ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO
Sursă originală
CtEDO 25.10.2005 AI

LACÁRCEL MENÉNDEZ c. ESPAGNE

RESPONDENT
ESP
HOTĂRÂRE
25.10.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză 
LACÁRCEL MENÉNDEZ c. ESPAGNE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

cererii nr. 41745/02

prezentată de Isabel LACÁRCEL MENÉNDEZ

împotriva Spaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patrulea secție), ședință din 25 octombrie 2005 într-o cameră compusă din:

Sir Nicolas Bratza,

președinte,

dumnii J. Casadevall,

judecători,

și de doamna F. Elens-Passos,

grefier adjunct de secție,

Văzând cererea mai sus menționată introdusă la 7 noiembrie 2002,

Văzând observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantă,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

Reclamanta, doamna Isabel Lacárcel Menéndez, este o cetățeană spaniolă, născută în 1931 și rezidând la Murcia. A fost declarată incapabilă printr-o sentință din 1 decembrie 1999, iar sora ei Encarnación Lacárcel Menéndez a fost numită tutoare legală. Este reprezentată în fața Curții de avocat J. Pérez Jiménez, cu sediul la Murcia.

Guvernul pârât era reprezentat de domnul I. Blasco Lozano, șeful serviciului juridic al drepturilor omului la Ministerul Justiției.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanta era proprietara unui apartament în care locuia, la Murcia.

Coproprietarii imobilului îi reclamau o anumită sumă corespunzând facturilor privind cheltuielile comune care nu fusesem încă achitate. În absența plății de către reclamantă a acestor facturi, coproprietarii au inițiat la 28 octombrie 1994 o procedură judiciară împotriva reclamantei în fața judecătorului de pace nr. 4 din Murcia, în cerere de o sumă de 145.906 pesete (876,91 euro).

Grefierul tribunalului de pace s-a prezentat la domiciliul reclamantei la 7 decembrie 1994 dar ea a refuzat să semneze citația. Având în vedere inacțiunea reclamantei și lipsa de prezență, printr-o ordine din 28 februarie 1995, procedura a continuat prin lipsă. Printr-o ordine din 30 iunie 1995, judecătorul a stabilit data ședinței la 5 octombrie 1995.

La 19 iulie 1995, reclamanta a comparut din proprie inițiativă în fața grefierului. A susținut că se numește Carmen de Borbón și că nu-și cunoaște al doilea nume de familie întrucât femeia care i-a dat ființă a renunțat la maternitate când reclamanta avea doar câteva luni. A declarat următoarele:

"(...) că a fost citată să comparaie în cadrul prezentei proceduri sub numele de Isabel Lacárcel Menéndez, deținătoare a cărții de identitate naționale nr. 22.218.048 și că are domiciliul la Puerta de Orihuela nr. 8, la Murcia. Că acest nume i-a fost atribuit de noua ei mamă, L. M. J., a cărei fiică este adevărata Isabel Lacárcel Menéndez, care, conform ei, locuiește în continuare la Murcia. De asemenea susține că este fiica regelui Alphonse XIII, care a recunoscut-o la naștere, și că știe că s-a născut în Țara Bascilor-Navarre, neavând alte informații. Regele (actual) al Spaniei i-a confirmat recent că documentele care certifică adevărata ei identitate se află acum la Murcia, dar Președintele Comunității autonome nu a putut-o primi încă. S-a prezentat de mai multe ori la Registrul civil și nu i s-a acordat atenție.

Privind sumele care i se cer sub identitatea de Isabel Lacárcel Menéndez, susține că nu știe nimic, și că imobilul și terenurile pe care se întemeiază proprietatea comună îi aparțin și i-au fost uzurpate înainte ca ea să-și cunoască adevărata identitate, și că de fapt sunt ceilalți coproprietari care îi datorează bani".

Printr-o ordine din aceeași zi, judecătorul a indicat "ca comparința anterioară să fie versată în dosar și ca partea cerează să fie informată pentru ca să poată acționa cum consideră potrivit". La 7 septembrie 1995, partea opusă a solicitat continuarea procedurii, în următorii termeni:

"Având în vedere conținutul extravagant al declarațiilor părții pârâte în comparința ei din 19 iulie, nepertinent pentru procedură, solicit continuarea acesteia, cu declararea contumacieix, după caz, și o a doua citație, fără ca aceasta să împiedice judecătorul să informeze judecătorul de gardă, pentru a stabili eventualele responsabilități în cazul în care declarațiile părții pârâte ar fi constitutive ale unei infracțiuni constând în a se atribui condiția de membru al familiei regale."

