Zeciri împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 55764/00) dirigată împotriva Republicii Italiene, depusă la Curt de un cetățean al actualei Serbie-Muntenegru, dl. Ljuljzim Zečiri („reclamantul"), la data de 20 martie 2000, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de dna G. Conte, avocat la Milano, și dna A. Brighina, avocat la Varese. Guvernul italian („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl. I. M. Braguglia, și de coaccentul acestuia, dl. F. Crisafulli.

Reclamantul susținea în special o violare a articolului 5 §§ 1 și 5 din Convenție din cauza imposibilității de a obține o reparație.

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, Camera însărcinată să examineze cauza (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită conform articolului 26 § 1 al regulamentului.

Printr-o hotărâre din 13 mai 2004, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Cererea de față a fost atribuită secțiunii a treia astfel remodel ate (art. 52 § 1).

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului). PE FAPT I.

La 25 decembrie 1998, reclamantul a fost arestat în Italia pentru tentativă de jaf cu arma în mână. La 28 decembrie 1998, procuratura din Busto Arsizio (Varese) a ordonat menținerea sa în arest preventiv.

La 9 martie 1999, reclamantul s-a prezentat în fața judecătorului de investigații preliminare. A cerut ca poziția sa să fie reglementată prin procedura prescurtată (patteggiamento) și a depus o propunere de condamnare: un an și doi luni de închisoare și o amendă înlocuite cu o ordin de expulzare judiciară (art. 14 din Legea nr. 40 din 1998) din Italia pe o perioadă de cinci ani. Această propunere a fost aprobată de procuratură.

Printr-o sentință din aceeași zi, judecătorul de investigații preliminare a condamnat reclamantul la o pedeapsă de un an și doi luni de închisoare și o amendă, care au fost înlocuite, conform termenilor acordului, cu expulzarea judiciară. S-a procedat astfel pentru că apărea că reclamantul îndeplinea condițiile obiective și subiective prevăzute de lege pentru acest gen de măsuri. Reclamantul a fost menținut în arest.

Cu toate acestea, la 2 aprilie 1999, prefectura de poliție din Varese a informat tribunalul din Busto Arsizio că nu putea executa ordinul de expulzare, deoarece reclamantul nu avea documente în regulă pentru a părăsi țara.

Printr-o ordonanță din 12 aprilie 1999, judecătorul de investigații preliminare a respins o cerere de eliberare și a ordonat suspendarea executării până în momentul în care reclamantul ar dispune de documente în regulă pentru a se întoarce în țară. În același timp, judecătorul a cerut prefecturii de poliție din Varese să se contacteze cu consulatul competent. La 3 mai 1999, reclamantul a atacat ordonanța precitată în măsura în care aceasta suspendase executarea ordinului de expulzare fără a ține cont de starea de război care deja exista la momentul adoptării ordinului de expulzare. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că menținerea sa în arest preventiv a fost ordonată fără a ține cont de faptul că în caz de condamnare ar fi putut beneficia de o suspendare.

Printr-o decizie din 31 mai 1999, depusă la greaf la 23 iunie, tribunalul de reexaminare din Milano a respins recursul. Pe de o parte, a considerat că decizia de a suspenda expulzarea nu constituia o decizie referitoare la libertatea personală a reclamantului. Pe de altă parte, a considerat că nu putea aprecia nici existența indiciilor de vinovăție nici posibilitatea pentru reclamant de a obține o suspendare, deoarece aceste chestiuni au făcut obiectul unei sentințe a judecătorului de investigații preliminare.

Între timp, la 24 martie 1999, reclamantul s-a pourvut în casație împotriva sentinței din 9 martie 1999 a judecătorului de investigații preliminare. La 9 septembrie 1999, Curtea de Casație a anulat sentința atacată pentru violare a articolului 14 din Legea nr. 40 din 1998 și a trimis cauza înapoi în fața tribunalului din Busto Arsizio. 2. Procedura la trimitere

La 8 octombrie și 3 decembrie 1999, judecătorul de investigații preliminare a respins două cereri de eliberare pe care reclamantul le-a depus la 2 octombrie și respectiv 18 noiembrie 1999. După ce s-a prezentat o a doua dată în fața judecătorului de investigații preliminare din Busto Arsizio, reclamantul a cerut din nou ca poziția sa să fie reglementată prin procedura prescurtată (patteggiamento) și a depus o propunere de condamnare care a obținut aprobarea procuraturii.

