CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 10816/02 de Piotr KOZIMOR împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așeză la 6 septembrie 2005 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Traja Pavlovschi Garlicki Mijović Šikuta, judecători și dna Elens-Pasos grefierul adjunct al secțiunii Având în vedere cererea depusă la 22 decembrie 2000, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Piotr Kozimor, este un național polonez care s-a născut în 1971 și trăiește în Przemyśl. La 15 august 1997, Curtea de District Przemyśl a hotărât să dețină reclamantul în reținere având în vedere suspiciunile rezonabile că a comis o crimă. În urma, detenția anterioară a reclamantului a fost prelungită în mai multe ocazii. La 21 decembrie 1998, Curtea Regională Przemyśl ( Sād Wojewódzki ) a condamnat reclamantul de omucidere și l-a condamnat la 25 de ani de închisoare. La 29 aprilie 1999, Curtea de Apel a anulat hotărârea impușită și a remis cazul. La 2 iunie 1999, Curtea Regională Przemyśl (Sād Okręgowy) a decis să prelungească detenția anterioară a reclamantului. Curtea a dat următoarele motive: „Prolungarea detenției reclamantului în reținere este justificată de faptul că reclamantul a fost acuzat de crimă”. La 24 februarie 2000, Curtea Regională Przemyśl a respins cererea reclamantului de eliberare. Motivele deciziei sunt următoarele: „[Reclamantul] a fost acuzat de a fi comis [o crimă] și motivele inițiale pentru a-l păstra în detenție nu au încetat să existe.” La 3 martie 2000, Curtea Regională Przemyśl a prelungit în continuare detenția anterioară a reclamantului. Curtea a constatat că a fost necesară menținerea reclamantului în detenție pentru că a fost acuzat de omucidere și instanța de judecată a început procesul de obținere a probelor de experți. La 12 aprilie 2000, tribunalul de judecată a avut prima audiere. La 2 iunie și 29 august 2000, detenția anterioară a reclamantului a fost prelungită, deoarece instanțele au considerat că necesitatea de a asigura conduita corectă a procedurii și severitatea pedepsei preconizate justifică menținerea custodiei. La 14 septembrie 2000, Curtea de Apel Rzeszów a respins apelul reclamantului împotriva hotărârii din 29 august 2000. Reclamantul susține că nici el, nici avocatul său nu a fost informat despre majoritatea sesiunilor de judecată programate la care a fost prelungită detenția sa în reținere și că nu a fost autorizat să participe la niciuna dintre aceste sesiuni. La 28 decembrie 2000, Curtea Regională Rzeszów a pronunțat hotărâre. Curtea a condamnat reclamantul și l-a condamnat la 25 de ani de închisoare. La 17 mai 2001, Curtea de Apel Rzeszów ( Sād Apelacyjny ) a modificat hotărârea impușită. Curtea a condamnat reclamantul la 15 ani de închisoare. Reclamantul a depus un recurs de cassare la Curtea Supremă ( Sād Najwyższy La 28 februarie 2002, Curtea Supremă a respins apelul de cassare ca fiind evident nefondat. La 28 februarie 2001, Registrul a trimis reclamantului, care în acel moment a fost deținut în reținere în centrul de detenție Przemyśl, un formular de cerere și documente însoțitoare în răspuns la scrisoarea sa în care a notificat intenția de a depune o plângere cu Curtea. Pavelul Tribunalului livrat reclamantului poartă timblul: Curtea Regională Rzeszów (Såd Okręgowy w Rzeszowie... ) și o notă scrisă de mână: censo. (sic), 21.03.2001 (cenzu. 21.03.01 O scrisoare de la Chancellery of the Senat of the Republic of Poland din 30 ianuarie 2001 a fost trimisă reclamantului într-un plic care poartă aceeași timbre de mai sus a Curții Regionale de Rzeszow și o notă scrisă de mână: censorat, 1 [Februarie 20]01 (cenzurowano, 7.02.01 ) și o semnătură ilegibilă. Reclamantul susține, de asemenea, că corespondența sa cu avocatul desemnat de instanță a fost censurată de autoritățile. El a furnizat un plic adresat avocatului său care poartă următoarele timbre: Curtea Regională Rzeszów ( Sād Okręgowy w Rzeszowie ), o notă scrisă manual: censored, 19 [20 iulie]00 (cenzurowano, 19.07.2000 ) și o semnătură ilegibilă. Plicul a fost postat la 19 iulie 2000. Al doilea plic, adresat și avocatului său, poartă aceeași ștampilă a Curții Regionale, o dată: 1.02.2001 și o semnătură ilegibilă. Ambele plicuri au fost trimise de reclamantul de la Centrul de Detenție Przemyśl. Al treilea plic a fost adresat reclamantului de la avocatul său. Ianuarie 2001, poartă următoarele ștampile: Przemyśl Prizon, ( Zakład Karny w Przemyślu ) și o dată: 29.01.2001 și Rzeszów Curtea Regională ( Sād Okręgowy w Rzeszowie ), o semnătură ilegibilă și o dată: 1.02.2001. Legea și practicile interne relevante [1] Măsuri preventive, inclusiv detenția în reținere Codul de procedură penală 1969 Codul de procedură penală 1969, care a rămas în vigoare până la 1 septembrie 1998, a fost enumerat ca măsuri preventive, printre altele, deținerea în custodie, cauțiunea și supravegherea poliției. art. 209 din Codul, care prevede motive generale care justifică impunerea măsurilor preventive, cu condiția ca: „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura calea corectă a procedurii în cazul în care dovezile împotriva acuzatului justifică suficient avizul că a comis o infracțiune penală.” În plus, Codul de procedură penală a permis autorităților o marjă de discreție în ceea ce privește continuarea punerii în aplicare a măsurilor preventive. Detenția privind reținerea a fost considerată cea mai severă măsură preventivă. art. 213 din Codul prevede următoarele: „O măsură preventivă se anulează sau se modifică imediat în cazul în care motivele lor au încetat să existe sau în cazul în care au apărut noi circumstanțe, care justifică anularea unei anumite măsuri sau înlocuirea acesteia cu cele