La 29 septembrie 1995, judecătorul a versată în dosar ordinul anterior și s-a referit la ordinul lui din 30 iunie anterior privind stabilirea datei ședinței.

Ședința a avut loc la 5 octombrie 1995. Reclamanta nu a fost prezentă. Partea opusă având o cerere de declarație a reclamantei, aceasta a fost citată fără rezultat de trei ori: la 6 octombrie, "din cauza absenței reclamantei, nu a putut fi [citată], vecinul ei de la etajul trei, ușa din stânga, a declarat că reclamanta venea din când în când la domiciliul ei dar că apartamentul era de obicei neocupat"; la 20 octombrie, "grădinarul lotului a declarat că partea pârâtă locuia la numărul 8 al acestei străzi, dar că se absentase"; și la 24 noiembrie, vecinii au declarat că "pârâta era proprietara unui apartament dar că nu locuia acolo și se pare că locuiește cu frații ei la o altă adresă".

Printr-o sentință din 19 decembrie 1995, reclamanta a fost condamnată la plata a 145.906 pesete (876,91 euro) plus dobânzile legale și cheltuielile. Cu toate că partea opusă solicitase notificarea in estrados, adică prin simplă citire la sediul tribunalului în prezența a doi martori, judecătorul a ținut să notifice personal sentința reclamantei la 17 mai 1996, lucru care nu a putut avea loc deoarece, după cum a declarat portarul, "reclamanta nu mai locuiește la această adresă". Sentința a fost deci în final notificată prin publicare în Jurnalul Oficial al regiunii Murcia, la 18 iulie 1996.

Partea opusă a solicitat apoi executarea sentinței și a desemnat domiciliul reclamantei ca bun susceptibil de sechestru. Printr-o ordine din 3 octombrie 1996, judecătorul a acordat sechestrul imobilului, care a fost notificat prin afiș la tabloul de anunțuri al sediului tribunalului și prin publicare a citației în Jurnalul Oficial al regiunii (edictos). Toate celelalte decizii intervenii în cadrul procedurii de execuție au fost notificate în același mod. Apartamentul, a cărui valoare la expertiză fusese fixată la 4.750.000 pesete (25.548,07 euro), a fost vândut la licitație pentru o valoare de 3.200.000 pesete (19.232,38 euro). Printr-o decizie din 27 noiembrie 1997, judecătorul de pace nr. 4 a aprobat vânzarea la licitație a apartamentului sechestrat la prețul fixat.

Între timp, și din 27 noiembrie 1995, reclamanta era internată într-un spital psihiatric, internarea având autorizația judecătorului de pace nr. 8 din Murcia la 30 noiembrie 1995. O nouă procedură de internare psihiatrică 10/97 a avut loc în fața judecătorului de primă instanță nr. 2 din Murcia, care a autorizat aceasta la 8 ianuarie 1997. Din atunci, internarea a fost periodic revizuită și prelungită până astazi.

Frații și surorile reclamantei au aflat de sechestrul imobilului de la portarul și atunci când au descoperit că ușa apartamentului surorii lor fusese spărtă și încuiețatoarea schimbată.

Printr-o sentință a judecătorului de primă instanță nr. 3 din Murcia din 1 decembrie 1999, reclamanta a fost declarată incapabilă și sora ei Encarna Lacárcel Menéndez a devenit tutoarea ei la 25 ianuarie 2000.

Aceasta din urmă a prezentat la 18 februarie 2000 o cerere pentru ca procedura să fie declarată nulă, prin aplicarea art. 240 § 3 din Legea Organică privind puterea judiciară, singurul remediu posibil când sentința intervenită fusese definitiva. Sora reclamantei a făcut referință la internarile psihiatrice, autorizate de judecător, de care era supusă reclamanta din 27 noiembrie 1995, cu diagnostic de alterare deluzie cronică. Printr-o decizie a judecătorului de primă instanță nr. 4 din Murcia din 23 iunie 2000, cererea de nulitate a fost respinsă pe motiv că natura procedurii și starea în care se afla împiedica examinarea, prin cale incidentală, a capacității reclamantei de a înțelege consecințele procedurii duse împotriva ei când a fost citată, deoarece "această capacitate – preciza decizia – trebuie presupusă până când există o declarație de incapacitate printr-o sentință definitivă împiedic ând reclamanta de a efectua toți actele sau anumiți acți ai vieții civile (...) fără ca o asemenea declarație să poată avea efecte retroactive privind actele anterioare, dacă nu în procedura în cauză și prin exercitarea acțiunilor pertinente, s-a demonstrat că consimțământul ei a fost afectat de oricare dintre motivele prevăzute de art. 1.565 (sic) din codul civil cu efectele stabilite în acest sens la art. 1.290 și următori ai acelui corp legislativ".