Printr-o sentință din 16 decembrie 1999, judecătorul de investigații preliminare a condamnat reclamantul la o pedeapsă de un an și doi luni de închisoare și o amendă. Aceste pedepse nu au fost înlocuite cu un ordin de expulzare judiciară. 3. Reținerea reclamantului

La 25 februarie 2000, reclamantul a fost eliberat după ce și-a purtat pedeapsa la penitenciarul din Catanzaro. În aceeași zi, prefectura de poliție din Catanzaro i-a notificat reclamantului un ordin de reținere la centrul de primire temporară și de asistență din Lamezia Terme. Acest ordin a fost motivat de faptul că „judecătorul de investigații preliminare din Busto Arsizio a ordonat expulzarea ca sancțiune înlocuitoare a închisoririi". În ordinul emis, a fost precizat că reținerea va dura timp strict necesar pentru a remedia cauza care împiedica readmiterea la graniță a reclamantului (absența de documente), că judecătorul de instanță din Lamezia Terme ar fi informat în termen de patruzeci și opt de ore de adoptarea ordinului și că dacă acesta nu-l confirma în patruzeci și opt de ore, ordinul de reținere ar pierde orice valabilitate.

La 28 februarie 2000, tribunalul a confirmat ordinul după ce l-a ascultat pe reclamant.

La 3 martie 2000, reclamantul a cerut azil politic în Italia și a depus în fața tribunalului din Lamezia Terme un recurs împotriva decretului de expulzare. A justificat acesta prin faptul că dacă ar fi fost rapatriat în țara sa, ar fi fost cu siguranță ucis și prin faptul că nu existau garantii pentru supraviețuire.

La 10 martie 2000, tribunalul a declarat inadmisibil recursul pe care reclamantul l-a depus împotriva „deciziei de expulzare". A ajuns la această concluzie pe baza faptului că nu era vorba de o expulzare administrativă ci de o expulzare judiciară ordonată prin sentința din 9 martie 1999.

La 14 martie 2000, consilierii reclamantului au cerut prefectului de poliție să pună capăt reținerii. Au indicat că sentința din 9 martie 1999 a judecătorului de investigații preliminare a fost anulată și că noua sentință nu a ordonat expulzarea reclamantului.

La 14 martie 2000, prefectul de poliție a cerut tribunalului să prelungească cu zece zile reținerea reclamantului. La 15 martie, tribunalul a acceptat. În aceeași zi, consilierii reclamantului au reiterat prefectului de poliție cererea lor de suspendare a oricărei măsuri de expulzare din cauza anulării sentinței din 9 martie 1999.

Printr-o decizie din 21 martie 2000, depusă la greaf la 22, tribunalul a anulat confirmarea din 28 februarie 2000 a deciziei luate de prefectul de poliție la 25 februarie 2000 și prelungirea deținerii acordate la 15 martie. După ce a notat că sentința din 9 martie 1999 a fost anulată, tribunalul a constatat că decizia prefectului de poliție și prelungirea sa erano ilegale din cauza anulării.

Eliberat, reclamantul a părăsit Italia pentru a se întoarce în Kosovo.

Reclamantul subliniază că, având în vedere că, conform dreptului intern, reținerea sa nu corespundea unei dețineri în închisoare, nu poate introduce niciun fel de cerere de reparație, nici pentru reținerea sa nici pentru eroare judiciară. II.

La 13 mai 2004, Curtea a respins o excepție de neepuizare a căilor de atac interne pentru lipsa unui pourvoi în casație împotriva deciziei din 10 martie 2000 a tribunalului din Lamezia Terme. În prezent, Guvernul prezintă două argumente pentru a contesta decizia Curții: eficacitatea pourvoiului în casație împotriva deciziei din 10 martie 2000 și inutilitatea recurzei la prefectul de poliție. Pe prima chestiune, Guvernul observă că pourvoiul era un recurs de epuizat pentru a remedia situația reclamantului, deoarece reținerea nu este o măsură autonomă ci o măsură temporară pur legată de expulzare. De aceea, dacă reclamantul s-ar fi pourvut în casație pentru a contesta expulzarea, odată ce înalta jurisdicție ar fi constatat ilegalitatea expulzării, reținerea ar fi fost lovită de ilegalitate și ar fi fost imediat ridicată odată ce prima ilegalitate ar fi fost constatată. Cu privire la a doua, Guvernul susține că decizia prefectului de poliție având fost validată de tribunal, prefectul nu avea posibilitatea să o corecteze sau să anuleze decizia tribunalului. Un recurs era deci inutil.

După declarația de admisibilitate, reclamantul nu prezintă niciun comentariu pe acest punct.

Curtea constată mai întâi că a respins aceeași excepție la 13 mai 2004. Cu privire la noile argumente prezentate de Guvern, Curtea consideră oportun să examineze mai întâi pe a doilea dintre ele. Observă că atunci când reclamantul s-a adresat la 14 martie 2000 prefectului de poliție pentru a-i fi pus capăt reținerii, în aceeași zi prefectul a cerut tribunalului să prelungească reținerea cu zece zile. Deci, Curtea nu vede cum la 14 martie 2000 recursul la prefectul de poliție ar putea fi considerat un recurs care nu răspundea cerințelor articolului 35 al Convenției. Mai mult, reclamantul a obținut câștig de cauză. art. 35 neobligând un reclamant să epuizeze toți recurșii de care dispune, Curtea nu consideră necesar să se concentreze pe primul argument al Guvernului și să verifice dacă un pourvoi în casație împotriva măsurii de expulzare ar putea fi prin ricoșeu o cale de atac eficace împotriva privării de libertate suferite din cauza reținerii.

