STEFANEC c. REPUBLIQUE TCHEQUE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 75615/01 prezentate de Milano ŠTEFANEC împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 august 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecătorii S. Dolle, grefiere de secțiune; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 octombrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul Milan Štefanec, este un cetățean ceh, născut în 1973 și rezident în Brno. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Tuháček, avocat în barou ceh. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, dl V.A. Schorm. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 mai 2000, D.Š. critica impactul negativ al traficului auto asupra mediului și sănătății locuitorilor din Brno. Această paradă trebuia să aibă loc pe 27 mai 2000, după o sărbătoare municipală. La 23 mai 2000, funcția menționată anterior a fost interzisă de această paradă, invocând pericolul pentru sănătatea participanților și faptul că restricțiile necesare ale circulației și aprovizionării ar fi contrare interesului public. , care a aprobat decizia atacată la 28 mai 2000, adică la o zi după data prevăzută pentru paradă. Fără a aduce atingere interdicției de la oficiu la oficiu, parada a avut loc în ziua prevăzută. În timpul acestei manifestări, reclamantul și-a folosit echipamentul tehnic (megafon) pentru a comunica cu poliția, pentru a repeta apelurile autorităților pentru a preveni acte de violență și pentru a informa protestatarii că parada a fost interzisă și că a fost interjucat un apel împotriva acestei decizii. La 7 septembrie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din Brno-centru însărcinat cu examinarea amenzilor i-a aplicat reclamantului o amendă de 500 CZK (aproximativ 16 EUR) pentru încălcarea Legii nr. 84/1990 privind dreptul de întrunire Legea [pe dreptul de întrunire] permite urmărirea în justiție a unei adunări care a fost interzisă. Pe înregistrarea video pe care [reclamantul] o negocia cu poliția cu privire la traseul paradei (...), el era încă în fruntea paradei și vorbea cu participanții cu ajutorul unui megafon. (...) să discute nu numai cu poliția, ci și cu ceilalți organizatori ai acestui eveniment interzis. (...) Comisia constată că, deși [reclamantul] se referea la acuzarea sa, din activitățile sale desfășurate pe tot parcursul cuvântării pe care a organizat, împreună cu ceilalți inculpați, o întrunire care fusese interzisă. La 10 octombrie 2000, reclamantul a făcut apel la municipalitate (magistrát města) din Brno. În timp ce admitea că a comunicat la parada cu poliția, el a avut posibilitatea de a fi considerat ca fiind organizator. Potrivit acestuia, din art. 6 alineatul (5) litera (b) și (d) din Legea nr. 84/1990 reiese că nu putea fi organizator. De asemenea, el a insistat asupra eforturilor sale de a comunica participanților apelurile poliției și de a se asigura că parada se desfășoară fără violență. La 20 decembrie 2000, cererea reclamantului a fost respinsă, iar decizia din 7 septembrie 2000 a fost confirmată din următoarele motive: Potrivit afirmațiilor formulate în apelul său, [reclamantul] a avut rolul de a preveni conflictele cu poliția, ceea ce probabil că a reușit, dar ar fi trebuit, în cadrul activității sale de comunicare voluntară între protestatari și poliție atunci când a fost pus în fruntea paradei, să utilizeze prezența și echipamentul său tehnic pentru a-i invita pe participanți să se disperseze, nu să le anunțe amarnic că autoritățile au interzis în mod arbitrar parada (...) și, astfel, să provoace sentimente de nemulțumire. În aceste circumstanțe, autoritatea de apel consideră că este stabilit într-un mod confidențial că [reclamantul] organizase o adunare (...) care fusese interzisă, ceea ce știa. Prin deciziile din 20 și 21 decembrie 2000, aceeași autoritate de apel a anulat sancțiunile impuse pentru aceleași fapte D.R. și M.A., având în vedere că, având în vedere prezumția de nevinovăție, nu a fost posibil să se demonstreze într-un mod îndoielnic că acestea organizaseră o paradă interzisă. Decizia privind D.R. prevede printre altele Apare pe înregistrare video că D.R. a fost în fruntea paradei ; totuși, rămâne faptul că a existat în fruntea paradei alte persoane împotriva cărora nici o procedură nu a fost inițiată. În cazul în care înregistrarea arată, de asemenea, că D.R. a discutat cu reprezentanții autorităților și poliției, nu este evident că a acționat ca un organizator. Declarațiile sale, spre deosebire de cele ale [solicitatorului], nu au fost interceptate din cauza zgomotului emis de mulțime. În februarie 2001, reclamantul a atacat deciziile administrative respective printr-o acțiune constituțională, în care susținea că condamnarea sa de amendă și sancțiunea aplicată aducea atingere libertăților sale de exprimare și de întrunire pașnică. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție și referindu-se la hotărârea Curții Constituționale nr. 52/2001 (prin care a fost anulată, cu efect de la 28 februarie 2002, dispoziția legală care exclude revizuirea judiciară a deciziilor privind amenzile care pot fi impuse cu o amendă mai mică de 2 000 CZK), se plângea că a fost privat de posibilitatea de a revizui deciziile administrative de către o instanță independentă. La 25 aprilie 2001, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul recurentului pentru neajunsuri evidente de fond, după ce a amintit că nu era competentă să reexamineze legalitatea generală a deciziilor adoptate, ci numai pentru a stabili dacă a fost încălcată drepturile fundamentale ale acestuia. Reamintind că parada a fost interzisă în temeiul legii (ca o amenințare la adresa vieții și sănătății participanților), Curtea a acceptat concluziile autorităților administrative și a considerat că limitările necesare impuse reclamantului decurg din faptul că a organizat o adunare interzisă. Dreptul intern relevant Legea nr 84/1990 privind dreptul de întrunire Art. 6 alin. (4) prevede că convocatorul este autorizat să dea, direct sau cu ajutorul organizatorilor, instrucțiuni participanților pentru a asigura o bună desfășurare a adunării. În conformitate cu art. 6 alin. (5) lit. (b) și (d), convocatorul este obligat să asigure un număr necesar de organizații cu vârsta mai mare de 18 ani și să le dea instrucțiuni obligatorii. În conformitate cu art. 14 alineatul (1), cel care convoacă sau organizează o adunare fără a fi anunțat în prealabil autorităților, care organizează o adunare care a făcut obiectul unei interdicții sau care încalcă o altă obligație a convocatorului poate fi amendat până la 1 În conformitate cu alineatul (2) din art. 14, aceeași amendă poate fi aplicată celui care, printre altele, nu respectă instrucțiunile făcute de către vorbitor sau de către organizatori sau care împiedică participanții de a avea acces la adunare, de a atinge scopul acestuia sau de a se dispersa. Legea nr. 200/1990 privind amenzile (în vigoare la momentul faptelor) În conformitate cu art. 83 alineatul (1), nu pot face obiectul unui control judiciar decât în cazul hotărârilor privind amenzile mai mari de 000 CZK, al unei interdicții privind exercitarea unei anumite activități pe o perioadă de mai mult de șase luni sau al executării unui obiect cu o valoare mai mare de 2 000 CZK. GRIFS (1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a avut posibilitatea să-și reexamineze cauza de către o instanță independentă. Pe teren la articolele 10 și 11 din convenție, acesta susține că decizia administrativă de a-i impune o sancțiune pentru organizarea unei manifestări (ceea ce se întâmplă) aduce atingere libertăților sale de exprimare și de întrunire pașnică. Potrivit reclamantului, sancțiunea nu urmărea nici un scop legitim și nu era necesară într-o societate democratică, singurul său obiectiv fiind acela de a-l pedepsi pentru că și-a exprimat opinia; el susține, de asemenea, că nu-l obliga, în calitate de simplu participant la paradă, să-i invite pe alții să se împrăștie. (1) În primul rând, reclamantul se plânge de posibilitatea de a supune unei instanțe independente hotărârile pronunțate în speță de autoritățile administrative. În acest sens, el invocă art. 6 alin. (1) din Convenție, a cărei parte relevantă este formulată astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). § 1 din Convenție. În speță, după reexaminarea deciziilor atacate în lumina legislației relevante și a argumentelor reclamantului, instanța a constatat că sancțiunea administrativă rezultă din faptul că manifestarea în litigiu a fost interzisă. În ceea ce privește principala instanță a reclamantului constând în a spune că În acest sens, Comisia a considerat că, având în vedere faptele stabilite (inclusiv comportamentul de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La momentul respectiv, este indiscutabil că cauza reclamantului a fost reexaminată de către organul suprem însărcinat cu protejarea constituționalității și că acesta a avut posibilitatea adecvată de a supune deciziile administrative unei instanțe care îndeplinește cerințele art. 6 din Convenție. Recurentul respinge această teză și subliniază, deși recunoaște independența Curții Constituționale, că această instanță nu a examinat fondul cauzei sale și că a nici măcar menționat în decizia sa nu poate revizui legalitatea generală a deciziilor adoptate. Pe de altă parte, această instanță a declarat deja în hotărârea sa nr. 52/2001 că dispoziția art. 83 alin. (1) din Legea nr. 200/1990 era contrară art. 6 alin. (1) din Convenție. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste obiecțiuni ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că cererea nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. (2) În al doilea rând, reclamantul afirmă că sancțiunea administrativă care i-a fost aplicată aduce atingere libertăților sale de exprimare și de întrunire pașnică, garantate prin art. 10 și 11 din Convenție, care dispun după cum urmează art. 10 din Convenție Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. (...) exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității (...). art. 11 din Convenție Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere (...). Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d .... Guvernul obiectează în primul rând că a avut, în fapt, nici o încălcare a acestor libertăți ale reclamantului. Într-adevăr, în măsura în care parada a fost interzisă, reclamantul nu poate pretinde că are dreptul de a participa sau chiar de a contribui la de facto În plus, nu contestă conformitatea cu Convenția din decizia de interzicere a paradei. Cu titlu subsidiar, guvernul susține că statul în cauză a îndeplinit toate criteriile enunțate în jurisprudența Curții. Aceasta a fost prevăzută de legea nr. 84/1990 privind dreptul de întrunire, a cărui precizie și previzibilitate nu sunt contestate de solicitant. Spre deosebire de acuzațiile reclamantului, scopul lanului nu a fost acela de a-l pedepsi pentru că și-a exprimat opinia (circumci a putut, de altfel, să susțină cu ocazia sărbătorii municipale, care nu a fost interzisă, care a avut loc înainte de paradă), ci de a-l sancționa pentru încălcarea legii, întrucât a organizat o paradă care fusese interzisă din cauza siguranței publice și a protecției sănătății, drepturilor și libertăților din afara acesteia. Prin urmare, sancțiunea viza direct executarea deciziei din 23 mai 2000, ceea ce era o necesitate socială imperioasă, și obiectivul său indirect a fost protecția valorilor menționate în decizia respectivă. Potrivit guvernului, autoritățile interne au apreciat faptele cauzei într-un mod rezonabil și acceptabil, fără a depăși limitele marjei lor de apreciere. Astfel, s-a stabilit că reclamantul are de facto condus, activ și într-o măsură decisivă, desfășurarea paradei, ceea ce a constituit un motiv relevant și suficient pentru a-i impune o sancțiune. Guvernul afirmă în cele din urmă că sancțiunea, administrativă și non-criminală, nu a fost disproporționată cu scopul urmărit, deoarece suma sa nu reprezintă decât o fracțiune din salariul mediu lunar și nu putea avea un efect disuasiv. De asemenea, este necesar să se ia în considerare, pentru a aprecia echilibrul dintre diferitele interese implicate, faptul că reclamantul și-a putut prezenta în mod public opiniile la sărbătoarea municipală anterioară paradei. Reclamantul susține că cauza sa se referă la limitarea drepturilor unui participant la o adunare publică, nu a celor ale unui organizator, și subliniază că legea nu prevede nicio sancțiune pentru o simplă participare la o manifestare interzisă. Într-adevăr, orice răspundere pentru desfășurarea unui astfel de eveniment revine convocatorului/organizatorului, iar participanții nu pot fi sancționați decât pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 14 alineatul (2) din Legea nr. 84/1990. Or, în prezenta cauză, autoritățile au pus în mod arbitrar în sarcina sa obligația de a pune capăt paradei, care incumbă numai convocatorului, și anume D.Š. În sprijinul argumentului său potrivit căruia a fost sancționat, în special pentru că și-a exprimat opinia, reclamantul afirmă că a fost singurul căruia i s-a aplicat o amendă. În cazul în care scopul măsurii a fost de a executa decizia din 23 mai 2000, așa cum a afirmat guvernul, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-78/08-C-82/08, ECLI:EU:C:2008:488, punctul 41. Prin urmare, motivul sancțiunii sale nu a fost activitatea sa organizatorie sau de intermediar între poliție și protestatari (activitate desfășurată de alte persoane care nu au fost pedepsite), ci, mai presus de toate, faptul că a exprimat în mod liber și public nemulțumirea sa față de conduita autorităților. În plus, în momentul în care a declarat că parada a fost interzisă în mod arbitrar, un apel împotriva deciziei din 23 mai 2000 era în fața instanței. În cele din urmă, se remarcă faptul că sărbătoarea municipală care a avut loc înainte de paradă a fost un eveniment diferit și că nu poate fi privat de dreptul de a-și exprima opinia cu ocazia unei manifestări pe motiv că a putut face acest lucru în cursul altei perioade. Curtea constată că art. 11 din convenție, în ciuda rolului său autonom și a calității sale de lex specialis , trebuie să ia în considerare, de asemenea, în lumina articolului 10, protecția opiniilor și a libertății de exprimare a acestora constituind unul dintre obiectivele libertății de întrunire și de asociere ( Stankov și Organizația macedoneană unită Ilinden c. Bulgaria, n 2921/95 și 2922 Cu toate acestea, în speță, este vorba despre o situație specifică în raport cu dispozițiile menționate anterior. În momentul în care se ducea la parada în litigiu, reclamantul știa că acesta a făcut obiectul unei interdicții, pronunțată prin decizia din 23 mai 2000. Apoi, nu reiese din judecata sa că are intenția de a contesta în fața Curții motivele acestei interdicții. Pe de altă parte, acest ultim punct a fost la originea cererii nr. 74417/01, formulată de D.Š. care convocase parada, care a fost declarată inadmisibilă de Curte la 19 noiembrie 2001. În aceste condiții, Curtea consideră că tîlcul întemeiat pe art. 11 din Convenție trebuie respins pentru neatenție vădită de temei, în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că tărâmul întemeiat pe art. 10 din convenție ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate afirma că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiile reclamantului întemeiate pe art. 6 alin. (1) și (10) din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolé J.-P. Costa Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