mai mult sau mai puțin severe.” art. 225 din Codul prevede: „Detenția retrasă se impune numai atunci când este obligatorie; această măsură nu se impune în cazul în care cauțiunea sau supravegherea poliției, sau ambele dintre aceste măsuri, sunt considerate adecvate.” art. 217 § 1 din Codul, în versiunea de după 1 ianuarie 1996, prevăzută în măsura în care este cazul: „Detenția retrasă poate fi impusă în cazul în care: (1) Există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau nu are locuință permanentă [în Polonia]; sau (2) există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce martorii să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze conduita corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale.” Punctul 2 din art. 217 a citit apoi: „În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune intenționată [pentru comisie a căror condamnare poate fi] responsabilă cu o condamnare de cel puțin opt ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin trei ani de închisoare, nevoia de a continua deținerea pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate grea să fie impusă.” art. 218 prevede: „Dacă nu există motive speciale contrare, ar trebui să se îndepărteze detenția la înaintare, în special dacă: (1) ar putea pune în pericol viața sau sănătatea acuzatului; sau (2) ar avea efecte excesiv de grele pentru acuzatul sau familia sa.” Până la 4 august 1996, atunci când a fost modificat codul de procedură penală, legea poloneză nu a stabilit termene legale privind detenția în judecată, dar numai în ceea ce privește etapa de investigare. art. 222 din codul de procedură penală, după 4 august 1996, prevedea în măsura în care este cazul: „3. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data în care instanța de primă instanță pronunță hotărârea nu poate depăși un an și șase luni în cazurile referitoare la infracțiuni. În cazurile referitoare la infracțiuni grave [infracțiunile pentru comisia a căror persoană a fost responsabilă cu o condamnare de cel puțin 3 ani de închisoare legală] această perioadă nu poate depăși doi ani. În cazuri îndeosebi justificate, Curtea Supremă poate, cu privire la o cerere formulată de instanța competentă să trateze cazul, ... prelungirea deținerii pe o altă perioadă stabilită care depășește termenele stabilite la alineatele (2) și (3), atunci când este necesară în legătură cu suspendarea procedurii, în scopul unei observații psihice prelungite a acuzatului, atunci când trebuie obținute dovezi din străinătate sau atunci când acuzatul a obstrus în mod deliberat încheierea procedurii în conformitate cu termenele de la alineatul (3).” În continuare, alineatul 4 a fost prelungit pentru a include, de asemenea, „alte circumstanțe semnificative, care nu au putut fi depășite de organele care desfășoară procedura penală”. Codul de procedură penală 1997 Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca fiind una dintre așa-numitele „mesure preventive” (środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauțiunea ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór pololicji ), garanția unei persoane responsabile ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanția unei entități sociale ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a acționării într-o anumită activitate ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea părăsirii țării ( zakaz opuszczania krajuju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura conduita corectă a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni comiterea unei alte infracțiuni grave a acuzate; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” art. 258 menționează motive de detenție în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. În cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există o teamă justificată că un acuzat va încerca să induce [testige sau co acuzații] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comision poate fi responsabil cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 închiderea anilor, nevoia de a continua detenția pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 afirmă, în măsura în care este relevant: „1. Nu se impune detenția împotriva rezidenților dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, menționează: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția împotriva rezidenției se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod serios; sau (2) să implice consecințe excesiv de dure pentru acuzat sau pentru familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. La impunerea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze acest caz poate – dacă este necesar și pe o cerere făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în fața căreia este în suspensie sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească detenția pe o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, în scopul unei observații psihice prelungite a acuzatului sau al pregătirii prelungite a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul căror jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. La 17 septembrie 2004, legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil ( Ustawa o skardze na narszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea 2004” ) a intrat în vigoare. Acesta stabilește diverse mijloace juridice destinate să contracarce și/sau să remedieze durata nejustificată a procedurilor judiciare. Secțiunea 2 din Legea din 2004, în măsura în care este relevantă: „1. Părțile la procedură pot depune o plângere că dreptul lor la un proces într-un termen rezonabil a fost încălcat [în procedură] în cazul în care procedura în cauză durează mai mult decât este necesară pentru