AFFAIRE KARAPINAR c. TURQUIE

AFFAIRE KARAPINAR c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KARAINAR c. TURCIA (Cercetarea nr. 49394/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 august 2005 DEFINIF 02/11/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Karapenar c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele A.B. Baka Cabral Barreto Türmen Butkevych Jočienė, Popović, judecători și al domnului S. Naismith, grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 28 iunie 2005, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 49394/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care șase resortisanți ai acestui stat, Ms. Mustafa, Ahmet, Durmuș și Ali Karapenar, și M mea Gülsüm și Aysel Karap În cazul de față, guvernul turc ("guvernul") nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. Invocând articolele 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. (1) Reclamanții se plângeau în special de întârzierea pe care l-au luat instanța cu privire la plata indemnizațiilor suplimentare de expropriere, însoțite de dobânzi insuficiente în raport cu rata inflației foarte ridicată din Turcia. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură al Curții. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. La 13 iunie 2002, Curtea (secțiunea a treia) a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. În cazul în care, la data de 24 septembrie 1996, reclamantul a introdus o cale de atac în creștere la tribunalul de mare instanță din D Prin hotărârea din 25 septembrie 1997, instanța a acordat reclamanților un câștig de cauză și le-a acordat o despăgubire suplimentară de 67 990 000 000 de cărți turcești vechi (TRL) în total. Această sumă era însoțită de dobânzi simple la rata legală de 30 % laan, calculată începând cu 18 septembrie 1996, data cedării terenului către Hotărârea. 10. Curtea de Casație a confirmat această hotărâre printr-o hotărâre din 25 mai 1998. 11. L Hotărârea din 9 iulie 1997, Culegerea hotărârilor și a Deciziilor 1997-IV, p. 1305-1306, § 13-16, și Akac. Turcia, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2674 2676, § 17-25. ÎN DREPTUL VIOLAȚIEI ALEGUE DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 13, reclamanții invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 sub două părți. În primul rând, ei subliniază că, în 1993, nu li s-a plătit decât după cedarea efectivă a terenului în statul respectiv, iar apoi au denunțat întârzierea plății taxei suplimentare. În această privință, aceștia susțin că întârzierile denunțate în speță nu au fost compensate, din cauza lipsei oricărui interes moratoriu în ceea ce privește prima parte, și din cauza insuficienței intereselor acordate în ceea ce privește a doua parte, având în vedere rata foarte ridicată a inflației în Turcia, art. 1 din Protocolul nr 1 se citește ca atare. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 14. În ceea ce privește prima parte a cauzei de mai sus, Curtea consideră că nu au fost în măsură să demonstreze că au suferit vreun prejudiciu disproporționat în cursul primilor trei ani de la introducerea deciziei de expropriere în registrul funciar. Într-adevăr, în această perioadă ei au continuat să se bucure de bunurile lor, chiar dacă drepturile lor reale erau limitate de fapt de această înregistrare. Presupunând chiar că restricția le-a cauzat o pierdere a faptului, de exemplu, a interzicerii vânzării a cărei proprietate a fost lovită, este totuși necesar să se constate că această parte a fondului se confruntă cu un motiv de neobosire, întrucât reclamanții nu au făcut nici un demers în fața instanțelor naționale pentru a susține o astfel de pierdere. În ceea ce privește a doua parte a fondului, care a rămas în urmă în ceea ce privește plata despăgubirii suplimentare, plus dobânda insuficientă în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia, Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș) susmenționat) și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acesta trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond; într-adevăr, aceasta constată că această componentă nu se confruntă cu niciun motiv de nevinovăție. Pe fond 15. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Akkuș) , citată anterior p. 1310, § 30-31, și Aka , citată anterior, p. 2682, § 50-51). 16. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este imputată administrației expropriante, care le-a cauzat proprietarilor un prejudiciu distinct în ceea ce privește adăugarea la exproprierea bunurilor lor. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 17. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 18. Reclamanții se plâng, de asemenea, că durata procedurii de expropriere care a început în 1993 cu înscrierea în registrul funciar a deciziei de expropriere și care s-a încheiat cu plata despăgubirii suplimentare, care a avut loc în aprilie 1999 nu a respectat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 19. Curtea consideră că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nici un alt motiv de . . Cu toate acestea, având în vedere concluzia sa pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesar să reexamineze problema de celeritate din perspectiva articolului 6 alineatul (3). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune și cheltuieli de judecată 21. Reclamanții și-au reiterat pretențiile formulate în cererea lor. Astfel, ei susțin că trebuie să fie despăgubiți pentru un prejudiciu material pe care îl reprezintă 73 000 de dolari americani (USD) și solicită, de asemenea, repararea unei daune morale, precum și rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața instanțelor interne și a Curții, fără a-și măsura pretențiile. 22. 23 Având în vedere metoda de calcul adoptată în Akkuș, citată anterior, p. 1311, § 35-36 și 39, și având în vedere datele economice relevante, Curtea acordă reclamanților, împreună cu titlu de prejudiciu material, 24 873 EUR (EUR). 24. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 25. În plus, Curtea amintește că, în temeiul articolului 41 din convenție, aceasta rambursează numai cheltuielile de care este stabilit că au fost suportate efectiv și în mod necesar și sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, printre multe altele, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 3119′′′, § 79, CEDH 1999-II și Jėčius c. Lituania, n 34578/97, § 112, CEDH 2000 IX. Cu toate că cererea lor nu este documentată în niciun fel, Curtea consideră că reclamanții au suportat în mod necesar anumite cheltuieli în scopul reprezentării lor în fața instanțelor naționale, precum și la Strasbourg. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L 1 ca atare se referă la plata cu întârziere a salariului suplimentar, precum și la ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, sumele următoare plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de taxe, taxe de timbru și taxe fiscale exigibile în momentul plății, care trebuie convertite în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului i. 24 873 EUR (24 mii opt sute șaizeci și treisprezece EUR) pentru daune materiale ii. 1 000 EUR (mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 2 august 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Naismith J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

