CASE OF GAMBERINI MONGENET v. ITALY (NO. 2)

CASE OF GAMBERINI MONGENET v. ITALY (NO. 2) (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA III CAUZA DE GAMBERINI MONGENET/ITALIA (nr. 2) (Depunere nr. 68707/01) HOTĂRÂREA Strasburg 28 iulie 2005 FINAL 28/10/2005 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale. În cazul Gamberini Mongenet v. Italia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a treia), ședința în calitate de Cameră compusă din: B.M. Zupančič Președintele Hedigan Caflisch Doamna Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky dna Gyulumyan David Thór Björgvinsson, judecători și grefierul Secțiunii Berger, care au deliberat în privat la 5 iulie 2005, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 68707/01) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de trei resortisanți italieni, dl Roberto Gamberini Mongenet, dl Rolando Gamberini Mongenet și dl Rodolfo Maria Gamberini Mongenet („reclamanții”), la 22 februarie 2001. Reclamanții, trei frați, au fost reprezentați de cel de-al treilea reclamant, un avocat practicant la Roma. Guvernul italian („Guvernul”) au fost reprezentați de agenții lor succesivi, dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, și de agenții lor succesivi, respectiv dl Esposito și dl F. Crisafulli. La 18 martie 2004, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit nou compusă a treia secțiune (art. 52 § 1). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut respectiv în 1938, 1943 și 1948 și trăiesc în Roma. Tatăl reclamanților a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat să-l adăpostească pe V.D.C. Tatăl reclamantului a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului și l-a convocat să apară în fața magistratului de Roma. Prin decizia din 17 aprilie 1984, care a fost pus în aplicare la 2 mai 1984, Magistratul Romei a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie eliminate până la 16 aprilie 1985. La 2 mai 1984, tatăl reclamantului a notificat chiriașului care l-a obligat să abandoneze sediul. 10. La 3 aprilie 1987, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 12 mai 1987. 11. Între 12 mai 1987 și 29 martie 2001, judecătorul a făcut patruzeci și șase încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece tatăl reclamanților nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 12. Între timp, la 14 februarie 1992, tatăl reclamanților a murit și reclamanții au moștenit apartamentul. 13. La 18 iulie 1998, acestea au devenit parte la procedura de evacuare ca moștenitori. 14. Într-o dată neespecificată din aprilie 2001, reclamanții au recuperat posesia apartamentului cu ajutorul poliției. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 15. Legea și practicile interne relevante sunt descrise în hotărârea Curții în cazul Mascolo v. Italia (nr. 68792/01, §§ 14-44). DREPTUL OBJECȚIA PRELIMINARĂ A GOVERNULUI 16. În observațiile lor privind fondul, Guvernul susține că căile de recurs interne nu au fost epuizate din cauza faptului că reclamanții nu au solicitat rambursarea daunelor în fața instanțelor naționale în temeiul articolului 1591 din Codul civil. 17. În ceea ce privește argumentele guvernului trebuie considerate ca o obiecție preliminară, Curtea observă că nu a fost ridicată, după cum ar fi putut fi, în momentul admisibilității. Prin urmare, Curtea consideră că guvernul este oprit de a ridica obiecții la admisibilitatea în această etapă a procedurii. 18. Această obiecție ar trebui, în consecință, respinsă (a se vedea, printre alte autorități, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 44, CEDO 1999-II). II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI Nr. 1 ȘI § 1 ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 19. Reclamanții se plângeau de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului lor, datorită lipsei de asistență de poliție. Au susținut o încălcare a dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 20. Reclamanții au susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 21. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 46-75, CEDO 1999-V; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 22. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 23. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 24. Reclamanții au solicitat, în primul rând, repararea pagubelor pecuniare pe care le-au susținut. Ei au propus două mijloace de calcul: - fie diferența dintre ceea ce reclamanții ar fi putut obține în obligații guvernamentale dacă ar fi putut să vândă apartamentul și chiria plătită de chiriaș care a consistat în suma de 108.117.000 lire italiene (ITL); - sau diferența dintre închirierea valorii de piață – estimată de un expert pentru anul 1992 – și chiria impusă de lege pentru o perioadă de o sută de opt luni, care a consistat în suma de 110.592.000 ITL 25. Guvernul a contestat aceste afirmații, susținând că reclamanții nu au solicitat reparații pentru daunele pe care le-a suferit în fața instanțelor naționale în temeiul articolului 1591 din Codul Civil. Cu toate acestea, Guvernul consideră că reclamanții nu au reușit să aducă nici un motiv pentru care nu au putut face usor de un astfel de remediu. Prin urmare, afirmațiile lor trebuie respinse. 26. Curtea observă că guvernul nu a prezentat niciun argument în ceea ce privește posibilitatea care pare a fi fost dezvoltată în jurisprudența Curții de Casație de a da în judecată statului pentru daune în urma unei lipsă nejustificate de asistență de poliție (a se vedea Mascolo citat mai sus, §§ 34-44). 27. Având în vedere primele mijloace de calcul propuse de reclamanți, Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcările pe care le-a constatat și presupusele prejudiciu material. Prin urmare, Curtea o respinge. 28. Având în vedere a doua modalitate de calcul propusă de solicitanți, Curtea constată că acestea pot aduce o acțiune în instanța civilă în temeiul articolului 1591 din Codul Civil ce pretinde o compensare de la fostul lor locatar pentru pierderea suportată ca urmare a restituirii întârziere a proprietății. 29. Problema din acest caz este daunele care rezultă din comportamentul ilegal al chiriașului, care, indiferent de cooperarea statului în aplicarea expulsirii ordonate de instanță, a avut obligația de a returna apartamentul proprietarului său. Infracțiunea dreptului reclamantului la bucurarea pașnică a bunurilor sale este mai presus de toate consecințele comportamentului ilegal al chiriașului. În consecință, Curtea constată că încălcarea articolului 6 § 1 din Convenția comisă de stat și constatată de Curtea este una procedurală care a avut loc după o astfel de conduită din partea chiriașului. 30. În consecință, Curtea constată că dreptul intern italian permite repararea pentru consecințele semnificative ale încălcării și consideră că această afirmație ar trebui respinsă. 31. Curtea hotărăște să nu se pronunțe în consecință pentru prejudiciu material. Prejudiciu moral 32. Reclamanții au solicitat 10.000 EUR fiecare pentru prejudiciile morale. 33. Guvernul a contestat cererea. 34. Curtea consideră că reclamanții trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Hotărând în mod echitabil, acesta acordă fiecare 3000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 35. Reclamanții au solicitat, de asemenea, 3.000 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. 36. Guvernul a contestat reclamația. 37. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea cererilor sumei de 600 EUR (200 EUR pentru fiecare reclamant) în temeiul acestui șef (a se vedea mutatis mutandis, Gamberini Mongenet c. Italia) , nr. 59635/00, 6 noiembrie 2003). Dobânzile implicite 38. Curtea consideră oportună ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS respinge obiecția preliminară a Guvernului; susține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre solicitanți, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 200 EUR (2 sute de euro) pentru costurile și cheltuielile juridice; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) cel de la expirarea celor trei luni de mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de nerespectare plus trei puncte procentuale; Președintele grefierului Vincent Berger Boštjan M. Zupančič

