A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 74151/01 prezentate de Pavel KOHOUT și de JELENA MAŠÍNOVÁ împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea formulată mai sus la 4 iulie 2001, având în vedere decizia parțială a Curții din 24 august 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca dispozițiile art. 29 alin. După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, dl Pavel Kohout și dl Jelena Mašínová sunt resortisanți cehi, născuți în 1928 și respectiv 1941 și reședinți la Praga. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul A. Fröhlichová, avocat în barou ceh. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, dl V.A. Schorm. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Scrisori, reclamanții sunt autori ai unui scenariu de film din 1965; domnul Kohout este, de asemenea, regizorul său. În 1992, Televiziunea cehă a luat decizia de a redifuza filmul respectiv, după 20 de ani de cenzură. Cu toate acestea, Televiziunea cehă nu a luat în considerare acest lucru și, în ciuda opozițiilor autorilor, organizația de protecție a autorilor și a producătorului filmului a difuzat filmul cu un comentariu inadecvat. În plus, reclamanții nu au primit onorarii pentru exploatarea operelor lor. La 22 martie 1994, reclamanții au sesizat Tribunalul Municipal (Městský soud) din Praga, în vederea încheierii de către Televiziunea cehă a încălcării drepturilor lor de autor și a acordării retribuției datorate, precum și a unei satisfacții echitabile. Întrucât prima audiere a avut loc la data de 29 iunie 1994 nu a avut loc, prima audiere a avut loc la data de 12 decembrie 1994, în cursul căreia cei interesați și-au completat acțiunea. Prin sentința pronunțată la sfârșitul instanței din 3 aprilie 1995, reclamanții au fost desconsiderați. La 19 iunie 1996, această hotărâre a fost confirmată de înalta curte (Vrchní soud) din Praga, sesizată cu apelul reclamanților. La 30 octombrie 1996, reclamanții au introdus o acțiune constituțională, invocând, printre altele, dreptul la protecția judiciară a proprietății lor intelectuale. La 12 februarie 1998, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a primit recursul reclamanților și a anulat deciziile din 3 aprilie 1995 și 19 iunie 1996. Ea a considerat că dreptul celor interesați de a dispune de operele lor ar fi putut fi încălcat deoarece filmul fusese difuzat fără consimțământul lor. La sfârșitul unei audieri ținute la 20 septembrie 1999, cererea reclamanților a fost respinsă din nou de tribunalul municipal. În același timp, recunoașterea existenței unei prejudicii nejustificate în drepturile de autor ale reclamanților (care ar fi început încă din 1968), instanța a considerat că această încălcare nu poate fi imputată pârâtului, autorizat să difuzeze filmul numai în ianuarie 1992. La 17 ianuarie 2001, Curtea Supremă s-a pronunțat asupra apelului reclamanților din 9 noiembrie 1999, după ce a ținut patru audieri (după spusele celor interesați). Aceasta a dus la dispariția instanței cu privire la interdicția de a dispune de film în litigiu și a reformat o parte a sentinței atacate, acordându-le fiecăruia dintre reclamanți o satisfacție echitabilă. Legată de avizul Curții Constituționale, Curtea Supremă a considerat că pârâtul a încălcat drepturile reclamanților, care au suferit astfel un prejudiciu moral. Cu toate acestea, dat fiind că nu au demonstrat că toate afirmațiile lor au fost făcute publice, Curtea a considerat că este adecvat să acorde fiecăruia dintre aceștia suma de 30 000 CZK [1] GRIEF Reclamanții denunță durata procedurii, care nu ar corespunde cerinței de termen rezonabil mai mic decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție. ÎN Â În opinia reclamanților, durata procedurii nu îndeplinește cerința de termen rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune astfel în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul observă mai întâi că dosarul judiciar relevant nu îi este accesibil, întrucât, sinistru