De aceea, Curtea nu vede niciun motiv să se întoarcă la decizia sa și deci respinge prima ramură a excepției. B. Cu privire la ramura excepției de neepuizare derivată din absența unei cereri de reparație

În același memoriu din 28 septembrie 2004, Guvernul contesta decizia privind admisibilitatea cererii din 13 mai 2004, în măsura în care Curtea respinsese excepția sa de neepuizare a căilor de atac interne, reclamantul nefiind introdus niciun fel de acțiune civilă împotriva Statului pentru repararea prejudiciului suferit din cauza comportamentului funcționarilor săi (articolele 2043 și 2049 din codul civil) și a judecătorilor (art. 2 din Legea nr. 177 din 13 aprilie 1988). Guvernul avansează două argumente pentru a contesta decizia Curții care se referă la principiul subsidiarității sistemului european. Observă că dreptul italian prevedea în cauza de față două mijloace de acțiune: recursul judecătoresc pentru a contesta legalitatea reținerii și două acțiuni de despăgubire. Fiecare dintre aceste mijloace acoperă doar o parte din cerințele legate de repararea violării (una servește la punerea capăt reținerii, cealaltă la ștergerea consecințelor sale prin calea compensației). Reclamantul având folosit pe prima dar nu pe a doua, și-a păstrat statutul de victimă dar nu a epuizat căile de atac interne.

Reclamantul reamintește că dispozițiile codului de procedură penală privind repararea pentru deținere nedreptă (articolele 314-315) nu se aplică cauzei de față. Cu privire la acțiunile de răspundere împotriva judecătorilor și responsabilitate contractuală, indică că este vorba de „remedii facultative care nu constituie căi de atac interne împotriva reținerii sau deținerii ilegale".

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne enunțată în art. 35 § 1 al Convenției obligă reclamanții să se prevaleaze mai întâi de recurșii normal disponibili și suficienți în sistemul juridic din țara lor pentru a-i permite să obțină repararea violărilor pe care le susțin. Acești recurși trebuie să existe într-o măsură suficientă de certitudine, atât în practică cât și în teorie, în caz contrar li lipseștec efectivitatea și accesibilitatea necesare (sentințele Aksoy c. Turcia din 18 decembrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI, pp. 2275-2276, §§ 51-52, și Akdivar și alții c. Turcia din 16 septembrie 1996, Recueil 1996-IV, p. 1210, §§ 65-67). În plus, după cum a fost deja indicat în decizia privind admisibilitatea acestei cereri, conform jurisprudenței sale, atunci când legalitatea deținerii este în joc, o acțiune de indemnizație dirigată împotriva Statului nu constituie un recurs de epuizat, deoarece dreptul de a face să fie examinată de o instanță legalitatea deținerii și cel de a obține repararea unei privări de libertate contrară articolului 5 sunt două drepturi distincte (Włoch c. Polonia, nr. 27758/95, § 90, CEDO 2000-XI). Or, în cauza de față era vorba despre legalitatea reținerii. Curtea observă că, după cum a indicat reclamantul, dispozițiile care vizează despăgubirea pentru deținere nedreptă nu se aplică cazului reținerii. Or Guvernul nu a dovedit cu o măsură suficientă de certitudine efectivitatea practică a acestor două acțiuni alternative, de aceea reclamantul era obligat să le epuizeze chiar în prezența unei îndoieli cu privire la efectivitatea reală a acestora.

De aceea, Curtea nu observă niciun motiv să se întoarcă la decizia sa și respinge a doua ramură a excepției. III.

Guvernul recunoaște că prefectul de poliție și autoritățile judiciare au comis o eroare ordonând și validând expulzarea și reținerea fără a ține cont de faptul că sentința din 9 martie 1999 a fost anulată. Această eroare nu este imputabilă „voinței rele nici unei neglijențe neîncredinșonări". Cu sigurranță, în teorie, se poate cere ca autoritățile naționale să fie conștiente de orice element care ar putea influența deciziile lor. Cu toate acestea, în practică, o mulțime de elemente le pot scăpa. Guvernul reamintește că hotărârea Curții de Casație din 9 septembrie 1999 constituia un act separat de care autoritățile de poliție și judiciare nu aveau neapărat cunoștință. Apoi, susține că la 28 februarie 2000, în timpul audierii în fața tribunalului, reclamantul nu a menționat că sentința din 9 martie 1999 a fost anulată și mai mult, la 3 martie 2000, în recursul său împotriva deciziei, a motivat refuzul prin alte argumente. Din acest motiv, reclamantul ar purta el însuși „întreaga răspundere, și în orice caz preponderentă, pentru eroarea din care se plânge și pentru prelungirea ei în timp, cel puțin până la 14 martie", data la care reclamantul ar fi informat autoritățile – adresandu-se de altfel prefectului de poliție mai degrabă decât tribunalului. Guvernul consideră în fine că diferențele considerabile dintre reținere și deținere justifică o apreciere diferită a faptelor supuse Curții.