examinarea circumstanțelor factuale și juridice ale cauzei ... sau mai mult decât este necesară pentru a încheia procedurile de executare sau alte proceduri privind executarea unei hotărâri judecătorești (lungimea nejustificată a procedurii)”. Secțiunea 5 se citește, în măsura în care este cazul: „1. Se depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii în timp ce procedura este în așteptare. ...” Secțiunea 12 prevede măsuri care pot fi aplicate de către instanța care se ocupă de plângere, citând, în măsura în care este cazul: „1. Curtea respinge o plângere nejustificată. Dacă instanța consideră că plângerea este justificată, se constată că a fost o întârziere necorespunzătoare în cadrul procedurii acuzate. La cererea reclamantului, instanța poate instrui instanța care examinează fondurile cauzei să ia anumite măsuri într-un termen fix. Aceste instrucțiuni nu se referă la evaluarea factuală și juridică a cauzei. În cazul în care plângerea este justificată, instanța poate, la cererea reclamantului, să acorde ... satisfacție echitabilă pentru o sumă care nu depășește 10.000 PLN care urmează să fie plătită de către Trezoreria de Stat. În cazul în care se acordă o astfel de satisfacție, acesta este plătit din bugetul instanței care a efectuat procedurile întârziate.” Secțiunea 18 stabilește normele tranzitorii în ceea ce privește cererile deja pendente în fața Curții. Se citește, în măsura în care este relevant: „1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... se plânge de încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de articolul (1) din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cadrul procedurii impuzate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cazului lor. ...” La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă ( Sād Najwyższy ) a adoptat o rezoluție (nr. III SPP 113/04) în care a decis că, în timp ce legea din 2004 producea efecte juridice începând cu data intrării în vigoare (17 septembrie 2004), dispozițiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care întârzierile au avut loc înainte de această dată și nu au fost încă remediate. Codul de execuție a sentințelor penale 1997 Regulile privind mijloacele de control al corespondenței persoanelor implicate în procedurile penale sunt prevăzute în Codul de execuție a sentințelor penale (Kodeks karny wykonawczy ) („Codul 1997”), care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998. Partea relevantă a articolului 103 § 1 din codul prevede următoarele: „Persoanele convicte (...) au dreptul de a depune plângeri cu instituțiile stabilite prin tratatele internaționale ratificate de Republica Polonia cu privire la protecția drepturilor omului. Correspondența în aceste cazuri (...) este trimisă destinatarului fără întârziere și nu este censurată.” art. 209 prevede: „Dispozițiile privind executarea condamnărilor se aplică în consecință executării detenției la înaintare, sub rezerva modificărilor rezultate din prezentul capitol.” art. 214 § 1 se citește după cum urmează: „Dacă nu sunt prevăzute excepții în prezentul capitol, un deținut dispune de cel puțin aceleași drepturi pe care le asigură o persoană condamnată care îndeplinește o condamnare pedepsită în cadrul unui regim obișnuit într-o închisoare închisă. Nu se aplică nici o restricție, cu excepția celor care sunt necesare pentru a asigura buna desfășurare a procedurilor penale, pentru a menține ordinea și securitatea într-un centru de încarcerare și pentru a preveni demoralizarea deținuților.” art. 217 § 1 se citește, în măsura în care este cazul, după cum urmează: „(...) corespondența deținutului este censurată de [organul la care rămâne dispus], cu excepția cazului în care organul hotărăște contrar.” art. 242 § 5 se citește după cum urmează: „Prohibiția de cenzură înseamnă, de asemenea, interzicerea de a se familiariza cu conținutul scrisorii.” (b) Regulile de detenție privind reținerea 1998 La 1 septembrie 1998 Regulile de detenție privind reținerea ( Rozporzādzenie Ministra Sprawiedliwości w sprawie regulaminu wykonywania tymczasowego aresztowania ) a intrat în vigoare. 36 din regulamente prevede: „Corespondența unui deținut, inclusiv corespondența cu instituțiile internaționale pentru protecția drepturilor omului, care acționează pe baza acordurilor internaționale ratificate de Republica Polonia, cu Ombudsmanul și cu instituțiile publice și locale de guvernare, este trimisă prin intermediul intermediarului organismului la care rămâne dispus.” 37 prevede: „1. În cazul în care organul de la dispoziția [un deținut] încetează în corespondența censoarei, acesta este supus supravegherii sau censurării de către administrația penitenciară, cu excepția cazurilor menționate la art. 73 din Codul de procedură penală și la articolele 102 (11) și 103 din Codul [de execuție a condamnărilor penale]. Correspondența unui deținut este supravegheată de administrarea centrului de detenție atunci când este necesară pentru protecția intereselor sociale, a securității unui centru de detenție sau a cerințelor reeducației personale. Supravegherea menționată la alineatul (2) se execută prin controlul conținutului corespondenței și prin familiarizarea cu formularea acesteia. Correspondența menționată la art. 8 § 3, 102 alineatul (11) și la art. 103 § 1 din Codul [de execuție a sentințelor penale] poate fi supusă numai la controlul conținutului său, care va avea loc în prezența unui deținut.” 