SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITA cererii nr. 24365/04 prezentată de SINTEL împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 30 august 2005 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Bonello Pellonpäääää Traja Garlicki Borrego, Mijović, judecători și dl Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 18 iunie 2004, După ce a deliberat, pronuna următoarea decizie Cu privire la reclamantă, Sintel (Sistemas e Instalaciones de Comunicación, S.A.U.) este o societate anonimă unipersonală constituită în 1950 și situată în Madrid. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnii G. Mingot Conde, A. Latorre Atance și C. Gila Lorenzo, membri ai comisiei de lichidare, precum și de domnul Barros García, avocat la Madrid.
Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de societatea reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 10 septembrie 2001, Comisia de control al planului de pensii stabilit de societatea reclamantă a prezentat o cerere împotriva acesteia din urmă în fața judecătorului muncii nr. 11 din Madrid, care a formulat o plângere în valoare de 11 317 193,55 EUR pe care recurenta trebuia să îi plătească planului, precum și calificării acestei sume drept un credit privilegiat în cadrul propunerii de convenție semnată de recurentă, care se afla în situație de redresare judiciară începând cu 28 mai 2001, împreună cu creditorii acesteia. Prin hotărârea din 29 ianuarie 2002, judecătorul muncii a condamnat societatea reclamantă la plata sumelor solicitate.
Societatea reclamantă și-a făcut cunoscută intenția de a face apel la hotărârea de primă instanță. Cu toate acestea, Comisia nu a pus suma prevăzută la art. 228 din Codul de procedură în fața instanțelor de muncă, și anume suma corespunzătoare condamnării, susținând că aceasta se afla într-o situație de redresare judiciară și că: nicio bancă nu i-a acordat garanția necesară pentru a face față sumei solicitate, în ciuda numeroaselor sale cereri. Printr-o decizie din 20 martie 2002, judecătorul muncii octoya recurentei octoya un termen de patru zile pentru a înlocui lipsa de consemnare. Acțiunile de repausción pe care reclamanta le-a prezentat împotriva acestei decizii au fost respinse.
Printr-o decizie din 24 mai 2002, Tribunalul Superior de Justiție din Madrid a declarat cererea inadmisibilă ținând seama de faptul că, deși societatea reclamantă se afla într-o stare de redresare judiciară, aceasta nu a demonstrat că a obținut un aviz sau că a furnizat alte garanții care să înlocuiască consemnarea. De asemenea, aceasta nu a solicitat să fie pusă în beneficiul asistenței judiciare. Societatea reclamantă sesizează atunci Tribunalul Constituțional cu privire la o cale de atac în temeiul dreptului la un proces echitabil [art. 24 alineatul (1) din Constituție]. Prin decizia motivată din 18 decembrie 2003, Curtea Supremă a respins acțiunea, după examinarea observațiilor prezentate de recurentă și de procurorul public, ca fiind lipsită de conținut constituțional.
Tribunalul Constituțional a precizat că societatea reclamantă nu a încercat să demonstreze că suma datorată în numerar sau că suma datorată în numerar nu a fost plătită și nici nu a furnizat alte garanții echivalente și alternative la absența unei consemnări. El a adăugat că cerința de consemnare avea ca obiectiv garantarea executării finale a hotărârii, evitând astfel riscul de deconfigurare. Dreptul intern relevant Codul de procedură în fața instanțelor de muncă (7 aprilie 1995) art. 228 În cazul în care decizia atacată a condamnat la plata unei sume, va fi indispensabil ca reclamantul care nu a obținut beneficiul de pe urma asistenței judiciare să demonstreze, în momentul în care își face cunoscut actul de judecată al judecătorului sau al camerei instanței din fond, cuantumul condamnat; consemnarea în numerar care poate fi totuși înlocuită cu garanția de credit bancară [...].
GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, societatea reclamantă se plânge de o încălcare a dreptului său de acces la instanțe, în acest fel nu era în măsură să facă față depozitului solicitat, cu o sumă mai mare de 11 milioane de euro, pentru prezentarea în formă de apel. Aceasta susține că nu a putut oferi alte garanții echivalente, cum ar fi o ipotecare asupra bunurilor sale imobile, pe care nu le avea și pentru că se afla într-o situație de redresare judiciară, ceea ce ar fi condus la o modificare a ordinii creditorilor față de care s-ar fi opus. Pe de altă parte, aceasta subliniază că nu putea fi pusă la dispoziție asistență judiciară numai pentru persoanele fizice și anumite persoane juridice, cum ar fi fundațiile și asociațiile care au un interes public.
Societatea reclamantă se plânge, de asemenea, că hotărârea judecătorului muncii nu a ținut seama de legislația aplicabilă și de interpretarea dată standardelor aplicabile de Tribunalul Suprem. Din momentul în care reclamanta a fost de acord, este clar că, spre deosebire de ceea ce s-a decis prin hotărârea menționată, planurile de pensii nu pot fi considerate îmbunătățiri voluntare ale securității sociale. Societatea reclamantă se plânge de o încălcare a dreptului său de a avea acces la instanțe, în măsura în care aceasta nu era în măsură să facă față consemnației solicitate, pentru prezentarea în formă de apel. În ceea ce privește fondul, aceasta susține că hotărârea judecătorului muncii nu a ținut seama de legislația aplicabilă și de interpretarea dată normelor aplicabile de Tribunalul Suprem.
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește mai întâi jurisprudența sa constantă potrivit căreia nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego, S.A. c. Spania, Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., 1998, p. 290, § 33, dreptul la o instanță În cazul în care dreptul de acces este un aspect specific, nu este absolut și este gata să fie limitat în mod implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, întrucât, prin natura sa, solicită o reglementare de către statul membru, care are în acest sens o anumită marjă de apreciere.
Aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis la un justițiar într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul său la o instanță din San Marino, atins chiar în substanța sa; în cele din urmă, ele nu se pot concilia cu art. 6 alin. (1) decât dacă au un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea, printre altele, hotărârea Edificaciones March Gallego, S.A., citată anterior, p. 290, § 34). Cu toate acestea, Curtea a considerat deja că această dispoziie nu le interzice Înălților P ă r i Contractante să stabilească o reglementare care reglementează accesul persoanelor care pledează într-o instană de recurs, cu condiia ca aceasta să aibă ca scop asigurarea unei bune administrări a justiiei.
În cazul de față, hotărârea societății reclamante din cauza nerespectării de către aceasta din urmă a obligației de a consemna cuantumul condamnării prevăzute la art. 228 din Codul de procedură în fața instanțelor muncii. Este adevărat că un astfel de sistem, care poate fi accesat într-o instanță de recurs la plata unei anumite sume de bani în temeiul hotărârii pronunțate în primă instanță, ar putea ridica o problemă, în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție, în măsura în care garantează oricărei persoane accesul la o instanță. Curtea arată că sistemul instituit prin art. 228 din Codul de procedură în fața instanțelor muncii tinde să asigure executarea hotărârii pronunțate de instanță și consideră legitim scopul urmărit de această obligație de consemnare : evitarea unei congestionări excesive a rolului instanței de apel, precum și a evitării riscului de deconfigurare a societății reclamante; prin urmare, aceasta vizează o bună administrare a justiției.
Prin urmare, este de competența Curții să examineze dacă restricțiile care rezultă din aplicarea normelor nu au redus accesul la justiție al reclamantei. într-un fel sau într-un punct cum este cel al dreptului sa în sine, atins în aceeași substanță, (...), în cazul în care acestea au un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat ... (a se vedea, printre altele, Ashingdane c. Regatul Unit, Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 93, pp. 24 și 25, punctul 56). În prezenta cauză, Curtea arată că instanțele interne au considerat insuficiente garanțiile pe care societatea reclamantă le-a dat pentru a îndeplini cerințele articolului 228 din Codul de procedură în fața instanțelor muncii și au declarat inadmisibilă apelul său.