75615/01

présentée par Milan ŠTEFANEC

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 25 août 2005 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et

de

M

me

S. Dollé,

greffière de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 octobre 2001,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Milan Štefanec, est un ressortissant tchèque, né en 1973 et résidant à Brno. Il est représenté devant la Cour par M

e

M. Tuháček, avocat au barreau tchèque.

Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M.

V.A.

Schorm.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 22 mai 2000, D.Š. annonça à l’office d’arrondissement

(úřad městské části)

de Brno-centre son intention d’organiser un défilé pacifique, visant à

critiquer l’impact négatif de la circulation automobile sur l’environnement et la santé des habitants de Brno. Ce défilé devait avoir lieu le 27 mai 2000, après une fête municipale.

Le 23 mai 2000, ledit office prononça l’interdiction de ce défilé, invoquant le danger pour la santé des participants et le fait que les limitations nécessaires de la circulation et de l’approvisionnement seraient contraires à l’intérêt public. Un appel fut interjeté devant le tribunal régional

(Krajský soud)

, lequel approuva la décision attaquée le 28 mai 2000, soit un jour après la date prévue pour le défilé.

Nonobstant l’interdiction par l’office d’arrondissement, le défilé eut lieu le jour prévu. Lors de cette manifestation, le requérant se servit de son équipement technique (mégaphone) pour communiquer avec la police, répéter les appels des autorités afin de prévenir d’éventuels actes de violence et informer les manifestants que le défilé avait été interdit et qu’un appel contre cette décision avait été interjeté.

Le 7 septembre 2000, la commission d’arrondissement de Brno-centre chargée d’examen de contraventions infligea au requérant une amende de 500 CZK (environ 16 EUR) pour avoir contrevenu à la loi n

o

84/1990 sur le droit de réunion

:

«

La loi [sur le droit de réunion] permet de poursuivre les organisateurs d’un rassemblement qui a été interdit. Il apparaît sur l’enregistrement vidéo que le [requérant] négociait avec la police au sujet du tracé du défilé (...), qu’il était toujours en tête du défilé et qu’il parlait aux participants à l’aide d’un mégaphone. (...) Il

discutait des démarches à faire non seulement avec la police mais aussi avec les autres organisateurs de cet événement interdit. (...)