38 prevede: „1. Correspondența unui deținut este censorat sau confiscat de administrația închisorii în cazul menționat la art. 105 § 4 din Codul [de execuție a sentințelor penale]. Censoarea înseamnă eliminarea unei părți din text sau de a-l face ilegibil, în timp ce aprecierea corespondenței înseamnă să nu-l transmită unui deținut și să-l plaseze în dosarul său. Decizia de a censura sau de a confisca corespondența este luată de un guvernator, care informează un deținut cu privire la motivele de cenzură sau de criză. În scop de control, o copie a corespondenței înainte de a fi censurată trebuie plasată în dosarul personal al deținutului; în cazul în care deținătorul consultă dosarul, copiii corespondenței înainte de a fi censurate și corespondența confiscată nu trebuie pusă la dispoziția [la el].” COMPLAINTĂ Reclamantul se plângea în legătură cu durata detenției anterioare. Reclamantul s-a plâns în continuare că, în cadrul procedurii de prelungire a detenției anterioare, nici el, nici avocatul său nu erau prezente. Reclamantul s-a plâns, în conformitate cu art. 8 din Convenție, că corespondența sa cu avocatul său, alte instituții din Polonia și Curtea au fost censurate. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata procedurii în cazul său a depășit un „tempo rațional” în sensul prezentei dispoziții. Reclamantul s-a plâns că nu a avut un „proces echitabil” în sensul că instanțele nu erau imparțiale și au evaluat în mod echitabil dovezile. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 3 din Convenție că starea sa de sănătate este prea fragilă pentru a-l păstra în închisoare și că a fost tratat rău de către poliție în timpul arestării sale în 1997. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. În plus, el a plâns că procedura de prelungire a detenției sale nu a fost inversă în cazul în care nici el, nici avocatul său nu a fost notificat de sesiunile de judecată în care a fost prelungită detenția sa în reținere și că au fost împiedicate să asista la acestea. Curtea constată că plângerea nu poate fi examinată în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 8 din Convenție, că corespondența sa cu avocatul său, diverse instituții din Polonia și Curtea au fost censurate de autoritățile. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. El se plângea, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că durata procedurii în cazul său a depășit un „temps motivabil” în sensul prezentei dispoziții. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea nu poate trata chestiunea decât după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general...” Curtea remarcă că prezenta cerere a fost depusă Curtei în momentul în care procedura relevantă a fost în suspensie în fața instanței interne și observă, de asemenea, că, în temeiul articolului 18 din Legea 2004, a fost deschisă persoanelor, cum ar fi reclamantul în cazul în cauză, a căror cauză a fost depusă în fața Curții, în termen de șase luni de la 17 luni. Septembrie 2004, o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii cu instanța internă relevantă, cu condiția ca cererea lor la Curtea să fi fost depusă în cursul procedurii impugnate și că aceasta nu a fost încă declarată admisibilă. 35 § 1 din Convenție și a constatat că a fost eficace în ceea ce privește plângerile referitoare la lungimea excesivă a procedurilor judiciare în Polonia. În special, a considerat că aceasta a fost capabilă amândoi să împiedice presupusa încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil sau continuarea acesteia, precum și să furnizeze soluții adecvate pentru orice încălcare care s-a întâmplat deja (a se vedea Charzyński c. Polonia) (dec.), nr. 15212/03, §§ 36-42). Cu toate acestea, reclamantul a ales să nu se folosească de acest remediu. În consecință, plângerea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § § § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recourslor interne. Reclamantul s-a plâns că nu a avut un „proces echitabil” în sensul că instanțele nu au fost imparțiale și au evaluat în mod echitabil dovezile. Cu toate acestea, Curtea reamintește că nu este solicitat să se ocupe de erorile de fapt și de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, CEDH 1999-I, 28). În cazul în cauză, Curtea nu constată nici o indicație că instanțele au mers dincolo de marja de apreciere lăsată lor în ceea ce privește evaluarea probelor sau că procedura a fost altfel nedreptă, rezultând că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. În cele din urmă, reclamantul a afirmat încălcarea articolului 3 din Convenție în sensul faptului că starea sa de sănătate a fost prea fragilă pentru a-l păstra în închisoare și că în timpul arestării sale în 1997 poliția l-a tratat rău. Cu toate acestea, aceste plângeri nu au fost susținute de nicio probă materială. Rezultă că restul cererii este întemeiat în mod evident bolnav și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerilor reclamantului cu privire la durata detenției anterioare a reclamantului, lipsa egalității de arme în cadrul procedurii de prelungire a detenției anterioare și cenzurarea corespondenței sale; declara restul cererii inadmisibil. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Președintele adjunct de grefier [1] Pentru o versiune mai detaliată a dispozițiilor juridice interne relevante, a se vedea Charzyński c. Polonia (dec.), nr. 15212/03, §§ 12-23, care urmează să fie publicată în CEDH 2005-... – disponibilă și pe site-ul Internet al Curții (http://www.echr.coe.int). [2] Pentru o versiune mai detaliată a dispozițiilor juridice interne relevante, a se vedea Michalak c. Polonia (dec.), nr. 24549/03, §§§§§ 23, care va fi publicată în CEDO 2005-... – disponibil, de asemenea, pe site-ul internet al Curții (http:// [email protected]
Application no. 10816/02
by Piotr KOZIMOR
against Poland
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 6
September 2005 as a Chamber composed of:
Sir
Nicolas
Bratza
,
President
,
Mr
G.