La rândul lui, reclamantul reamintește că tribunalul din Catanzaro era judecătorul de aplicare a pedepselor în cazul său. Insistă asupra faptului că autoritățile italiene interesate erau obligate să cunoască deciziile jurisdicțiilor.

Curtea partajează opinia Guvernului că era vorba de o eroare. Cu toate acestea, nu crede că aceasta ar putea fi calificată ca „pe care o poți ierta". Într-adevăr, îi suficientă să constate că până la 5 februarie 2000, data la care reclamantul a fost plasat în reținere, acesta era reținut pentru a-și purta o pedeapsă de un an și doi luni. Or expulzarea era o sancțiune alternativă la această pedeapsă. Autoritățile nu puteau deci să ignore că reclamantul nu trebuia să fie expulzat.

În concluzie, a existat o violare a articolului 5 § 1 al Convenției. IV.

Reclamantul susține că trebuie să obțină reparație pentru prejudiciul grav pe care l-a suferit.

Curtea reamintește că §5 al articolului 5 este respectat atunci când se poate cere reparație cu privire la o privare de libertate executată în condiții contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 (Wassink c. Țările de Jos, sentință din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38). Dreptul la reparație enunțat la §5 presupune deci că o violare a unuia din acești alți paragrafi a fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției (N.C. c. Italia [GC], nr. 24952/94, § 49 in fine, CEDO 2002-X).

În cauza de față, Curtea a concluzionat cu privire la violarea paragrafului 1 al articolului 5, din cauza absența unei baze legale pentru reținere. Rămâne să se determine dacă reclamantul dispunea de posibilitatea de a cere reparație pentru prejudiciul suferit.

La acest privință, Curtea reamintește că exercitarea efectivă a dreptului la reparație garantat de art. 5 § 5 trebuie să fie asigurată la un grad suficient de certitudine (Sakık și alții c. Turcia, sentință din 26 noiembrie 1997, Recueil 1997-VII, p. 2626, § 60, și Ciulla c. Italia, sentință din 22 februarie 1989, seria A nr. 148, pp. 18-19, § 44).

Curtea observă că art. 314 din codul de procedură penală, care este menționat să furnizeze un remediu în cazul privării injuste de libertate, nu se aplică în cazul reclamantului.

Cu privire la alte remedii invocate de Guvern pentru a se prevala de neepuizare a căilor de atac interne, Curtea observă că argumentele care au condus-o să respingă această excepție o determină acum să concluzioneze asupra încălcării paragrafului 5 al articolului 5.

Mai în special, cu privire la o acțiune de răspundere împotriva magistraților, Curtea observă că reclamantul ar fi trebuit să dovedească dolul sau vinovăția gravă a acestora (a se vedea art. 2 § 3 d) din Legea nr. 117 din 1988, §32 mai sus). Mai mult, Guvernul nu a prezentat niciun exemplu demonstrand că o asemenea acțiune a fost încercată cu succes în circumstanțe similare celor din cauza reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Sardinas Albo c. Italia (hotărâre), nr. 56271/00, 8 ianuarie 2004). Aceeași situație se aplică și cu privire la o acțiune civilă de reparare a daunelor pentru atingerea libertății personale.

La lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu dispunea de niciun mijloc pentru a obține, la un grad suficient de certitudine, reparație pentru violări ale paragrafelor 1 și 4 ale articolului 5.

A existat deci o violare a articolului 5 § 5 al Convenției. V.

Reprezentanții reclamantului cer 50 000 de euro (EUR) pentru acesta ca titlu de compensare pentru prejudiciu moral. Nu reușind să ia contact cu acesta de când a lăsat Italia, cer ca suma să fie versată pe contul cabinetului unuia dintre ei la dispoziția doar reclamantului.

Guvernul consideră că suma cerută este excesivă și disproporționată. Este de părere că constatarea violării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. Adaugă că dacă Curtea ar trebui să acorde o sumă, ar trebui ca această decizie să fie însoțită de indicații clare cu privire la modalitățile de execuție.

Curtea decide că în cauza de față constatarea violării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. B. Cheltuieli și taxe

Reprezentanții reclamantului cer o sumă de 20 000 EUR pentru cheltuieli și taxe legate de prezenta procedură pentru activitatea lor ulterioară august 2003. Prezintă de asemenea o notă de onorariuni de 15 300 EUR.

Guvernul susține că rambursarea cerută este excesivă și lipsită de orice element justificând caracterul necesar și rezonabil al sumei cerute. Observă în alt context că reclamantul a beneficiat de asistența judiciară. Din acest motiv, ar trebui să respinge orice cerere suplimentară. Cu titlu subsidiaru, Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.