Întradevăr, prin decizia din 18 decembrie 2003 pronunțată în amgaro , Tribunalul Constituțional a precizat că societatea reclamantă nu a încercat să demonstreze că suma datorată în numerar, sau la data la care a obținut un aviz, și nici nu a furnizat alte garanții echivalente și alternative la lipsa de consemnare. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că societatea reclamantă nu a suferit un prejudiciu disproporționat dreptului său de a avea acces la o instanță judecătorească. În consecință, cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
Michael O
DÉCISION
de la requête n o 24365/04 présentée par SINTEL contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 30 août 2005 en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , MM. G. Bonello , M. Pellonpää , K. Traja , L. Garlicki , J. Borrego Borrego, M me L. Mijović, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 18 juin 2004, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, Sintel (Sistemas e Instalaciones de Comunicación, S.A.U.) est une Société Anonyme unipersonnelle constituée en 1950 et sise à Madrid. Elle est représentée devant la Cour par MM. G. Mingot Conde, A. Latorre Atance et C. Gila Lorenzo, membres de la commission de liquidation, ainsi que par M e M. Barros García, avocat à Madrid.
A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la société requérante, peuvent se résumer comme suit. Le 10 septembre 2001, la Commission de contrôle du plan des pensions établi par la société requérante présenta une demande contre cette dernière devant le juge du travail n o 11 de Madrid, tendant à la réclamation d’un montant de 11 317 193,55 euros que la requérante devait verser au plan, ainsi qu’à la qualification de ce montant comme un crédit privilégié dans le cadre de la proposition de convention signée par la requérante, qui se trouvait en situation de redressement judiciaire depuis le 28 mai 2001, avec ses créditeurs. Par un jugement du 29 janvier 2002, le juge du travail condamna la société requérante au versement des montants réclamés.
La société requérante fit connaître son intention d’interjeter appel du jugement de première instance. Toutefois, elle ne déposa pas le montant prescrit par l’article 228 du code de procédure devant les juridictions du travail, à savoir, le montant correspondant à la condamnation, faisant valoir qu’elle se trouvait en situation de redressement judiciaire et qu’aucune banque ne lui avait accordé la caution nécessaire pour faire face au montant exigé, malgré ses nombreuses demandes. Par une décision du 20 mars 2002, le Juge du travail octroya à la requérante un délai de quatre jours pour remedier au défaut de consignation. Les recours de reposición et queja présentés par la requérante contre cette décision furent rejetés.
Par une décision du 24 mai 2002, le Tribunal supérieur de justice de Madrid déclara l’appel irrecevable tenant compte du fait que, bien que la société requérante se trouvât, certes, en état de redressement judiciaire, elle n’avait pas démontré avoir obtenu d’aval ou fourni d’autres garanties remplaçant la consignation. Elle n’avait pas non plus demandé à être mise au bénéfice de l’assistance judiciaire. La société requérante saisit alors le Tribunal Constitutionnel d’un recours d’ amparo sur le fondement du droit à un procès équitable (article 24 § 1 de la Constitution). Par décision motivée du 18 décembre 2003, la haute juridiction rejeta le recours, après avoir examiné les observations soumises par la requérante et par le ministère public, comme étant dépourvu de contenu constitutionnel.
Le Tribunal Constitutionnel précisa que la société requérante n’avait pas tenté de démontrer l’impossibilité de consigner le montant dû en espèces, ou l’impossibilité d’obtenir un aval, et n’avait pas non plus fourni d’autres garanties équivalentes et alternatives à l’absence de consignation. Il ajouta que l’exigence de consignation avait pour objectif de garantir l’ultérieure exécution de l’arrêt en évitant ainsi les risques de déconfiture.
B. Le droit interne pertinent 1. Code de procédure devant les juridictions du travail ( 7 avril 1995) Article 228 « Si la décision attaquée a condamné au paiement d’une somme, il sera indispensable que le requérant n’ayant pas obtenu le bénéfice de l’assistance judiciaire prouve, au moment de faire connaître son intention d’interjeter l’appel ou de se pourvoir en cassation, qu’il a consigné auprès de l’institution de crédit adéquate et au ‘Compte de dépôts et consignations’ ouvert au nom du Juge ou de la chambre du tribunal du fond, le montant objet de la condamnation; la consignation en liquide pouvant toutefois être remplacée par la garantie d’aval bancaire (...).
» GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante se plaint d’une atteinte à son droit d’accès aux tribunaux, en ce qu’elle n’était pas en mesure de faire face au dépôt exigé, d’un montant supérieur à 11 millions d’euros, pour la présentation en forme de l’appel. Elle fait valoir qu’elle ne pouvait pas fournir d’autres garanties équivalentes, telles qu’une hypothèque sur ses biens immeubles, puisqu’elle ne les avait pas et parce qu’elle se trouvait en situation de redressement judiciaire, ce qui aurait entraîné une modification dans l’ordre des créditeurs à laquelle ils se seraient opposés. Elle souligne par ailleurs qu’elle n’était pas susceptible d’être mise au bénéfice de l’assistance judiciaire, seul pouvant opter à ce type de bénéfice les personnes physiques et certaines personnes morales telles que les fondations et les associations ayant une utilité publique.
La société requérante se plaint aussi que le jugement du juge du travail n’a pas tenu compte de la législation applicable et de l’interprétation donnée aux normes applicables par le Tribunal suprême. Dès l’avis de la requérante, il est clair que, contrairement à ce qui a été décidé par le jugement mentionné, les plans de pensions ne peuvent pas être considérés comme des améliorations volontaires de la Sécurité Sociale. EN DROIT La société requérante se plaint d’une atteinte à son droit d’accès aux tribunaux, en ce qu’elle n’était pas en mesure de faire face à la consignation exigée, pour la présentation en forme de l’appel. Elle fait valoir, quant au fond, que le jugement du juge du travail n’a pas tenu compte de la législation applicable et de l’interprétation donnée aux normes applicables par le Tribunal suprême.
Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour rappelle d’emblée sa jurisprudence constante selon laquelle elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, mutatis mutandis , Brualla Gómez de la Torre c. Espagne, arrêt du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego, S.A.
c. Espagne, arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, p. 290, § 33). Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation.
Ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi d’autres, l’arrêt Edificaciones March Gallego, S.A ., précité, p. 290, § 34). Toutefois, la Cour a déjà estimé que cette disposition n’interdît pas aux Hautes Parties Contractantes d’édicter une réglementation régissant l’accès des plaideurs à une juridiction de recours, pourvu qu’elle ait pour but d’assurer une bonne administration de la justice.
En l’espèce, l’irrecevabilité de l’appel de la société requérante résultait du non-respect par cette dernière de l’obligation de la consignation du montant de la condamnation prévue par l’article 228 du code de procédure devant les juridictions du travail. Il est vrai qu’un tel système, qui peut subordonner l’accès à une juridiction de recours au versement d’une certaine somme d’argent au titre de la décision rendue en première instance, pourrait soulever un problème, au regard de l’article 6 § 1 de la Convention, en tant qu’il garantit à toute personne l’accès à un tribunal. La Cour relève que le système établi par l’article 228 du code de procédure devant les juridictions du travail tend à assurer l’exécution de la décision rendue par le tribunal a quo et estime légitime le but poursuivi par ce devoir de consignation : éviter un encombrement excessif du rôle de la juridiction d’appel ainsi qu’éviter le risque de déconfiture de la société requérante.
Elle vise par conséquent une bonne administration de la justice. Il appartient dès lors à la Cour d’examiner si les restrictions qui résultent de l’application de la réglementation n’ont pas restreint l’accès à la justice ouvert à la requérante « d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même » (...), si celles-ci « poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé » (voir, entre autres, Ashingdane c. Royaume-Uni , arrêt du 28 mai 1985, série A no 93, pp. 24 et 25, par. 56). Dans la présente affaire, la Cour relève que les juridictions internes ont estimé insuffisantes les garanties que la société requérante a données pour satisfaire aux exigences de l’article 228 du code de procédure devant les juridictions du travail et ont déclaré irrecevable son appel.
En effet, par décision du 18 décembre 2003 rendue en amparo , le Tribunal Constitutionnel précisa que la société requérante n’avait pas tenté de démontrer l’impossibilité de consigner le montant dû en espèces, ou l’impossibilité d’obtenir un aval, et n’avait pas non plus fourni d’autres garanties équivalentes et alternatives au défaut de consignation. Au vu de ce qui précède, la Cour estime que la société requérante n’a pas subi d’entrave disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal. Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable.
Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président