Bonello
,
Mr
K.
Traja
,
Mr
S.
Pavlovschi
,
Mr
L.
Garlicki
,
Ms
L.
Mijović
,
Mr
J.
Šikuta,
judges
,
and Mrs
F.
Elens-Passos
,
Deputy Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 22 December 2000,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Piotr Kozimor, is a Polish national who was born in 1971 and lives in Przemyśl.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
1.
The criminal proceedings
On 15 August 1997 the Przemyśl District Court decided to detain the applicant on remand in view of the reasonable suspicion that he had committed a homicide.
Subsequently, the applicant’s pre-trial detention was prolonged on several occasions.
On 21 December 1998 the Przemyśl Regional Court (
Sąd Wojewódzki
) convicted the applicant of homicide and sentenced him to 25
years’ imprisonment.
On 29 April 1999 the Court of Appeal quashed the impugned judgment and remitted the case.
On 2 June 1999 the Przemyśl Regional Court (
Sąd Okręgowy
) decided to prolong the applicant’s pre-trial detention. The court gave following reasons:
“Prolongation of the applicant’s detention on remand is justified by the fact that the applicant has been accused of homicide”.
On 24 February 2000 the Przemyśl Regional Court dismissed the applicant’s request for release. The reasons of the decision are as follows:
“[The applicant] has been accused of having committed [a homicide] and the original reasons for keeping him in the detention did not cease to exist.”
On 3 March 2000 the Przemyśl Regional Court further prolonged the applicant’s pre-trial detention. The court found that keeping the applicant in detention was necessary because he had been charged with homicide and the trial court had started the process of obtaining expert evidence.
On 12 April 2000 the trial court held the first hearings. Subsequently, ten hearings were held.
On 2 June and 29 August 2000 the applicant’s pre-trial detention was prolonged as the courts considered that the necessity to secure the proper conduct of the proceedings and the severity of the anticipated penalty justified keeping him the custody.
On 14 September 2000 the Rzeszów Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal against the decision of 29 August 2000.
The applicant submits that neither he nor his lawyer was informed about the majority of scheduled court sessions at which his detention on remand was prolonged and that he was not allowed to attend any of these sessions.
On 28 December 2000 the Rzeszów Regional Court gave judgment. The court convicted the applicant and sentenced him to twenty-five years of imprisonment. The applicant appealed.
On 17 May 2001 the Rzeszów Court of Appeal (
Sąd Apelacyjny
) amended the impugned judgment. The court sentenced the applicant to fifteen years’ imprisonment. The applicant lodged a cassation appeal with the Supreme Court (
Sąd Najwyższy
).
On 28 February 2002 the Supreme Court dismissed his cassation appeal as manifestly ill-founded.
2.
The monitoring of the applicant’s correspondence
On 28 February 2001 the Registry sent to the applicant, who at that time had been detained on remand in the Przemyśl Detention Centre, an application form and accompanying documents in reply to his letter in which he had notified his intention to lodge a complaint with the Court. The Court’s envelope delivered to the applicant bears the stamp: Rzeszów Regional Court (
Sąd Okręgowy w Rzeszowie...
) and a hand
‑
written note: censo. (sic), 21.03.2001 (
cenzu. 21.03.01
).
A letter from the Chancellery of the Senate of the Republic of Poland of 30
January 2001 was delivered to the applicant in an envelope that bears the same as above stamp of the Rzeszow Regional Court and a hand
‑
written note: censored, 1 [February 20]01 (
cenzurowano, 7.02.01
) and an illegible signature.
The applicant also submits that his correspondence with his court
‑
appointed lawyer was censored by the authorities. He provided an envelope addressed to his lawyer which bears the following stamps: the Rzeszów Regional Court (
Sąd Okręgowy w Rzeszowie
), a hand-written note: censored, 19 [July 20]00 (
cenzurowano, 19.07.2000
) and an illegible signature. The envelope was posted on 19 July 2000. The second envelope, also addressed to his lawyer, bears the same stamp of the Regional Court, a date: 1.02.2001 and an illegible signature. Both envelopes were sent by the applicant from the Przemyśl Detention Centre. The third envelope was addressed to the applicant from his lawyer. The envelope, posted on 26
January 2001, bears the following stamps: Przemyśl Prison, (
Zakład Karny w Przemyślu
) and a date: 29.01.2001 and Rzeszów Regional Court (
Sąd Okręgowy w Rzeszowie
), an illegible signature and a date: 1.02.2001.