La commission constate que bien que le [requérant] s’oppose à son inculpation, il ressort de ses activités exercées tout au long du défilé qu’il a organisé, avec les autres inculpés, une réunion qui avait été interdite.

»

Le 10 octobre 2000, le requérant fit appel auprès de la municipalité

(magistrát města)

de Brno. Tout en admettant avoir communiqué lors du défilé avec la police, il s’opposait à être considéré comme «

organisateur

» de celui-ci. Selon lui, il ressortait de l’article 6 § 5 b) et d) de la loi n

o

84/1990 que ne pouvait être «

organisateur

» d’une manifestation qu’une personne majeure chargée de cette tâche par le convocateur de celle-ci et qui recevait des instructions obligatoires de la part de celui-ci, ce qui n’avait pas été le cas en l’espèce. Il insistait également sur ses efforts de communiquer aux participants les appels de la police et d’assurer que le défilé se déroule sans violence.

Le 20 décembre 2000, l’appel du requérant fut rejeté et la décision du 7

septembre 2000 confirmée, et ce pour les motifs suivants

:

«

Selon les allégations dans son appel, le [requérant] s’efforçait de prévenir les conflits avec la police, ce en quoi il avait probablement réussi, mais il aurait dû, dans le cadre de son activité d’intermédiaire volontaire entre les manifestants et la police lorsqu’il s’était mis en tête du défilé, utiliser sa présence et son équipement technique pour inviter les participants à se disperser, et non pas pour leur annoncer amèrement que les autorités avaient arbitrairement interdit le défilé (...) et provoquer ainsi des sentiments de mécontentement. Dans ces circonstances, l’autorité d’appel considère comme établi d’une manière indubitable que le [requérant] avait organisé un rassemblement (...) qui avait été interdit, ce qu’il savait.

»

Par les décisions des 20 et 21 décembre 2000, la même autorité d’appel annula les sanctions infligées pour les mêmes faits à D.R. et M.A., considérant, compte tenu de la présomption d’innocence, qu’il ne fut pas possible de prouver d’une manière indubitable que ceux-ci avaient organisé un défilé interdit. La décision concernant D.R. énonce entre autres

:

«

Il apparaît sur l’enregistrement vidéo que D.R. était en tête du défilé

; reste cependant qu’il y avait eu en tête du défilé d’autres personnes contre lesquelles aucune procédure n’avait été engagée. Si l’enregistrement montre également que D.R. discutait avec les représentants des autorités et de la police, il n’en est pas évident qu’il agissait en tant qu’organisateur. Ses déclarations, à la différence de celles du [requérant], n’ont pas été interceptées en raison du bruit émis par la foule.

»

En février 2001, le requérant attaqua les décisions administratives respectives par un recours constitutionnel, dans lequel il alléguait que son inculpation de contravention et la sanction infligée portaient atteinte à ses libertés d’expression et de réunion pacifique. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention et se référant à l’arrêt de la Cour constitutionnelle n

o

52/2001 (par lequel avait été annulée, avec effet au 28 février 2002, la disposition légale excluant du réexamen judiciaire les décisions sur les contraventions passibles d’une amende inférieure à 2

000 CZK), il se plaignait d’avoir été privé de la possibilité de faire réexaminer les décisions administratives par un tribunal indépendant.

Le 25 avril 2001, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

rejeta le recours du requérant pour défaut manifeste de fondement, après avoir rappelé qu’elle n’était pas compétente pour réexaminer la légalité générale des décisions adoptées mais seulement pour établir s’il y avait eu atteinte aux droits fondamentaux de l’intéressé.

Rappelant que le défilé avait été interdit en vertu de la loi (comme menaçant la vie et la santé des participants), la cour souscrivit aux conclusions des autorités administratives et considéra que les limitations nécessaires imposées au requérant résultaient du fait qu’il avait organisé un rassemblement interdit.

B.

