- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 28 iulie 2005
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
- Încălcare — Articolul 6
- Prejudiciu material — cerere respinsă
- Prejudiciu moral — sumă acordată
- Cheltuieli de judecată — sumă acordată
Cima împotriva Italiei
Traducere în română Auto
CAUZUL CIMA v. ITALIA (Declarația nr. 55161/00) JUDGMENT STRASBOURG 28 iulie 2005 FINAL 28/10/2005 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Cima v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca Camera compusă din: B.M. Zupančič Președintele Hedigan Dna Caflisch Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky dna Gyulumyan David Thór Björgvinsson, judecători și grefierul secțiunii Berger, deliberat în privat la 5 iulie 2005, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 55161/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 55161/00) de către un național italian, dl Maurizio Cima (nr. 6 iulie 1999). Morandi Pelosi și A. Morandi, avocați care practică la Roma.
Guvernul italian („Guvernul”) au fost reprezentați de agenții lor succesivi, respectiv de dl Leanza și dl I.M. Braguglia, precum și de agenții lor succesivi, respectiv de dl V. Esposito și dl Cristafulli. La 8 ianuarie 2004, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit nou compusă a treia secțiune (art. 52 § 1). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1945 și trăiește în Roma. A.C., mătușa reclamantului, a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat în C.R. Într-o scrisoare înregistrată din 10 mai 1985, A.C. a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 30 aprilie 1986 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă.
Într-o scrisoare servită la chiriaș la 10 iulie 1985, A.C. a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 14 noiembrie 1985, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 mai 1986. 10. La 29 mai 1986, A.C. a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. 11. La 24 iulie 1986, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 5 august 1986. 12. Între 5 august 1986 și 20 noiembrie 1998, judecătorul a făcut treizeci și șase încercări de recuperare a posesiunii.
Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece A.C. nu a avut dreptul la asistență polițiară pentru executarea ordinului de posesie. 13. Între timp, la 9 noiembrie 1998, A.C. a murit și nepotul ei, reclamantul, a moștenit apartamentul. 14. La 22 iulie 1999, în conformitate cu Legea nr. 431/98, chiriașul a solicitat suspendarea procedurii de executare. 15. După aceea, într-o zi neespecificată din 1999, reclamantul a devenit parte la procedura națională. 16. Procedura de executare a fost suspendată mai întâi până la 30 mai. La 30 ianuarie 2001, chiriașul a părăsit spontan sediul și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. DREPTUL DOMETIC ȘI PRACTICĂ 18. Legea și practicile interne relevante sunt descrise în hotărârea Curții în cazul Mascolo c. Italia (nr. 68792/01, §§§ 14-44).
DREPTUL ARTICOLUL 1 ALEGAT AL PROTOCOLUL 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 19. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.
Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 20. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 21. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 22. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz.
Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 24. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 25. Reclamantul a solicitat 14,460,80 euro (EUR) ca o justă satisfacție pentru interferența în drepturile sale. 26. Guvernul a contestat cererea. 27. În măsura în care reclamantul solicită rambursare pentru prejudiciu material, Curtea constată că poate iniția o acțiune în instanța civilă în temeiul articolului 1591 din Codul Civil care solicită compensare de la fostul său locatar pentru pierderea suportată ca urmare a restituirii proprietăților întârziere.
28. Problema din acest caz este daunele care rezultă din comportamentul ilegal al chiriașului, care, indiferent de cooperarea statului în aplicarea expulsirii ordonate de instanță, a avut obligația de a returna apartamentul proprietarului său. Infracțiunea dreptului reclamantului la bucurarea pașnică a bunurilor sale este mai presus de toate consecințele comportamentului ilegal al chiriașului. În consecință, Curtea constată că încălcarea articolului 6 § 1 din Convenția comisă de stat și constatată de Curtea este una procedurală care a avut loc după o astfel de conduită din partea chiriașului. 29. În consecință, Curtea constată că dreptul intern italian permite să se facă reparații pentru consecințele importante ale încălcării și consideră că cererea de justă satisfacție pentru prejudiciu material ar trebui respinsă (a se vedea În măsura în care reclamantul solicită repararea prejudiciilor morale, Curtea, hotărând în mod echitabil, îi acordă 3000 EUR.
Costuri și cheltuieli 31. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor sale juridice. El a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte în mod echitabil. 32. Guvernul a contestat reclamația. 33. În măsura în care reclamantul solicită rambursarea costurilor și cheltuielilor suportate în cadrul procedurii interne, Curtea decide, având în vedere elementele de probă anterioare și perioada în cauză, să-l atribuie în mod echitabil, sub acest cap, 1000 EUR. În ceea ce privește reclamantul solicită rambursarea costurilor și cheltuielilor suportate în fața Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 2.000 EUR. 34. Curtea acordă o sumă totală de 3.000 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice.
Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
PENTRU aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține litera (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru prejudiciu moral; (ii) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi impugnabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Președintele grefierului Vincent Berger Boštjan M. Zupančič
THIRD SECTION
CASE OF CIMA v. ITALY (Application no. 55161/00) JUDGMENT STRASBOURG 28 July 2005 FINAL 28/10/2005 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Cima v. Italy, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of: Mr B.M. Zupančič , President , Mr J. Hedigan , Mr L. Caflisch , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr V. Zagrebelsky , Mrs A. Gyulumyan , Mr David Thór Björgvinsson, judges , and Mr V. Berger , Section Registrar , Having deliberated in private on 5 July 2005, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 55161/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mr Maurizio Cima (“the applicant”), on 6 July 1999.
The applicant was represented before the Court by Mrs M.G. Morandi Pelosi and Mr A. Morandi, lawyers practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.
On 8 January 2004, the Court (First Section) declared the application admissible.
On 1 November 2004 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed Third Section (Rule 52 § 1). THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
5. The applicant was born in 1945 and lives in Rome.
A.C., the applicant's aunt, was the owner of a flat in Rome, which she had let to C.R.
In a registered letter of 10 May 1985, A.C. informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 30 April 1986 and asked her to vacate the premises by that date.
In a writ served on the tenant on 10 July 1985, A.C. reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.
By a decision of 14 November 1985, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 May 1986.
On 29 May 1986, A.C. served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.
On 24 July 1986, she informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 5 August 1986.
Between 5 August 1986 and 20 November 1998, the bailiff made thirty-six attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as A.C. was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.
In the meanwhile, on 9 November 1998, A.C. died and her nephew, the applicant, inherited the apartment.
On 22 July 1999, pursuant to Law no. 431/98, the tenant asked for a suspension of the enforcement proceedings.
After that, on an unspecified day of 1999, the applicant became party to the national proceedings.
The enforcement proceedings were suspended first until 30 May 2000 and then until 16 November 2000.
On 30 January 2001, the tenant spontaneously left the premises and the applicant recovered possession of the flat. II.
RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE
18. The relevant domestic law and practice is described in the Court's judgment in the case of Mascolo v. Italy (no. 68792/01, §§ 14-44). THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
The applicant complained of his prolonged inability to recover possession of his flat, owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of his right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see Immobiliare Saffi , cited above, §§ 46-75; Lunari v. Italy , no. 21463/93, §§ 34-46, 11 January 2001; Palumbo v. Italy , no . 15919/89, §§ 33-48, 30 November 2000).
The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately fourteen years and six months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.
Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
24. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damages
The applicant claimed 14,460.80 euros (EUR) as a just satisfaction for the interference in his rights.
The Government contested the claim.
As far as the applicant claims reimbursement for pecuniary damages, the Court notes that he can bring an action in the civil courts under Article 1591 of the Civil Code claiming compensation from his former tenant for the loss incurred as a result of the property being returned late.
The issue in the present case is the damage arising from the unlawful conduct of the tenant, who, irrespective of the State's cooperation in enforcing the court-ordered eviction, had a duty to return the flat to its owner. The breach of the applicant's right to peaceful enjoyment of his possessions is above all the consequence of the tenant's unlawful conduct. The breach of Article 6 § 1 of the Convention committed by the State and found by the Court is a procedural one that occurred after such conduct on the part of the tenant.
The Court accordingly notes that Italian domestic law allows reparation to be made for the material consequences of the breach and considers that the claim for just satisfaction for pecuniary damage should be dismissed (see Mascolo cited above).
As far as the applicant claims reparation of non-pecuniary damage, the Court, ruling on an equitable basis, it awards him EUR 3,000. B. Costs and expenses
The applicant also claimed reimbursement of his legal costs and expenses. He left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.
The Government contested the claim.
As far as the applicant claims reimbursement of costs and expenses incurred in the domestic proceedings, the Court, in the light of the evidence before it and the period concerned, decides to award him on an equitable basis EUR 1,000 under this head. As far as the applicant claims reimbursement of costs and expenses incurred before the Court, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 2,000.
The Court awards a total sum of EUR 3,000 for legal costs and expenses. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (ii) EUR 3,000 (three thousand euros) for legal costs and expenses; (iii) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 28 July 2005, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Registrar President