THIRD SECTION

CASE OF GAMBERINI MONGENET v. ITALY (No. 2)

(Application no. 68707/01)

JUDGMENT

STRASBOURG

28 July 2005

FINAL

28/10/2005

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Gamberini Mongenet v. Italy (no. 2),

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

B.M.

Zupančič

,

President

,

Mr

J.

Hedigan

,

Mr

L.

Caflisch

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

A.

Gyulumyan

,

Mr

David Thór

Björgvinsson,

judges

,

and Mr

V.

Berger

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 5 July 2005,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 68707/01) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by three Italian nationals, Mr

Roberto

Gamberini

Mongenet, Mr Rolando Gamberini Mongenet and Mr

Rodolfo

Maria

Gamberini Mongenet (“the applicants”), on 22

February

2001.

2.

The applicants, three brothers, were represented by the third applicant, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their successive Agents, Mr U. Leanza and Mr

I.M.

Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr

V.

Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

On 18 March 2004 the Court (First Section) declared the application admissible.

4.

On 1 November 2004 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed Third Section (Rule 52 § 1).

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5.

The applicants were respectively born in 1938, 1943 and 1948 and live in Rome.

6.

The applicants' father was the owner of a flat in Rome, which he had let to V.D.C.

7.

In a writ served on the tenant on 24 January 1984, the applicants' father informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term and summoned him to appear before the Rome Magistrate.

8.

By a decision of 17 April 1984, which was made enforceable on 2

May

1984, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 16 April 1985.

9.

On 2 May 1984, the applicants' father served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

10.

On 3 April 1987, he informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 12 May 1987.

11.