Le droit interne pertinent

Loi n

o

84/1990 sur le droit de réunion

L’article 6 § 4 dispose que le convocateur est autorisé de donner, directement ou avec l’aide des organisateurs, des instructions aux participants en vue d’assurer un bon déroulement du rassemblement. Aux termes de l’article 6 § 5 b) et d), le convocateur est tenu d’assurer un nombre nécessaire des organisateurs âgés de plus de dix-huit ans et de leur donner des instructions obligatoires.

En vertu de l’article 14 § 1, celui qui convoque ou organise un rassemblement sans l’avoir préalablement annoncé aux autorités, qui organise un rassemblement qui a fait l’objet d’une interdiction, ou qui enfreint une autre obligation incombant au convocateur peut se voir infliger une amende allant jusqu’à 1

000 CZK. Selon le paragraphe 2 de l’article 14, une même amende peut être infligée à celui qui, entre autres, désobéit aux instructions émises par le convocateur ou les organisateurs, ou qui empêche les participants d’accéder au rassemblement, d’atteindre le but de celui-ci ou de se disperser.

Loi n

o

200/1990 sur les contraventions (en vigueur au moment des faits)

Selon l’article 83 § 1, ne peuvent faire l’objet d’un contrôle judiciaire que les décisions infligeant pour contravention une amende supérieure à

2

000 CZK, une interdiction d’exercer une activité donnée pendant plus de six

mois ou la confiscation d’un objet d’une valeur supérieure à 2 000 CZK.

GRIEFS

; il soutient également qu’il ne lui incombait pas, en tant qu’au «

simple participant

» au défilé, d’inviter les autres à se disperser.

EN DROIT

un tribunal indépendant les décisions rendues en l’espèce par des autorités administratives. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est ainsi libellée

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). »

Le Gouvernement fait valoir que la cause du requérant a été entendue par la Cour constitutionnelle, laquelle remplit tous les critères de l’article 6

organisateur

» du défilé, elle a estimé, compte tenu des faits établis (dont notamment le comportement de l’intéressé et ses actes envers les autres participants), que la décision de le considérer comme «

organisateur

» était justifiée et dépourvue d’arbitraire. Le Gouvernement soutient donc que, nonobstant la teneur de la loi à

l’époque, il est incontestable que l’affaire du requérant a été réexaminée par l’organe suprême chargé de la protection de la constitutionnalité et que l’intéressé a eu une possibilité adéquate de soumettre les décisions administratives à un tribunal remplissant les exigences de l’article 6 de la Convention.

Le requérant réfute cette thèse et souligne, tout en admettant l’indépendance de la Cour constitutionnelle, que cette juridiction n’a pas examiné le fond de son affaire et qu’elle a même énoncé dans sa décision ne pas pouvoir réexaminer la légalité générale des décisions adoptées. Par ailleurs, cette juridiction a déjà déclaré dans son arrêt n

o

52/2001 que la disposition de l’article 83 § 1 de la loi n

o

200/1990 était contraire à l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

:

Article 10 de la Convention

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. (...)

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale (...).

»

Article 11 de la Convention

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association (...).

2.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. (...)

»

Le Gouvernement objecte d’abord qu’il n’y a eu en l’occurrence aucune atteinte auxdites libertés du requérant. En effet, dans la mesure où le défilé litigieux a été interdit, le requérant ne saurait se prétendre titulaire d’un droit d’y participer ou même de contribuer

de facto

à son organisation, et il s’est donc comporté de manière illicite. Par ailleurs, l’intéressé ne conteste pas la conformité avec la Convention de la décision d’interdire le défilé.

A titre subsidiaire, le Gouvernement soutient que l’atteinte en question a satisfait à tous les critères énoncés dans la jurisprudence de la Cour. Elle a été prévue par la loi n

o

84/1990 sur le droit de réunion, dont l’exactitude et la prévisibilité ne sont pas contestées par le requérant. Contrairement aux allégations du requérant, le but de l’atteinte n’a pas été de le punir pour avoir exprimé son opinion (qu’il a d’ailleurs pu faire valoir lors de la fête municipale, non prohibée, ayant eu lieu avant le défilé), mais de le sanctionner pour avoir contrevenu à la loi, en ce qu’il a organisé un défilé qui avait été interdit pour cause de sécurité publique et de protection de la santé, des droits et des libertés d’autrui. Dès lors, la sanction visait directement l’exécution de la décision du 23 mai 2000, ce qui était un besoin social impérieux,