Curtea constată că reclamantul a beneficiat de asistența judiciară. Ținând seama de activitatea desfășurată de reprezentanții săi, după deducerea a 853 EUR primiți de Consilul Europei ca titlu de asistență judiciară, Curtea acordă suma de 500 EUR pentru cheltuieli și taxe, care să fie versată direct consilierilor reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzilor moratorie să se bazeze pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului; 2. Spune că a existat o violare a articolului 5 § 1 al Convenției; 3. Spune că a existat o violare a articolului 5 § 5 al Convenției; 4. Spune că constatarea violării Convenției constituie în cauza de față o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit reclamantul; 5. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze direct consilierilor reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și taxe, plus orice sumă care poate fi datorată ca titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 august 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 55764/00) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de l’actuelle Serbie-Monténégro, M. Ljuljzim Zečiri (« le requérant »), a saisi la Cour le 20 mars 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e G. Conte, avocat à Milan, et M e A. Brighina, avocat à Varèse. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.

Le requérant alléguait en particulier la violation de l’article 5 §§ 1 et 5 de la Convention en raison de l’impossibilité d’obtenir une réparation.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 13 mai 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 25 décembre 1998, le requérant fut arrêté en Italie pour tentative de vol à main armée. Le 28 décembre 1998, le parquet de Busto Arsizio (Varèse) ordonna son maintien en détention provisoire.

Le 9 mars 1999, le requérant comparut devant le juge des investigations préliminaires. Il demanda que sa position fût réglée par le biais de la procédure abrégée ( patteggiamento ) et fit une proposition de condamnation : un an et deux mois d’emprisonnement ainsi qu’une amende remplacés par un ordre d’expulsion judiciaire (article 14 de la loi n o 40 de 1998) de l’Italie pendant cinq années. Cette proposition obtint l’aval du parquet.

Par un jugement du même jour, le juge des investigations préliminaires condamna le requérant à une peine d’un an et deux mois d’emprisonnement ainsi qu’à une amende, qui furent remplacées, selon les termes de l’accord, par l’expulsion judiciaire. Il fut ainsi procédé car il apparaissait que le requérant remplissait les conditions objectives et subjectives prévues par la loi pour ce genre de mesure. Le requérant fut maintenu en détention.

Cependant, le 2 avril 1999, la préfecture de police de Varèse informa le tribunal de Busto Arsizio qu’elle ne pouvait donner exécution à l’ordre d’expulsion, car le requérant n’avait pas de papiers en règle pour quitter le pays.

Par une ordonnance du 12 avril 1999, le juge des investigations préliminaires rejeta une demande de mise en liberté et ordonna la suspension de l’exécution jusqu’au moment où le requérant disposerait de papiers en règle pour rentrer dans son pays. En même temps, le juge demanda à la préfecture de police de Varèse de prendre contact avec le consulat compétent. Le 3 mai 1999, le requérant attaqua l’ordonnance précitée dans la mesure où celle-ci suspendait l’exécution de l’ordre d’expulsion sans tenir compte de l’état de guerre déjà existant au moment de l’adoption de l’ordre d’expulsion. Le requérant se plaignit en outre de ce que le maintien en détention provisoire avait été ordonné sans tenir compte du fait qu’en cas de condamnation il aurait pu bénéficier d’un sursis.

Par une décision du 31 mai 1999, déposée au greffe le 23 juin, le tribunal du réexamen de Milan rejeta le recours. D’une part, il estima que la décision de suspendre l’expulsion ne constituait pas une décision concernant la liberté personnelle du requérant. D’autre part, il considéra qu’il ne pouvait apprécier ni l’existence d’indices de culpabilité ni la possibilité pour le requérant d’obtenir un sursis, car ces questions avaient fait l’objet d’un jugement du juge des investigations préliminaires.

Entre-temps, le 24 mars 1999, le requérant s’était pourvu en cassation contre le jugement du 9 mars 1999 du juge des investigations préliminaires. Le 9 septembre 1999, la Cour de cassation annula le jugement attaqué pour violation de l’article 14 de la loi n o 40 de 1998 et renvoya l’affaire devant le tribunal de Busto Arsizio. 2. La procédure sur renvoi

Les 8 octobre et 3 décembre 1999, le juge des investigations préliminaires rejeta deux demandes de mise en liberté que le requérant avait présentées les 2 octobre et 18 novembre 1999 respectivement. Ayant comparu une seconde fois devant le juge des investigations préliminaires de Busto Arsizio, le requérant demanda à nouveau que sa position fût réglée par le biais de la procédure abrégée ( patteggiamento ) et fit une proposition de condamnation qui obtint l’aval du parquet.