B.
Relevant domestic law and practice
[1]
1.
Preventive measures, including detention on remand
A.
The Code of Criminal Procedure 1969
The Code of Criminal Procedure 1969, which remained in force until 1
September 1998, listed as preventive measures,
inter alia,
detention on remand, bail and police supervision. Article 209 of the Code, which set out general grounds justifying the imposition of preventive measures, provided as follows:
“Preventive measures may be imposed in order to secure the proper course of proceedings if the evidence against the accused sufficiently justifies the opinion that he has committed a criminal offence.”
Furthermore, the Code of Criminal Procedure allowed authorities a margin of discretion as to whether to continue the enforcement of preventive measures. Detention on remand was regarded as the most severe preventive measure. Article 213 of the Code provided as follows:
“A preventive measure shall be immediately quashed or changed if the grounds therefor have ceased to exist or if new circumstances have arisen, which justify quashing a given measure or replacing it with one that is either more or less severe.”
Article 225 of the Code provided:
“Detention on remand shall be imposed only when it is mandatory; this measure shall not be imposed if bail or police supervision, or both of these measures, are considered adequate.”
Article 217 § 1 of the Code, in the version after 1
January 1996, provided insofar as relevant:
“Detention on remand may be imposed if:
(1)
there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or he has no permanent abode [in Poland]; or
(2)
there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce witnesses to give false testimony or to obstruct the proper conduct of proceedings by any other unlawful means.”
Paragraph 2 of Article 217 then read:
“If an accused has been charged with a serious offence or an intentional offence [for the commission of which he may be] liable to a sentence of a statutory maximum of at least eight years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least three years’ imprisonment, the need to continue detention in order to secure the proper conduct of proceedings may be based upon the likelihood that a heavy penalty will be imposed.”
Article 218 provided:
“If there are no special reasons to the contrary, detention on remand should be lifted, in particular, if:
(1)
it may seriously jeopardise the life or health of the accused; or
(2)
it would entail excessively burdensome effects for the accused or his family.”
Until 4 August 1996, when the Code of Criminal Procedure was amended, Polish law did not set out any statutory time-limits concerning detention on remand in court proceedings but only in respect of the investigative stage.
Article 222 of the Code of Criminal Procedure, as applicable after 4
August
1996, provided insofar as relevant:
“3.
The whole period of detention on remand until the date on which the court of first instance gives judgment may not exceed one year and six months in cases concerning offences. In cases concerning serious offences [offences for the commission of which a person was liable to a sentence of a statutory minimum of at least 3
years’ imprisonment] this period may not exceed two years.
4.
In particularly justified cases the Supreme Court may, on an application made by the court competent to deal with the case, ... prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the time-limits set in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a suspension of the proceedings, for the purposes of a prolonged psychiatric observation of the accused, when evidence needs to be obtained from abroad or when the accused has deliberately obstructed the termination of the proceedings in accordance with the terms of paragraph 3.”
Subsequently, paragraph 4 was extended to include also “other significant circumstances, which could not be overcome by the organs conducting the proceedings”.
B.
The Code of Criminal Procedure 1997
The Code of Criminal Procedure of 1997, which entered into force on 1
September 1998, defines detention on remand as one of the so
‑
called “preventive measures” (
środki
zapobiegawcze
). The other measures are bail (
poręczenie majątkowe
), police supervision (
dozór policji
), guarantee by a responsible person (
poręczenie osoby godnej zaufania
), guarantee by a social entity (
poręczenie społeczne
), temporary ban on engaging in a given activity (
zawieszenie oskarżonego w określonej działalności
) and prohibition to leave the country (
zakaz opuszczania kraju
).
Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of the preventive measures. That provision reads:
“Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused’s committing another, serious offence; they may be imposed only if the evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence.”
Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant:
“1.
Detention on remand may be imposed if:
(1)
there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland];
(2)
there is a justified fear that an accused will attempt to induce [witnesses or co
‑
defendants] to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means;
2.
If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8
years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3
years’ imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.”
The Code sets out the margin of discretion as to the continuation of a specific preventive measure. Article 257 reads, in so far as relevant:
“1.
Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.”
Article 259, in its relevant part, reads:
“1.
If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would:
(1)
seriously jeopardise his life or health; or
(2)
entail excessively harsh consequences for the accused or his family.”
The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court – within those time-limits – must in each detention decision determine the exact time for which detention shall continue.
Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable up to 20
July 2000 it provided:
“1.
When imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months.
2.