et son objectif indirect a été la protection des valeurs citées dans ladite décision. Selon le Gouvernement, les autorités internes ont apprécié les faits de la cause de façon raisonnable et acceptable, sans dépasser les limites de leur marge d’appréciation. Ainsi, il a été établi que le requérant avait

de facto

dirigé, activement et dans une mesure déterminante, le déroulement du défilé, ce qui constituait un motif pertinent et suffisant pour lui infliger une sanction. Le Gouvernement affirme enfin que la sanction, administrative et non pénale, n’a pas été disproportionnée au but poursuivi car son montant ne représentait qu’une fraction du salaire mensuel moyen et ne pouvait pas avoir d’effet dissuasif. Il convient également de prendre en compte, pour apprécier l’équilibre entre les divers intérêts en jeu, que le requérant a pu publiquement présenter ses opinions lors de la fête municipale antérieure au défilé.

Le requérant fait valoir que son grief porte sur la limitation des droits d’un participant à un rassemblement public, et non de ceux d’un organisateur, et souligne que la loi ne prévoit aucune sanction pour une simple participation à une manifestation interdite. En effet, toute responsabilité pour le déroulement d’un telle manifestation incombe au convocateur/organisateur, et les participants ne peuvent être sanctionnés que pour non-respect des obligations prévues par l’article 14 § 2 de la loi n

o

84/1990. Or, dans la présente affaire, les autorités ont arbitrairement mis à sa charge l’obligation de mettre fin au défilé, laquelle incombait uniquement au convocateur, à savoir D.Š.

A l’appui de son argument selon lequel il a été sanctionné notamment pour avoir exprimé son opinion, le requérant affirme avoir été le seul à qui une amende a été infligée. Si le but de la mesure a été d’exécuter la décision du 23 mai 2000, comme le dit le Gouvernement, l’intéressé s’étonne du fait qu’aucune sanction n’a été prononcée contre D.Š. Puis, il ressort selon lui de la décision du 20 décembre 2000 que la seule «

circonstance aggravante

» constituant la différence entre son affaire et les cas de D.R. et M.A. (lesquels ont obtenu l’annulation de la sanction) reposait sur ses déclarations par lesquelles il aurait «

provoqué des sentiments de mécontentement

». Dès lors, le motif de sa sanction n’a pas été son activité d’organisateur ou d’intermédiaire entre la police et les manifestants (activité exercée par d’autres personnes n’ayant pas été punies), mais avant tout le fait qu’il a librement et publiquement exprimé son mécontentement avec la conduite des autorités. En sus, au moment où il a déclaré que le défilé avait été arbitrairement interdit, un appel contre la décision du 23 mai 2000 était pendant devant le tribunal. L’intéressé note enfin que la fête municipale qui s’est tenue avant le défilé était un événement différent, et que l’on ne saurait le priver du droit d’exprimer son opinion lors d’une manifestation au motif qu’il avait pu le faire durant une autre.

La Cour note que l’article 11 de la Convention, malgré son rôle autonome et sa qualité de

lex specialis

, doit s’envisager aussi à la lumière de l’article 10, la protection des opinions et de la liberté de les exprimer constituant l’un des objectifs de la liberté de réunion et d’association (

Stankov et Organisation macédonienne unie Ilinden c. Bulgarie

, n

os

29221/95 et 29225/95, § 85, CEDH 2001

‑

IX).

En l’espèce, il s’agit cependant d’une situation spécifique au regard des dispositions précitées. Lorsqu’il se rendait au défilé litigieux, le requérant savait que celui-ci avait fait l’objet d’une interdiction, prononcée par la décision du 23 mai 2000. Puis, il ne ressort pas de sa requête qu’il ait l’intention de contester devant la Cour les motifs de cette interdiction. Par

ailleurs, ce dernier point a été à l’origine de la requête n

o

74417/01, introduite par D.Š. qui avait convoqué le défilé, laquelle a été déclarée irrecevable par la Cour le 19 novembre 2001.

Dans ces conditions, la Cour considère que le grief tiré de l’article 11 de la Convention doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En revanche, la Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que le grief tiré de l’article 10 de la Convention pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevables,

tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés des articles 6 § 1 et 10 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président