Par un jugement du 16 décembre 1999, le juge des investigations préliminaires condamna le requérant à une peine d’un an et deux mois d’emprisonnement ainsi qu’à une amende. Ces peines n’étaient pas remplacées par un ordre d’expulsion judiciaire. 3. La rétention du requérant

Le 25 février 2000, le requérant fut remis en liberté après avoir purgé sa peine à la prison de Catanzaro. Le même jour, la préfecture de police de Catanzaro notifia au requérant un ordre de rétention auprès d’un centre d’accueil temporaire et d’assistance de Lamezia Terme. Cet ordre était motivé par le fait qu’« il avait été ordonné par le juge des investigations préliminaires de Busto Arsizio l’expulsion comme sanction de remplacement de l’emprisonnement ». Dans l’ordre, il était précisé que la rétention durerait le temps strictement nécessaire pour remédier à la cause qui empêchait la reconduite à la frontière du requérant (l’absence de papiers), que le juge d’instance de Lamezia Terme serait informé dans les quarante-huit heures de l’adoption de l’ordre et que si celui-ci ne le confirmait pas dans les quarante-huit heures, l’ordre de rétention perdrait toute validité.

Le 28 février 2000, le tribunal confirma l’ordre après avoir entendu le requérant.

Le 3 mars 2000, le requérant demanda l’asile politique en Italie et introduisit devant le tribunal de Lamezia Terme un recours contre le décret d’expulsion. Il justifia ce dernier par le fait que s’il était rapatrié dans son pays, il serait certainement tué et par le fait qu’il n’y avait aucune garantie de survie.

Le 10 mars 2000, le tribunal déclara irrecevable le recours que le requérant avait introduit contre la « décision d’expulsion ». Il arriva à cette conclusion en se basant sur le fait qu’il ne s’agissait pas d’une expulsion administrative mais d’une expulsion judiciaire ordonnée par le jugement du 9 mars 1999.

Le 14 mars 2000, les conseils du requérant demandèrent au préfet de police de mettre fin à la rétention. Ils indiquèrent que le jugement du 9 mars 1999 du juge des investigations préliminaires avait été cassé et que le nouveau jugement n’avait pas ordonné l’expulsion du requérant.

Le 14 mars 2000, le préfet de police demanda au tribunal de prolonger de dix jours la rétention du requérant. Le 15 mars, le tribunal donna son accord. Le même jour, les conseils du requérant réitérèrent au préfet de police leur demande de suspension de toute mesure d’expulsion en raison de la cassation du jugement du 9 mars 1999.

Par une décision du 21 mars 2000, déposée au greffe le 22, le tribunal annula la confirmation du 28 février 2000 de la décision prise par le préfet de police le 25 février 2000 et la prorogation de la détention accordée le 15 mars. Après avoir noté que le jugement du 9 mars 1999 avait été cassé, le tribunal constata que la décision du préfet de police et sa prorogation étaient illégales en raison de la cassation.

Remis en liberté, le requérant quitta l’Italie pour rentrer au Kosovo.

Le requérant souligne qu’étant donné que, selon le droit interne, sa rétention ne correspondait pas à une détention en prison, il ne peut introduire aucune demande en réparation, que ce soit pour sa rétention ou pour erreur judiciaire. II.

Le 13 mai 2004, la Cour a rejeté une exception de non-épuisement des voies de recours internes pour défaut de pourvoi en cassation contre la décision du 10 mars 2000 du tribunal de Lamezia Terme. A présent, le Gouvernement soumet deux arguments pour contester la décision de la Cour : l’efficacité du pourvoi en cassation contre la décision du 10 mars 2000 et l’inutilité du recours au préfet de police. Sur le premier point, le Gouvernement note que le pourvoi était un recours à épuiser pour remédier à la situation du requérant, car la rétention n’est pas une mesure autonome mais une mesure temporaire simplement en rapport avec l’expulsion. Donc, si le requérant s’était pourvu en cassation pour contester l’expulsion, une fois que la haute juridiction aurait constaté l’illégitimité de l’expulsion, la rétention aurait été frappée d’illégitimité et aurait été aussitôt levée une fois la première illégalité constatée. Quant au second, le Gouvernement affirme que la décision du préfet de police ayant été validée par le tribunal, le préfet n’avait pas la possibilité de la corriger ou d’annuler la décision du tribunal. Un recours était donc inutile.

Après la déclaration de recevabilité, le requérant ne soumet aucun commentaire sur ce point.

La Cour constate d’abord qu’elle a rejeté la même exception le 13 mai 2004. Quant aux nouveaux arguments soumis par le Gouvernement, elle estime opportun examiner d’abord le second d’entre eux. Elle note que lorsque le requérant s’adressa le 14 mars 2000 au préfet de police pour qu’il soit mis fin à sa rétention, le même jour le préfet demanda au tribunal de proroger la rétention de dix jours. Donc, la Cour ne voit pas comment le 14 mars 200 le recours au préfet pourrait être considéré comme un recours qui ne répondait pas aux exigences de l’article 35 de la Convention. Par ailleurs, le requérant obtint gain de cause. L’article 35 n’obligeant pas un requérant à épuiser tous les recours à sa disposition, la Cour n’estime pas nécessaire de se pencher sur le premier argument du Gouvernement et de vérifier si un pourvoi en cassation contre la mesure d’expulsion pouvait être par ricochet une voie de recours efficace contre la privation de liberté subie à cause de la rétention.