Between 12 May 1987 and 29 March 2001, the bailiff made forty-six attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants' father was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

12.

In the meanwhile, on 14 February 1992, the applicants' father died and the applicants inherited the flat.

13.

On 18 July 1998, they became party to the eviction proceedings as heirs.

14.

On an unspecified date of April 2001, the applicants recovered possession of the flat with the assistance of the police.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

15.

The relevant domestic law and practice is described in the Court's judgment in the case of

Mascolo v. Italy (

no. 68792/01, §§ 14-44).

THE LAW

I.

THE GOVERNMENT'S PRELIMINARY OBJECTION

16.

In their observations on the merits, the Government argue that domestic remedies had not been exhausted on the grounds that the applicants had failed to seek reimbursement of damages before the national courts under Article 1591 of the Civil Code.

17.

As far as the Government's arguments have to be considered as a preliminary objection, the Court observes that it was not raised, as it could have been, at the time of the admissibility. Therefore, the Court considers that the Government is estopped from raising objections to the admissibility at this stage of the procedure.

18.

This objection should accordingly be dismissed (see, among other authorities,

Nikolova v. Bulgaria

[GC], no. 31195/96, § 44, ECHR 1999-II).

II.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

19.

The applicants complained of their prolonged inability to recover possession of their flat, owing to the lack of police assistance. They alleged a violation of their right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol

No.

1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

20.

The applicants also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

21.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare

Saffi v.

Italy

[GC], no. 22774/93, §§

46-75, ECHR 1999-V;

Lunari v.

Italy

, no.

21463/93, §§

34-46, 11

January 2001;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, §§ 33-48, 30 November 2000).

22.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicants had to wait approximately thirteen years and eleven months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol

No.

1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

23.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

24.

The applicants sought, firstly, reparation for the pecuniary damage they had sustained. They proposed two means of calculations:

- either the difference between what the applicants could have obtained in government bonds if they could have sold the flat and the rent paid by the tenant which consisted in the sum of 108,117,000 Italian lire (ITL);

- or the difference between the market value rent – as estimated by an expert for the year 1992 – and the rent imposed by law for a period of time of one hundred eight months which consisted in the sum of ITL

110,592,000.

25.

The Government contested those claims. They maintained that the applicants failed to seek reparation for the damages she suffered before the national courts under Article 1591 of the Civil Code. Yet, the Government consider that the applicants failed to adduce any reason that they were unable to make use of such a remedy. Accordingly, their claims must be rejected.

26.

The Court observes that the Government have not put forward any argument regarding the possibility that appears to have been developed in the case-law of the Court of Cassation of suing the State for damages following an unjustified lack of police assistance (see

Mascolo

cited above, §§

34-44).

27.

Having regards to the first means of calculation proposed by the applicants, the Court finds no causal link between the violations it has found and the alleged pecuniary damage. Therefore the Court rejects it.

28.

Having regards to the second means of calculation proposed by the applicants, the Court notes that they can bring an action in the civil courts under Article 1591 of the Civil Code claiming compensation from their former tenant for the loss incurred as a result of the property being returned late.

29.

The issue in the present case is the damage arising from the unlawful conduct of the tenant, who, irrespective of the State's cooperation in enforcing the court-ordered eviction, had a duty to return the flat to its owner. The breach of the applicant's right to peaceful enjoyment of his possessions is above all the consequence of the tenant's unlawful conduct. The breach of Article 6 § 1 of the Convention committed by the State and found by the Court is a procedural one that occurred after such conduct on the part of the tenant.

30.

The Court accordingly notes that Italian domestic law allows reparation to be made for the material consequences of the breach and considers that this claim should be dismissed.

31.

The Court decides to make no award for pecuniary damage.

B.

Non-pecuniary damage

32.

The applicants claimed EUR 10,000 each for the non-pecuniary damage.

33.

The Government contested the claim.

34.

The Court considers that the applicants must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards each of them EUR 3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

35.

The applicants also claimed EUR 3,000 for the costs and expenses before the Court.

36.

The Government contested the claim.

37.

On the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court considers it reasonable to award the applicants the sum of EUR 600 (EUR 200 for each applicant) under this head (see,

mutatis mutandis, Gamberini Mongenet v. Italy

, no. 59635/00, 6 November 2003).

D.

Default interest

38.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Dismisses

the Government's preliminary objection;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1;

3.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

4.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay each of the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 200 (two hundred euros) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

5.

Dismisses

the remainder of the applicants' claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 28 July 2005, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Registrar

President