că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 1 500 EUR (mii de cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 15 iulie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE FEYYAZ YILMAZ c. TURQUIE

(Requête n

o

62319/00)

ARRÊT

STRASBOURG

15 juillet 2005

DÉFINITIF

15/10/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Feyyaz Yılmaz c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

V.

Zagrebelsky,

M

me

A.

Gyulumyan,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 juin 2005,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

62319/00) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Feyyaz Yılmaz («

le requérant

»), a saisi la Cour le 1

er

juin 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

T. Aslan, avocate à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.

3.

Le 16 décembre 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé d'en communiquer le restant au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

4.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente affaire a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1982 et réside à Izmir.

6.

Le 19 novembre 1998, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par des policiers rattachés à la section de lutte contre le terrorisme près la direction de la sûreté d'Izmir. Il lui était reproché d'avoir participé, le 16

novembre 1998, à une manifestation organisée pour protester contre l'arrestation en Italie d'Abdullah Öcalan et d'avoir scandé des slogans de soutien à ce dernier.

7.

Le 21 novembre 1998, les policiers établirent un procès-verbal de déposition aux termes duquel le requérant reconnaissait avoir participé à la manifestation incriminée et scandé des slogans.

8.

Le 23 novembre 1998, il fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir, devant lequel il nia les faits reprochés et clama de son innocence.

9.

Le même jour, il fut déféré devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir, lequel ordonna sa détention provisoire.

10.

Le 17 décembre 1998, le procureur de la République inculpa le requérant ainsi que dix-sept autres personnes du chef d'aide à une organisation armée illégale et requit sa condamnation en vertu de l'article

169 du code pénal et de l'article 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

11.

Au cours de l'audience du 2 février 1999, la cour de sûreté de l'Etat procéda à l'audition des accusés, parmi lesquels le requérant. Ce dernier clama son innocence et déclara avoir fait l'objet de mauvais traitements au cours de sa garde à vue. Il allégua avoir déposé sous la contrainte et les pressions policières lors de sa garde à vue et devant le procureur de la République, et contesta, à cet égard, le contenu des procès-verbaux de déposition ainsi établis. Dans sa défense, l'avocat du requérant soutint que les faits reprochés à son client n'entraient pas dans le champ des prescriptions énoncées à l'article 169 du code pénal mais relevaient de l'article

8 § 1 de la loi n

o

3713.

12.

Le 11 mai 1999, la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois juges, dont un magistrat militaire, reconnut le requérant coupable d'aide à une organisation armée en vertu de l'article 169 du code pénal et de l'article

5 de la loi n

o

Pour établir la culpabilité du requérant, la cour tint compte des dépositions et témoignages concordants des coaccusés à l'instance, des procès-verbaux d'incident, de confrontation et d'identification ainsi que des déclarations du requérant établies aux différents stades de la procédure.

13.

Par la suite, l'avocat du requérant et le procureur de la République près la Cour de sûreté de l'Etat saisirent la Cour de cassation d'un recours aux fins d'infirmation de cet arrêt.

14.

Le 4 octobre 1999, dans son avis sur le pourvoi, non communiqué au requérant, le procureur général près la Cour de cassation demanda à la Cour de cassation de confirmer l'arrêt de première instance.

15.

Par un arrêt du 25 janvier 2000, prononcé le 2 février 2000, la Cour de cassation confirma l'arrêt de première instance.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

16.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie (

n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

17.

L'article 311 § 1 alinéa f du code de procédure pénal, tel que modifié par la loi n

o

5271 du 4 décembre 2004, entrée en vigueur le 1

er

juin 2005, énumère les cas où «

une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné

».

Aux termes de cet article

:

«

Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels (...) Dans ce cas, la réouverture du procès peut-être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Droits de l'Homme est devenu définitif.

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION, COMBINÉ AVEC L'ARTICLE 14

18.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison, d'une part, de la présence d'un juge militaire en son sein et, d'autre part, de l'absence d'un avocat pendant sa garde à vue.

Il se plaint en outre de l'utilisation de sa déposition de garde à vue, prétendument recueillie sous la contrainte et les pressions policières, comme élément de preuve à charge et d'avoir été soumis des règles de procédure concernant les droits de la défense moins favorables que celles du droit pénal commun.

Enfin, il se plaint de l'absence de communication de l'avis du procureur général au cours de la procédure devant la Cour de cassation.

19.

Il invoque à cet égard l'article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention, combiné avec l'article 14 ou lu isolément. En leurs parties pertinentes, ces articles se lisent ainsi

:

Article 6

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

(...)

»

Article 14

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

A.

Sur la recevabilité

20.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que la Cour de cassation n'était pas habilitée à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s'était rendu compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir le 11 mai 1999. Or, il souligne que la requête a été introduite plus de six mois après ce délai.

21.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

22.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, notamment,

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que ces griefs doivent faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en effet que ceux-ci ne se heurtent à aucun motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

23.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

24.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

25.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure

26.

Le Gouvernement conteste l'existence d'une violation.

27.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

28.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entres autres,

Çıraklar

, précité, p. 3074, §§ 44-45

; quant à l'absence de communication de l'avis du procureur général, voir

Ișık c. Turquie

,

n

o

50102/99, §§ 38-39, 5 juin 2003

; quant à la prise en compte de la déposition de garde à vue, voir, entre autres,

Akkaș c. Turquie

, n

o

52665/99, §§

22-23, 23 octobre 2003

; quant à l'absence d'un avocat durant la garde à vue, voir, notamment,

Serdar Özcan c. Turquie

, n

o

55427/00, 8

avril 2004, et

Ünal c. Turquie

, n

o

48616/99, 10 novembre 2004

; enfin, pour ce qui est de la prétendue discrimination quant aux droits de défense, voir, notamment,

Coëme et autres c. Belgique

, n

os

32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 et 33210/96, § 108, CEDH 2000

‑

VII, et

Peker c.

Turquie

, n

o

53014/99, § 26, 23 octobre 2003).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

30.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice moral qu'il évalue à 10

000 euros (EUR).

31.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

32.

En ce qui concerne le préjudice moral allégué, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, p. 3074, § 49).

33.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article

6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

34.

Le requérant demande 2

500 EUR pour frais et dépens. Il ne fournit aucun justificatif.

35.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

36.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1

500 EUR tous frais confondus et l'accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

37.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 1

500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 juillet 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président