Dès lors, la Cour ne voit aucune raison de revenir sur sa décision et rejette donc la première branche de l’exception. B. Sur la branche de l’exception de non-épuisement tirée de l’absence d’une demande en réparation

Dans le même mémoire du 28 septembre 2004, le Gouvernement remettait en cause la décision sur la recevabilité de la requête du 13 mai 2004, dans la mesure où la Cour avait rejeté son exception de non-épuisement des voies de recours internes, le requérant n’ayant introduit aucune action civile contre l’Etat en réparation du préjudice subi en raison du comportement de ses fonctionnaires (articles 2043 et 2049 du code civil) et des juges (article 2 de la loi n o 177 du 13 avril 1988). Le Gouvernement avance deux arguments pour contester la décision de la Cour qui se rapporte au principe de subsidiarité du système européen. Il note que le droit italien prévoyait en l’espèce deux moyens d’action : le recours judiciaire pour contester la légalité de la rétention et les deux actions en dédommagement. Chacun de ces moyens couvre une partie seulement des exigences liées à la réparation de la violation (l’un sert à mettre fin à la rétention, l’autre à en effacer les conséquences par voie de compensation). Le requérant ayant utilisé le premier mais pas le second, il garde son statut de victime mais n’a pas épuisé les voies de recours internes.

Le requérant rappelle que les dispositions du code de procédure pénale concernant la réparation pour détention injuste (articles 314-315) ne s’appliquent pas au cas d’espèce. Quant aux actions en responsabilité contre les juges et pour responsabilité extracontractuelle, il indique qu’il s’agit de « remèdes facultatifs qui ne constituent pas des voies de recours internes contre la rétention ou la détention illégale ».

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention impose aux requérants de se prévaloir d’abord des recours normalement disponibles et suffisants dans le système juridique de leur pays pour leur permettre d’obtenir réparation des violations qu’ils allèguent. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (arrêts Aksoy c. Turquie du 18 décembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI, pp. 2275-2276, §§ 51-52, et Akdivar et autres c. Turquie du 16 septembre 1996, Recueil 1996-IV, p. 1210, §§ 65-67). En outre, comme déjà indiqué dans la décision sur la recevabilité de la présente requête, conformément à sa jurisprudence, lorsque la légalité de la détention est en jeu, une action en indemnisation dirigée contre l’Etat ne constitue pas un recours à épuiser, parce que le droit de faire examiner par un tribunal la légalité de la détention et celui d’obtenir réparation d’une privation de liberté contraire à l’article 5 sont deux droits distincts ( Włoch c. Pologne , n o 27758/95, § 90, CEDH 2000-XI) ). Or, en l’espèce il était question de la légalité de la rétention. La Cour note que, comme indiqué par le requérant, les dispositions qui portent sur le dédommagement de la détention injuste ne s’appliquent pas au cas de la rétention. Or le Gouvernement n’a pas prouvé avec un degré suffisant de certitude l’effectivité pratique de ces deux actions alternatives, de sorte que le requérant était obligé de les épuiser même en présence d’un doute quant à leur réelle effectivité.

Dès lors, la Cour n’aperçoit aucune raison de revenir sur sa décision et rejette la seconde branche de l’exception. III.

Le Gouvernement reconnaît que le préfet de police et les autorités judiciaires ont commis une erreur en ordonnant et validant l’expulsion et la rétention sans tenir compte du fait que le jugement du 9 mars 1999 avait été cassé. Cette erreur n’est imputable ni « à de la mauvaise volonté ni à une négligence inexcusable ». Certes, en théorie, on peut exiger que les autorités nationales soient au courant de tout élément pouvant avoir une influence sur leurs décisions. Cependant, concrètement, nombre d’éléments peuvent leur échapper. Le Gouvernement rappelle que l’arrêt de la Cour de cassation du 9 septembre 1999 constituait un acte séparé dont les autorités de police et judiciaires n’avaient pas forcément connaissance. Ensuite, il affirme que le 28 février 2000, lors de l’audition devant le tribunal, le requérant n’a pas évoqué le fait que le jugement du 9 mars 1999 avait été cassé et de plus, le 3 mars 2000, dans son recours contre la décision, il a motivé son refus par d’autres arguments. De ce fait, le requérant porterait lui-même « l’entière responsabilité, et en tout cas prépondérante, de l’erreur dont il se plaint et de sa prolongation dans le temps, du moins jusqu’au 14 mars », date à laquelle le requérant aurait informé les autorités – en s’adressant d’ailleurs au préfet de police plutôt qu’au tribunal. Le Gouvernement estime enfin que les différences considérables entre la rétention et la détention justifient une appréciation différente des faits soumis à la Cour.

De son côté, le requérant rappelle que le tribunal de Catanzaro était le juge d’application des peines dans son cas. Il insiste sur le fait que les autorités italiennes concernées étaient tenues de connaître les décisions des juridictions.