KARAPINAR c. TURQUIE

(Requête n

o

49394/99)

ARRÊT

STRASBOURG

2 août 2005

DÉFINITIF

02/11/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Karapınar c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

V.

Butkevych

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M. S.

Naismith,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 28 juin 2005,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

49394/99) dirigée contre la République de Turquie et dont six ressortissants de cet Etat, MM.

Mustafa, Ahmet, Durmuș et Ali Karapınar, et M

mes

Gülsüm et Aysel Karapınar («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 14 juin 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

es

Șekip et Murat Ensari, avocats à İskenderun. Dans la présente affaire, le Gouvernement turc ("le Gouvernement") n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

3.

Invoquant les articles 6 de la Convention et 1

er

du Protocole n

o

1, les requérants se plaignaient notamment du retard pris par l’Etat dans le paiement des indemnités complémentaires d’expropriation, assorties d’intérêts moratoires insuffisants par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie.

4.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article

52

§

1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26 § 1 du règlement.

5.

Le 13 juin 2002, la Cour (troisième section) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a également décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

6.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

7.

En 1993, la Direction générale des routes nationales («

la Direction

») procéda à l’expropriation d’un terrain appartenant aux requérants et sis à İskenderun, pour la construction d’une voie périphérique.

8.

L’indemnité fixée fut versée aux requérants le 24 septembre 1996. En désaccord avec le montant payé, les requérants introduisirent un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance d’İskenderun («

le tribunal

»).

9.

Par un jugement du 25 septembre 1997, le tribunal donna gain de cause aux requérants et leur accorda une indemnité complémentaire de 67

990

000

000 anciennes livres turques (TRL) au total. Cette somme était assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l’an, à calculer à partir du 18 septembre 1996, date de cession du terrain à la Direction.

10.

La Cour de cassation confirma ce jugement par un arrêt du 25

mai

1998.

11.

L’indemnité complémentaire, majorée des intérêts moratoires, fut versée aux requérants le 13 avril 1999, date à laquelle le montant s’élevait à 146

736

271 000 TRL.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Pour le droit et la pratique internes pertinents en matière d’expropriation, voir

Akkuș c.

Turquie

,

arrêt du 9 juillet 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, pp.

1305-1306, §§ 13-16, et

Aka c. Turquie

, arrêt du 23 septembre 1998,

Recueil

1998

‑

VI, pp. 2674

‑

2676, §§ 17-25.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

13.