If, due to the particular circumstances of the case, an investigation cannot be terminated within the term referred to in paragraph 1, the court of first instance competent to deal with the case may – if need be and on an application made by the [relevant] prosecutor – prolong detention for a period [or periods] which as a whole may not exceed 12 months.
3.
The whole period of detention on remand until the date on which the first conviction at first instance is imposed may not exceed 2 years.
4.
Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, for the purposes of a prolonged psychiatric observation of the accused or the prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad, when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.”
On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs
2 and 3 has been vested in the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed.
2.
The remedy for unreasonable length of proceedings
[2]
On 17 September 2004 the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (
Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki
) (“the 2004 Act”) entered into force. It lays down various legal means designed to counteract and/or redress the undue length of judicial proceedings.
Section 2 of the 2004 Act reads, in so far as relevant:
“1.
Parties to proceedings may lodge a complaint that their right to a trial within a reasonable time has been breached [in the proceedings] if the proceedings in the case last longer than is necessary to examine the factual and legal circumstances of the case ... or longer than is necessary to conclude enforcement proceedings or other proceedings concerning the execution of a court decision (unreasonable length of proceedings).”
Section 5 reads, in so far as relevant:
“1.
A complaint about the unreasonable length of proceedings shall be lodged while the proceedings are pending. ...”
Section 12 provides for measures that may be applied by the court dealing with the complaint. It reads, in so far as relevant:
“1.
The court shall dismiss a complaint which is unjustified.
2.
If the court considers that the complaint is justified, it shall find that there was an unreasonable delay in the impugned proceedings.
3.
At the request of the complainant, the court may instruct the court examining the merits of the case to take certain measures within a fixed time-limit. Such instructions shall not concern the factual and legal assessment of the case.
4.
If the complaint is justified the court may, at the request of the complainant, grant ... just satisfaction in an amount not exceeding PLN 10,000 to be paid by the State Treasury. If such just satisfaction is granted it shall be paid out of the budget of the court which conducted the delayed proceedings.”
Section 18 lays down transitional rules in relation to the applications already pending before the Court. It reads, in so far as relevant:
“1.
Within six months after the date of entry into force of this law persons who, before that date, had lodged a complaint with the European Court of Human Rights ... complaining of a breach of the right to a trial within a reasonable time guaranteed by Article
6
(1) of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms ..., may lodge a complaint about the unreasonable length of the proceedings on the basis of the provisions of this law if their complaint to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and if the Court has not adopted a decision concerning the admissibility of their case.
...”
On 18 January 2005 Supreme Court (
Sąd Najwyższy
) adopted a resolution (no. III SPP 113/04) in which it ruled that while the 2004 Act produced legal effects as from the date of its date of entry into force (17
September 2004), its provisions applied retroactively to all proceedings in which delays had occurred before that date and had not yet been remedied.
3.
Censorship of correspondence
(a)
The Code of Execution of Criminal Sentences
1997
Rules relating to means of controlling correspondence of persons involved in criminal proceedings are set out in the Code of Execution of Criminal Sentences (
Kodeks karny wykonawczy
) (“the 1997 Code”) which entered into force on 1
September 1998.
The relevant part of Article
103 §
1 of the Code provides as follows:
“Convicted persons (...) have a right to lodge complaints with institutions established by international treaties ratified by the Republic of Poland concerning the protection of human rights. Correspondence in those cases (...) shall be sent to the addressee without delay and shall not be censored.”
Article 209 provides:
“The provisions concerning the execution of sentences shall apply accordingly to the execution of detention on remand, subject to changes resulting from this Chapter.”
Article 214 § 1 reads as follows:
“Unless exceptions are provided for in the present Chapter, a detainee shall enjoy at least the same rights as are secured to a convicted person serving a sentence of imprisonment under ordinary regime in a closed prison. No restrictions shall be applied to him except such as are necessary to secure the proper conduct of criminal proceedings, to maintain order and security in a remand centre and to prevent demoralisation of detainees.”
Article 217 § 1 reads, in so far as relevant, as follows:
“(...) detainee’s correspondence shall be censored by [the organ at whose disposal he remains], unless the organ decides otherwise.”
Article 242 § 5 reads as follows:
“The prohibition of censorship shall also mean the prohibition of acquainting oneself with the content of the letter.”
(b)
The Rules of Detention on Remand 1998
On 1 September 1998 the Rules of Detention on Remand (
Rozporządzenie Ministra Sprawiedliwości w sprawie regulaminu wykonywania tymczasowego aresztowania
) entered into force.
§
36 of the Rules provides:
“A detainee’s correspondence, including correspondence with the international institutions for the protection of human rights, which act on the basis of international agreements ratified by the Republic of Poland, with the Ombudsman and public and local government institutions, is mailed through the intermediary of the organ at whose disposal he remains.”
§
37 provides:
“1.
If the organ at whose disposal [a detainee] remains ceases to censor correspondence, it shall be subject to the supervision or censorship by the prison administration, except for cases referred to in Article 73 of the Code of Criminal Procedure and Articles 102 (11) and 103 of the Code [of Execution of Criminal Sentences].
2.