La Cour partage l’avis du Gouvernement qu’il s’agissait en l’espèce d’une erreur. Cependant, elle ne croit que celle-ci puisse être qualifiée d’« excusable ». En effet, il lui suffit de constater que jusqu’au 5 février 2000, date à laquelle le requérant a été placé en rétention, celui-ci était détenu pour purger une peine d’un an et deux mois. Or l’expulsion était une sanction alternative à cette peine. Les autorités ne pouvaient donc ignorer que le requérant ne devait pas être expulsé.

En conclusion, il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention. IV.

Le requérant soutient qu’il doit obtenir réparation pour le préjudice important qu’il a subi.

La Cour rappelle que le paragraphe 5 de l’article 5 est respecté dès lors que l’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou 4 ( Wassink c. Pays-Bas , arrêt du 27 septembre 1990, série A n o 185-A, p. 14, § 38). Le droit à réparation énoncé au paragraphe 5 suppose donc qu’une violation de l’un de ces autres paragraphes ait été établie par une autorité nationale ou par les institutions de la Convention ( N.C. c. Italie [GC], n o 24952/94, § 49 in fine , CEDH 2002-X).

En l’espèce, la Cour a conclu à la violation du paragraphe 1 de l’article 5, en raison de l’absence de base légale pour la rétention. Il reste à déterminer si le requérant disposait de la possibilité de demander réparation pour le préjudice subi.

A cet égard, la Cour rappelle que la jouissance effective du droit à réparation garanti par l’article 5 § 5 doit se trouver assurée à un degré suffisant de certitude ( Sakık et autres c. Turquie , arrêt du 26 novembre 1997, Recueil 1997-VII, p. 2626, § 60, et Ciulla c. Italie , arrêt du 22 février 1989, série A n o 148, pp. 18-19, § 44).

La Cour observe que l’article 314 du code de procédure pénale qui est censé fournir un remède au cas de privation injuste de liberté ne trouve pas à s’appliquer dans le cas du requérant.

Quant aux autres remèdes invoqués par le Gouvernement pour exciper du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour note que les arguments qui l’ont conduite à écarter cette exception l’amènent maintenant à conclure à la méconnaissance du paragraphe 5 de l’article 5.

Plus particulièrement, pour ce qui est d’une action en responsabilité contre les magistrats, la Cour observe que le requérant aurait dû prouver le dol ou la faute lourde de ceux-ci (voir l’article 2 § 3 d) de la loi n o 117 de 1988, paragraphe 32 ci-dessus). De plus, le Gouvernement n’a produit aucun exemple démontrant qu’une telle action a été tentée avec succès dans des circonstances similaires à celles de l’affaire du requérant (voir, mutatis mutandis , Sardinas Albo c. Italie (déc.), n o 56271/00, 8 janvier 2004). Il en va de même en ce qui concerne une action civile en réparation des dommages pour atteinte à la liberté personnelle.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que le requérant ne disposait d’aucun moyen pour obtenir, à un degré suffisant de certitude, réparation pour les violations des paragraphes 1 et 4 de l’article 5.

Il y a donc eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention. V.

Les représentants du requérant réclament 50 000 euros (EUR) pour ce dernier à titre de dédommagement pour préjudice moral. N’ayant pas réussi à prendre contact avec ce dernier depuis qu’il a quitté l’Italie, ils demandent que la somme soit versée sur le compte du cabinet de l’un d’entre eux à la disposition du seul requérant.

Le Gouvernement considère que la somme réclamée est excessive et disproportionnée. Il est d’avis que le constat de violation constitue en lui-même une satisfaction équitable suffisante. Il ajoute que si la Cour devait accorder une somme, il faudrait assortir cette décision d’indications claires quant aux modalités d’exécution.

La Cour décide qu’en l’espèce le constat de violation constitue en lui-même une satisfaction équitable suffisante. B. Frais et dépens

Les représentants du requérant réclament une somme de 20 000 EUR pour frais et dépens relatifs à la présente procédure pour leur activité postérieure à août 2003. Ils soumettent également une note d’honoraires de 15 300 EUR.

Le Gouvernement soutient que le remboursement demandé est excessif et dépourvu de tout élément justifiant le caractère nécessaire et raisonnable de la somme réclamée. Il note en outre que le requérant a bénéficié de l’assistance judiciaire. De ce fait, il y aurait lieu de rejeter toute autre demande. A titre subsidiaire, le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour constate que le requérant a bénéficié de l’assistance judiciaire. Eu égard à l’activité déployée par se représentants, après déduction des 853 EUR reçus du Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire, la Cour alloue la somme de 500 EUR pour frais et dépens, qui est à verser directement aux conseils du requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette l’exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention ; 4. Dit que le constat de violation de la Convention constitue en l’espèce une satisfaction équitable suffisante pour tout préjudice moral éventuellement subi par le requérant ; 5. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser directement aux conseils du requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 août 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président