în timpul inundațiilor din arhivele din august În 2002, acesta este păstrat pe termen lung într-o cameră frigorifică. Cu toate acestea, el susține că cauza, care se încadrează în domeniul specializat al drepturilor de autor, este destul de complexă din punct de vedere juridic. În special, aceasta își avea originea din contractele încheiate cu mult timp în urmă, iar părțile interesate nu erau în măsură să prezinte dovezi care să demonstreze conținutul acestora. Apoi, dat fiind faptul că Curtea Constituțională a observat că acțiunea era destul de vagă în ceea ce-l privește pe dl Kohout, instanțele inferioare au trebuit să corecteze această lipsă de claritate, să procedeze la administrarea altor probe și să soluționeze problemele legate de persoana care avea dreptul de a-l reprezenta pe producătorul filmului. Potrivit guvernului, reclamanții au contribuit, de asemenea, la durata procedurii, în măsura în care aceștia și-au completat adesea cererea și-au modificat pretențiile și nu au reușit să demonstreze o parte a afirmațiilor lor și, de asemenea, au recurs pe deplin la căile de atac disponibile. În ceea ce privește comportamentul instanțelor naționale, guvernul arată că cauza a fost examinată de trei instanțe, că instanțele inferioare au pronunțat fiecare de două ori, au desfășurat mai multe audieri și au apreciat un număr mare de dovezi scrise. Perioada de cincisprezece luni pe care Curtea Constituțională a pronunțat-o nu poate fi considerată excesivă, deoarece acțiunea acțiunii constituționale a stat la baza acesteia înainte de a pronunța o hotărâre de anulare. În cele din urmă, instanța nu impunea, potrivit guvernului, ca cauza să fie examinată cu o celeritate specială. Reclamanții își exprimă dezacordul cu privire la conduita instanțelor inferioare, care i-a obligat să se prevaleze de acțiunile prevăzute de lege. Ei se referă la faptul că Curtea Constituțională este considerată o a treia instanță. În ceea ce privește problemele complexe ridicate de cauza lor, acestea ar fi fost rezolvate în decizia instanței constituționale, iar amendamentul la Legea drepturilor de autor, adoptat în cursul procedurii, ar fi adus clarificări suficiente. Prin urmare, al doilea tur al procedurii ar fi putut fi mai puțin lung. În sfârșit, părțile interesate consideră că decizia pronunțată în speță prezenta o mare provocare pentru autorii din Republica Cehă și că durata globală a procedurii în litigiu nu poate fi considerată rezonabilă. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII Hartman c. Republica Cehă 53341/99, § 73, CEDO 2003 VIII (extracturi)). În speță, procedura în litigiu, inițiată la 22 martie 1994 și încheiată la 17 ianuarie 2001, a durat aproape șapte ani pentru trei instanțe, dintre care două au pronunțat de două ori. Curtea consideră, împreună cu guvernul, că prezenta cauză a avut o anumită complexitate, cauzată de obiectul special al procedurii și Comportamentul reclamanților, pus în fața guvernului, nu poate fi scutit de orice critică, chiar dacă nu le poate fi reproșat faptul că au profitat pe deplin de căile de atac care le erau deschise în dreptul intern. În ceea ce privește comportamentul instanțelor, Curtea arată că au încercat să soluționeze cazul fără întârzieri nejustificate. Este de remarcat că prima hotărâre a fost pronunțată la numai un an de la inițierea procedurii și că deciziile au fost urmate într-un ritm suficient de susținut. În această privință, Curtea consideră că perioadele de 19 și 14 luni pe care Tribunalul municipal și, respectiv, Curtea Supremă le-au pus pentru a face cele de-a doua hotărâri nu pot fi considerate întârzieri în circumstanțele din speță, având în vedere, în special, aspectul relativ redus al procedurii. Având în vedere toate elementele colectate și durata generală a procedurii în litigiu, Curtea consideră că Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție și să se respingă spătarul, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte [1] Aproximativ 1 000 EUR.