Les requérants allèguent une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, sous deux volets. En premier lieu, ils font remarquer que l’indemnité initiale, fixée en 1993, ne leur a été versée qu’en 1996, après la cession effective du terrain à l’Etat. Puis, ils dénoncent le retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire. A ce sujet, ils soutiennent que les retards dénoncés en l’espèce ne furent pas compensés, et ce, du fait de l’absence d’un quelconque intérêt moratoire quant au premier volet, et du fait de l’insuffisance des intérêts accordés quant au second volet, eu égard au taux d’inflation très élevé en Turquie

.

L’article 1 du Protocole n

o

1 se lit comme-ci

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

14.

Eu égard au premier volet du grief ci-dessus, la Cour estime que les requérants n’ont pas été en mesure de démontrer qu’ils ont subi un quelconque préjudice disproportionné, durant les trois premières années suivant l’inscription de la décision d’exproprier au registre foncier. En effet, pendant cette période ils ont continué à jouir de leurs biens, même si leurs droits réels étaient restreints de fait de cette inscription. A supposer même que la restriction leur ait causé une perte du fait, par exemple, de l’interdiction de vente dont le bien était frappé, force est néanmoins de constater que cette partie du grief se heurte au motif de non-épuisement, aucune démarche n’ayant été effectuée par les requérants devant les instances nationales pour faire valoir une telle perte. Cette partie du grief s’avère donc irrecevable.

Quant au second volet du grief, tiré du retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire, majorée d’intérêts insuffisants par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie

, l

a Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Akkuș

,

précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que celui-ci doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que ce volet ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

15.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir

Akkuș

, précité

,

p. 1310, §§ 30-31, et

Aka

, précité, p.

2682, §§ 50-51).

16.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante, qui a fait subir aux propriétaires un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de leurs biens. C’est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que les requérants ont eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.

17.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

18.

Les requérants se plaignent également de ce que la durée de la procédure d’expropriation qui débuta en 1993 avec l’inscription au registre foncier de la décision d’exproprier et qui prit fin avec le paiement de l’indemnité complémentaire, intervenu en avril 1999 a méconnu l’article 6 §

1 de la Convention.

19.

La Cour estime que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a non plus été relevé. Cependant, eu égard à sa conclusion sur le terrain de l’article 1 du Protocole n

o

1, la Cour n’estime pas nécessaire de réexaminer la question de célérité de plus sous l’angle de l’article 6 § 1.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

20.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommages et frais et dépens

21.

Les requérants réitèrent leurs prétentions formulées dans leur requête. Ainsi, ils affirment devoir être dédommagé pour un préjudice matériel qu’ils évaluent à 73 000 dollars américains (USD). Ils réclament en outre la réparation d’un dommage moral ainsi que le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour sans pour autant chiffrer leurs prétentions.

22.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

23.

Considérant le mode de calcul adopté dans

Akkuș

, précité, p.

1311, §§ 35-36 et 39, et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde aux requérants, conjointement, au titre du dommage matériel, 24 873 euros (EUR).

24.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.

25.

Au demeurant, la Cour rappelle qu’au titre de l’article 41 de la Convention, elle rembourse uniquement les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable (voir, parmi beaucoup d’autres,

Nikolova c. Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, §

79, CEDH 1999-II, et

Jėčius c.

Lituanie

, n

o

34578/97, § 112, CEDH 2000

‑

IX). Bien que leur demande ne soit nullement documentée, la Cour considère que les requérants ont nécessairement encouru certains frais aux fins de leur représentation devant les juridictions nationales ainsi qu’à Strasbourg. Elle estime qu’à ce titre, il convient d’accorder aux requérants 1

000

EUR, tous frais confondus.

B.

Intérêts moratoires

26.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

recevables le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 en tant qu’il porte sur le paiement tardif de l’indemnité complémentaire ainsi que le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention;

2.

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 6 §

1 de la Convention

;

5.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral

;

6.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser aux requérants, conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement

:

i. 24 873 EUR (vingt-quatre mille huit cent soixante treize euros) pour dommage matériel

;

ii. 1

000 EUR (mille euros) pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

7.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 août 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Naismith

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président