Sora reclamantei (în calitate de tutoare a acesteia) a sesizat Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo, care a fost respins printr-o decizie din 29 aprilie 2002, notificată la 7 mai 2002. Înalta curte considera că reclamanta nu fusese pusă în imposibilitate de a se apăra în măsura în care "raționamentul deciziei respingând cererea de nulitate, care se bazează pe faptul că declarația de incapacitate nu are efect retroactiv și pe aceea că capacitatea de a comparaie în cadrul unei proceduri este presupusă atât timp cât nu există o sentință definitivă declarând incapacitatea, nu poate fi considerat arbitrar, derezonabil sau înzestrat cu o eroare manifestă de natură constituțională, ceea ce împiedică examinarea lui în cadrul recursului de amparo".

1.

Art. 203 din codul civil (în vigoare la momentul faptelor)

"(...) Pentru a facilita [declanșarea] unei proceduri de declarație a incapacității legale, autoritățile și funcționarii publici care, în baza funcției lor, au cunoștință de existența unei posibile cauze a incapacității unei persoane, vor trebui să aducă imediat acest fapt la cunoștința ministerului public.

Judecătorul competent, în aceleași afaceri, va lua din oficiu măsurile pe care le va considera potrivite și va aduce fapta la cunoștința ministerului public, care va trebui să ceară judecătorului ceea ce se cuvine, într-un termen de cincisprezece zile."

2.

Citația prin "edictos"

Citația prin "edictos" se face prin afiș al citației pe tabloul organului jurisdicțional competent și, după caz, prin publicare în Jurnalul oficial al provinciei (art. 269 din codul de procedură civilă).

3.

Art. 1447 din Codul de procedură civilă (în vigoare la momentul faptelor)

"Dacă există bunuri ipotecate în mod special, acestea vor fi primele responsabile pentru credit.

Dacă nu există, sau dacă acestea sunt insuficiente; vor fi respectate următorii ordine de sechestru:

1.

Bani, dacă sunt găsiți;

2.

Efecte publice și valori cotate la Bursă;

3.

Bijuterii de aur, argint sau pietre prețioase;

4.

Credite realizabile imediat;

5.

Venituri și rente de orice fel;

6.

Bunuri mobile;

7.

Bunuri imobile;

8.

Salarii sau pensii;

9.

Credite și drepturi nerealizabile imediat;

10.

Stabilimente comerciale și industriale (...)"

4.

Art. 240 § 3 din Legea Organică privind puterea judiciară (în vigoare la momentul faptelor)

"3. De regulă, incidentul de nulitate a procedurii nu va fi admis. Cu toate acestea, în mod excepțional, părțile legitime sau acelea care ar fi trebuit să fie pot solicita în scris declararea nulității procedurii din cauza defectelor de formalitate care au cauzat o situație de imposibilitate de a se apăra (indefensión) sau din cauza lipsei de motivație a sentinței sau a neconcordanței (incongruencia) hotărârii, cu condiția ca, în primul caz, asemenea defecte să nu fi putut fi invocate înainte de pronunțarea sentinței sau deciziei care pune capăt procedurii și ca, în ambele cazuri, hotărârea sau decizia să nu fie susceptibilă de recursuri menite să repare atingerile aduse drepturilor apărării.

Judecătorul sau tribunalul care a pronunțat sentința sau decizia devenită definitivă va fi competent să cunoască acest incident. Termenul pentru formularea cererii de nulitate va fi de douăzeci de zile de la notificarea sentinței, deciziei sau, după caz, de la momentul în care interesatul a avut cunoștință de defectul entrainding imposibilitatea de a se apăra. În acest din urmă caz, nulitatea nu va putea fi cerută odată expirat termenul de cinci ani de la notificarea sentinței sau deciziei. (...)"

1.

Invocând art. 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamanta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în măsura în care judecătoriile spaniole au hotărât asupra drepturilor și obligațiilor ei de caracter civil fără ca ea să fi fost valabil informată de procedura dusă împotriva ei, din cauza lipsei unei citații corecte deoarece în timp ce notificările, ea nu era la domiciliul ei din cauza unui dezordin mental pe care grefierul a putut verifica la momentul comparinței sale spontane la sediul tribunalului. Ea estimează că ministerul public ar fi trebuit să fie informat de starea ei pentru a declanșa procedura de incapacitate. Reclamanta susține, în plus, că ordinul de sechestru prescris de codul de procedură civilă nu a fost respectat, deoarece dispunea de conturi bancare care ar fi trebuit să fie sechestrate în prealabil. De altfel, din dosar reiese că nu se afla în apartament pe care îl poseda și care a fost sechestrat, ci la spitalul psihiatric.