The correspondence of a detainee shall be supervised by the administration of the detention centre when necessary for the protection of social interests, the security of a detention centre or requirements of personal re-education.
3.
The supervision referred to in paragraph 2 shall be executed by controlling the content of the correspondence and acquainting oneself with its wording.
4.
The correspondence referred to in Articles 8 § 3, 102 (11) and 103 § 1 of the Code [of Execution of Criminal Sentences] may only be subjected to the control of its content, which shall take place in the presence of a detainee.”
§
38 provides:
“1.
A detainee’s correspondence shall be censored or seized by the prison administration in the case referred to in Article 105 § 4 of the Code [of Execution of Criminal Sentences].
2.
Censorship shall mean deleting a part of text or making it illegible, whereas seizing correspondence shall mean not transmitting it to a detainee and placing it in his file.
3.
The decision to censor or to seize correspondence shall be taken by a Governor, who shall inform a detainee about the reasons for censorship or for seizure.
4.
For controlling purposes a copy of the correspondence before it was censored shall be placed in the detainee’s personal file; if the detainee consults the file, copies of the correspondence before it was censored and the seized correspondence shall not be made available [to him].”
1.
The applicant complained about the length of his pre-trial detention.
2.
The applicant further complained that in the proceedings for the prolongation of the pre-trial detention neither he nor his lawyer was present.
3.
The applicant complained, under Article 8 of the Convention, that his correspondence with his lawyer, other institutions in Poland and the Court had been censored.
4.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the length of the proceedings in his case had exceeded a “reasonable time” within the meaning of this provision.
5.
The applicant complained that he did not have a “fair trial” in that the courts were not impartial and had wrongly assessed the evidence.
6.
Finally, the applicant complained under Article 3 of the Convention that his state of health was too fragile to keep him in prison and that he had been ill-treated by the police during his arrest in 1997.
1.
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his pre-trial detention had been unreasonable.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.
2.
He further complained that the procedure for the prolongation of his detention was not adversarial in that neither he nor his lawyer was notified of the court sessions at which his detention on remand had been prolonged and that they were prevented from attending them.
The Court notes that the complaint falls to be examined under Article
5 §
4 of the Convention.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.
3.
The applicant also complained under Article 8 of the Convention that his correspondence with his lawyer, various institutions in Poland and the Court had been censored by the authorities.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.
4.
He also complained under Article 6 § 1 of the Convention that the length of the proceedings in his case had exceeded a “reasonable time” within the meaning of this provision.
However, pursuant to Article 35 § 1 of the Convention:
“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law...”
The Court observes that the present application was lodged with the Court when the relevant proceedings were pending before the domestic court.
It further observes that, pursuant to section 18 of the 2004 Act, it was open to persons such as the applicant in the present case whose case was pending before the Court to lodge, within six months from 17
September 2004, a complaint about the unreasonable length of the proceedings with the relevant domestic court, provided that their application to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and that it had not yet been declared admissible.
The Court has already examined that remedy for the purposes of Article
35 § 1 of the Convention and found it effective in respect of complaints about the excessive length of judicial proceedings in Poland. In particular, it considered that it was capable both of preventing the alleged violation of the right to a hearing within a reasonable time or its continuation, and of providing adequate redress for any violation that had already occurred (see
Charzyński v. Poland
(dec.), no. 15212/03, §§ 36-42).
However, the applicant has chosen not to avail himself of this remedy.
It follows that the complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
5.
The applicant complained that he did not have a “fair trial” in that the courts had not been impartial and had wrongly assessed the evidence.
However, the Court recalls that it is not called upon to deal with errors of fact and law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article
6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (see
García
Ruiz v.
Spain
[GC], no
§
28).
In the present case, the Court finds no indication that the courts went beyond the margin of appreciation left to them in respect of the assessment of evidence, or that the proceedings were otherwise unfair.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article
35 §§
3 and
4 of the Convention.
6.
Finally the applicant alleged violation of Article 3 of the Convention in that the state of his health was too fragile to keep him in the prison and that during his arrest in 1997 the police had ill-treated him.
However, those complaints have not been supported by any material evidence. Nor has the applicant stated any factual basis for his Convention claims.
It follows that the remainder of the application is manifestly ill
‑
founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the applicant’s complaints concerning the length of the applicant’s pre-trial detention, lack of equality of arms in the proceedings for prolonging his pre-trial detention and the censorship of his correspondence;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Françoise
Elens-Passos
Nicolas
Bratza
Deputy Registrar
President
[1]
.
For a more detailed rendition of the relevant domestic legal provisions see
Charzyński v.
Poland
(dec.), no. 15212/03, §§ 12-23, to be published in ECHR 2005-... – also available on the Court’s Internet site (http://www.echr.coe.int).
[2]
.
For a more detailed rendition of the relevant domestic legal provisions see
Michalak v.
Poland
(dec.), no. 24549/03, §§
12
‑
23, to be published in ECHR 2005-... – also available on the Court’s Internet site (http://
[email protected]
).