de la requête n
o
74151/01
présentée par Pavel KOHOUT et Jelena MAŠÍNOVÁ
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 6 septembre 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 juillet 2001,
Vu la décision partielle de la Cour du 24 août 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir des dispositions de l’article 29
3.de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Pavel Kohout et M
me
Jelena Mašínová, sont des ressortissants tchèques, nés respectivement en 1928 et 1941 et résidant à
Prague. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M. V.A. Schorm.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Écrivains, les requérants sont auteurs du scénario d’un film, datant de 1965
; M. Kohout est également son metteur en scène.
En 1992, la Télévision tchèque prit la décision de rediffuser ledit film, après vingt ans de censure. Les requérants s’adressèrent alors au producteur du film afin de demander une nouvelle réglementation de leurs droits d’auteur. Cependant, la Télévision tchèque n’en prit pas compte et, malgré les oppositions des auteurs, de l’organisation de protection des auteurs et du producteur du film, diffusa le film avec un commentaire inapproprié. De surcroît, les requérants ne reçurent pas d’honoraires au titre de l’exploitation de leur œuvre.
Le 22 mars 1994, les requérants saisirent le tribunal municipal
(Městský soud)
de Prague, tendant à ce que la Télévision tchèque mette fin à la violation de leurs droits d’auteur et à ce qu’ils se voient accorder la rétribution due ainsi qu’une satisfaction équitable.
L’audience fixée au 29 juin 1994 n’ayant pas eu lieu, la première audience se tint le 12 décembre 1994, au cours de laquelle les intéressés complétèrent leur action.
Par le jugement rendu à l’issue de l’audience du 3 avril 1995, les requérants furent déboutés.
Le 19 juin 1996, ce jugement fut confirmé par la haute cour
(Vrchní soud)
de Prague, saisie de l’appel des requérants.
Le 30 octobre 1996, les requérants introduisirent un recours constitutionnel, invoquant entre autres le droit à la protection judiciaire de leur propriété intellectuelle.
Le 12 février 1998, la Cour constitutionnelle
(Ústavní soud)
accueillit le recours des requérants et annula les décisions des 3 avril 1995 et 19
juin
1996.Elle estima que le droit des intéressés de disposer de leur œuvre avait pu être violé puisque le film avait été diffusé sans leur consentement.
A l’issue d’une audience tenue le 20 septembre 1999, la demande des requérants fut de nouveau rejetée par le tribunal municipal. Tout en admettant l’existence d’une atteinte injustifiée dans les droits d’auteur des requérants (laquelle aurait débuté dès 1968), le tribunal considéra que cette atteinte ne saurait être imputable au défendeur, autorisé à diffuser le film seulement en janvier 1992.
Le 17 janvier 2001, la haute cour statua sur l’appel des requérants datant du 9 novembre 1999, et ce après avoir tenu quatre audiences (selon les dires des intéressés). Elle prononça l’extinction de l’instance portant sur l’interdiction de disposer du film litigieux et réforma une partie du jugement attaqué, accordant à chacun des requérants une satisfaction équitable. Liée par l’avis de la Cour constitutionnelle, la haute cour considéra que le défendeur avait porté atteinte aux droits des requérants, lesquels avaient ainsi subi un préjudice moral. Toutefois, étant donné qu’ils n’avaient pas prouvé l’ensemble de leurs allégations, la cour jugea approprié d’accorder à
chacun d’entre eux la somme de 30
[1]
.
GRIEF
Les requérants dénoncent la durée de la procédure, qui ne correspondrait pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» consacrée par l’article 6 § 1 de la Convention.
Selon les requérants, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose ainsi dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement note d’abord que le dossier judiciaire pertinent ne lui est pas accessible car, sinistré lors des inondations des archives en août
2002, il se trouve conservé durablement dans une chambre froide.