2.

Invocând art. 8 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta estimează că judecătoriile spaniole i-au adus atingere dreptului la respectarea domiciliului și proprietății private, în măsura în care a fost lipsită de apartament în care locuia și din care era proprietară și care constituia domiciliul ei, precum și de mobilier și obiecte personale, de către proprii vecini, prin intermediul unui sechestru și o vânzare ulterioară la licitație, în timp ce era perturbată mintal.

3.

Invocând art. 14 din Convenție, reclamanta se plânge de o discriminare constând în a fi tratată ca o persoană capabilă în timp ce facultățile ei mentale erau foarte reduse.

1.

Reclamanta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil și de un recurs efectiv în măsura în care judecătoriile spaniole au hotărât asupra drepturilor și obligațiilor ei de caracter civil fără ca ea să fi fost valabil informată de procedura dusă împotriva ei. Invocă art. 6 § 1 și 13 din Convenție. Părțile relevante ale dispozițiilor citate se citesc după cum urmează:

Art. 6 § 1

"Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile ei de caracter civil (...)"

Art. 13

"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale (...)."

Guvernul constată că sora reclamantei nu și-a prezentat cererea pentru vedere declar nulă procedura decât foarte târziu, procedura civilă s-a terminat la 27 noiembrie 1997 și incapacitatea reclamantei a fost declarată doar la 1 decembrie 1999. Judecătorul de pace nr. 4 din Murcia nu putea admite această cerere, incapacitatea reclamantei neavând efecte retroactive.

Guvernul reamintește în acest sens că efectele autorității lucrului judecat se extind la toate părțile procedurii, inclusiv moștenitorii lor, și că în cadrul hotărârilor care decretează incapacitatea unei persoane, efectele autorității lucrului judecat se extind la toți, odată ce incapacitatea este înregistrată la Registrul civil. Chiar și atunci când procedura pentru declararea unei persoane incapabile a fost inițiată, "presupusul incapabil poate comparaie în procedură asistat de propriul avocat și agent procesal", cum prevede art. 207 din codul civil.

Guvernul subliniază, pe de altă parte, că reclamanta a fost notificată de toți acții procedurii civile inițiate împotriva ei, atât la domiciliul ei cât și prin edictos prin publicare în jurnalul oficial al provinciei Murcia, și constată că persoanele care au încercat mai târziu s-o declare incapabilă nu și-au asumat responsabilitățile legale și financiare, în timp ce au considerat că reclamanta nu era responsabilă de acțiunile ei.

Din partea ei, reprezentantul reclamantei insistă asupra conținutului declarațiilor ei din 19 iulie 1995, care relevau starea ei de sănătate mentală, și asupra nerespectării de către judecător a obligației prescrise de art. 203 din codul civil în vigoare la momentul faptelor, de a aduce o asemenea situație la cunoștința ministerului public, pentru a cere declararea incapacității dacă incapabilul nu are familie sau dacă aceasta nu a solicitat-o, sau de a ordona din oficiu măsurile pertinente pentru protecția persoanei bolnavi, ceea ce, înainte de data fixată pentru ședință, ar fi evitat situația în care s-a găsit reclamanta, de a nu putea apăra interesele sale. El reamintește că la data pronunțării sentinței de condamnare civilă, reclamanta era internată într-un spital psihiatric, neputând prin urmare să recepționeze notificările care îi fuseră adresate.

Reprezentantul reclamantei insistă asupra faptului că recursul de nulitate a acților de procedură și recursul de amparo erau fondate pe imposibilitatea de a se apăra în cadrul procedurii civile duse împotriva ei, datorită condiției ei de incapabilă, stabilită de sentința din 1 decembrie 1999 dar cunoscută de judecător din comparința ei din 19 iulie 1995. La niciun moment nu a insistat pentru ca declarația de incapacitate să aibă efecte retroactive, ci a cerut ca procedura să fie declarată nulă de la data comparinței sus-menționate.

Curtea estimează, în lumina ansamblului argumentelor părților, că acest greu ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu de examinare a cererii, ci necesită un examen pe fond; prin urmare, acest greu nu poate fi declarat vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat.

2.

Reclamanta estimează că judecătoriile spaniole i-au adus atingere dreptului la respectarea domiciliului ei, din cauza privirii și a vânzării ulterioare la licitație a apartamentului în care locuia și din care era proprietară, în timp ce era mental perturbată. Ea susține, în plus, că aceste măsuri i-au adus atingere dreptului la proprietatea privată. Invocă art. 8 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, ale căror părți relevante se citesc după cum urmează:

Art. 8

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea (...) domiciliului ei (...)".

Art. 1 din Protocolul nr. 1

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor ei. (...)"

i) Greu bazat pe art. 8 din Convenție

Privind greul bazat pe dreptul la respectarea domiciliului, Curtea constată că căile de recurs interne nu au fost epuizate, cum cere art. 35 § 1 din Convenție, reclamanta având omis, în recursul ei de amparo în fața Tribunalului constituțional, să ridice în mod expres sau chiar în substanță greul pe care l-a prezentat în fața Curții.

Greul trebuie deci respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

ii) Greu bazat pe art. 1 din Protocolul nr. 1

Privind greul bazat pe dreptul la proprietate, Guvernul estimează că atât procedura civilă dusă cât și executarea hotărârii pronunțate împotriva reclamantei au respectat toate condițiile legale prevăzute pentru execuție și sechestru judecătoresc.

Contrar declarării Guvernului, reclamanta estimează că a fost lipsită de dreptul la proprietate privată la prilejul unui proces nedrept, deoarece "toate prescripțiile legale care reglementează executarea și sechestrele judecătorești" au fost încălcate, de la notificarea deciziei și a ordinului de execuție până la sfârșit, în măsura în care era în imposibilitate de a se apăra. A fost lipsită de locuința pentru a plăti o datorie de mai puțin de nouă sute euro, din cauza acțiunilor tribunalului de primă instanță nr. 4 din Murcia și a unor persoane indecente care au profitat financiar de faptul că era fără apărare. Subliniază că art. 1447 din codul de procedură civilă aplicabil la momentul faptelor stabilea ordinea bunurilor de sechestrat, ordine care nu a fost respectată în cazul ei, deoarece ar fi putut ușor să-și acopere datoria cu soldul conturilor ei bancare, care trebuiau sechestrate în primă prioritate, cu mult înainte de bunurile imobile care ocupă doar a șaptea poziție în dispozițiunea legală citată.

Reclamanta cere Curții o protecție judiciară efectivă, cu restituirea valorii bunului din care a fost deposedată și o roagă să declare că violările pledare sunt într-adevăr dovedite.

Curtea estimează, în lumina ansamblului argumentelor părților, că greul bazat pe nerespectarea dreptului de proprietate ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu de examinare a cererii, ci necesită un examen pe fond; prin urmare, acest greu nu poate fi declarat vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat.

3.

Reclamanta estimează de asemenea că a fost supusă unei discriminări constând în a fi tratată ca o persoană capabilă în timp ce facultățile ei mentale erau foarte reduse, și invocă art. 14 din Convenție care se citește după cum urmează:

Art. 14

"Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nici o distincție, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alt statut."

Curtea a constatat că căile de recurs interne nu au fost epuizate, cum cere art. 35 § 1 din Convenție, reclamanta având omis, în recursul ei de amparo în fața Tribunalului constituțional, să ridice în mod expres sau chiar în substanță greul pe care l-a prezentat în fața Curții.

Prin urmare, acest greu trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Declară

admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, greul reclamantei bazat pe imposibilitatea de a se apăra în cadrul procedurii duse în fața judecătorului de primă instanță nr. 4 din Murcia, precum și greul bazat pe dreptul la respectarea bunurilor ei;

Declară

cererea inadmisibilă pentru restul.

Françoise Elens-Passos

Nicolas Bratza

Grefier adjunct

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2007-05-29
0,94
DIEZ MARTIN c. ESPAGNE
CINQUIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 35610/04 présentée par Maria Del Carmen DIEZ MARTIN contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 29 mai 2007 en une chambre compo
CtEDO 2000-08-29
0,94
DONAIRE HERNANDEZ et HERNANDEZ BARBERO contre l'ESPAGNE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 43601/98 présentée par Ana María DONAIRE HERNANDEZ et Carmen HERNANDEZ BARBERO contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 août
CtEDO 2003-10-07
0,93
QUILES GONZALEZ contre l'ESPAGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 71752/01 présentée par Julio QUILES GONZALEZ contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 7 octobre 2003 en une chambre co
CtEDO 2001-06-07
0,93
GARAUDEL contre le PORTUGAL
QUATRIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 47498/99 présentée par Maria dos Santos GARAUDEL contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 7 juin 2001 en une chambre
CtEDO 2005-10-18
0,93
GOLF DE EXTREMADURA S.A c. ESPAGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 1518/04 présentée par GOLF DE EXTREMADURA S.A contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 18 octobre 2005 en une chamb
Sursă