Il fait néanmoins valoir que l’affaire, relevant du domaine spécialisé des droits d’auteur, était assez complexe sur le plan juridique. En particulier, elle tirait son origine des contrats conclus longtemps auparavant et les requérants n’étaient pas en mesure de proposer les preuves susceptibles de démontrer la teneur de ceux-ci. Puis, étant donné que la Cour constitutionnelle a observé que l’action était assez vague en ce qui concernait M. Kohout, les tribunaux inférieurs ont dû rectifier ce manque de clarté, procéder à l’administration d’autres preuves et régler les problèmes relatifs à la personne de l’ayant droit du producteur du film.
Selon le Gouvernement, les requérants ont également contribué à la durée de la procédure, en ce qu’ils ont souvent complété leur demande et modifié leurs prétentions et qu’ils n’ont pas réussi à prouver une partie de leurs allégations. Ils ont aussi pleinement usé des recours disponibles. Quant au comportement des juridictions nationales, le Gouvernement relève que l’affaire a été examinée par trois instances, que les tribunaux inférieurs ont chacun statué à deux reprises, tenu plusieurs audiences et apprécié un grand nombre de preuves écrites. La période de quinze mois que la Cour constitutionnelle a mis à statuer ne saurait être considérée comme excessive car il s’agissait en l’espèce d’examiner le fond du recours constitutionnel avant de rendre un arrêt d’annulation.
Enfin, l’enjeu du litige pour les requérants n’exigeait pas selon le Gouvernement que l’affaire fût examinée avec une célérité particulière.
Les requérants expriment leur désaccord avec la conduite des tribunaux inférieurs, laquelle les a obligé à se prévaloir des recours prévus par la loi. Ils s’opposent à ce que la Cour constitutionnelle soit considérée comme une troisième instance. Pour ce qui est des problèmes complexes soulevés par leur affaire, ceux-ci auraient été résolus dans la décision de la juridiction constitutionnelle, et l’amendement à la loi sur les droits d’auteurs, adopté au cours de la procédure, aurait apporté un éclaircissement suffisant. Dès lors, le deuxième tour de la procédure aurait pu être moins long. Les intéressés estiment enfin que la décision rendue en l’espèce présentait un grand enjeu pour les auteurs en République tchèque et que la durée globale de la procédure litigieuse ne saurait être prise pour raisonnable.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants
et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
;
Hartman c. République tchèque
,
n
o
‑
VIII (extraits)).
En l’espèce, la procédure litigieuse, engagée le 22 mars 1994 et terminée le 17 janvier 2001, a duré presque sept ans pour trois instances, dont deux ont statué à deux reprises.
La Cour estime, avec le Gouvernement, que la présente affaire revêtait une certaine complexité, due à l’objet particulier de la procédure et à
l’ancienneté de certains faits litigieux. Le comportement des requérants, mis en avant par le Gouvernement, ne saurait non plus être exempt de toute critique, même si l’on ne saurait leur reprocher d’avoir pleinement tiré parti des voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit interne.
Pour ce qui est du comportement des tribunaux, la Cour relève qu’ils se sont efforcés de traiter l’affaire sans délais inutiles. Il est à noter que le premier jugement a été rendu un an seulement après le déclenchement de la procédure et que les décisions se suivirent à un rythme assez soutenu. A cet égard, la Cour estime que les périodes de dix-neuf et de quatorze mois que le tribunal municipal et la haute cour ont respectivement mis pour rendre leurs secondes décisions ne sauraient dans les circonstances de l’espèce être qualifiées de retards, vu notamment l’enjeu relativement moindre de la procédure.
Eu égard à l’ensemble des éléments recueillis et à la durée globale de la procédure litigieuse, la Cour estime qu’il n’y a pas eu dépassement du «
délai raisonnable
» au sens de l’article
6 §
1 de la Convention.
Dès lors, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rejeter le grief pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président
[1]
Environ 1