CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34964/03 de Paweł KOWALSKI împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 18 octombrie 2005 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Pellonpää Traja Garlicki Borrego Mijović, judecători și grefierul Secțiunii O’Boyle Având în vedere cererea depusă la 13 octombrie 2003, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondurile cazului. Prin deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Paweł Kowalski, este un național polonez, care s-a născut în 1972 și trăiește în Częstochowa, Polonia. Circumstanțe ale cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Detenția anterioară a reclamantului La 3 octombrie 2001, Curtea de District Katowice (Sād Rejonowy) a ordonat ca reclamantul să fie reținut în reținere până la 10 decembrie 2001 având în vedere suspiciunile rezonabile că a comis o serie de infracțiuni într-un grup organizat. Curtea a adăugat că măsura este justificată de complexitatea cauzei și de faptul că reclamantul nu a mărturisit. De asemenea, a considerat că, având în vedere faptul că reclamantul nu a mărturisit și riscul ca acesta să poată manipula dovezile, a fost necesar să-l mențină în detenție pentru a asigura buna desfășurare a anchetei. La 3 decembrie 2001, Curtea de District Katowice, cu o cerere de la Procurorul de Apel Katowice (Prokurator Apelacyjny) ), a prelungit detenția reclamantului în așteptarea anchetei până la 2 ianuarie 2002. Acesta a reiterat motivele acordate anterior pentru detenția sa și a adăugat că măsura a fost, de asemenea, justificată de severitatea pedepsei anticipate. La 13 decembrie 2001, Curtea Regională Częstochowa (Sīd Okręgowy ) a prelungit detenția reclamantului până la 2 aprilie 2002, repetând motivele prezentate în deciziile anterioare. Între 14 martie și 4 decembrie 2002, tribunalele au prelungit detenția anterioară a reclamantului în 5 ocazii. Hotărârile relevante au fost luate de Curtea Regională Częstochowa în următoarele date: la 14 martie 2002 (extinderea detenției sale până la 10 iunie 2002), la 23 mai 2002 (prolungarea detenției până la 10 septembrie 2002) și la 5 Septembrie 2002 (extinderea deținerii sale până la 2 octombrie 2002). Ulterior, hotărârile suplimentare de prelungire a detenției reclamantului au fost luate de Curtea de Apel Katowice (Sād Apelacyjny) la următoarele date: la 25 septembrie 2002 (prolungarea detenției reclamantului până la 10 decembrie 2002) și la 4 decembrie 2002 (extinderea detenției sale până la 24 aprilie 2003). În toate deciziile respective, instanța se baza pe o suspiciune puternică de faptul că reclamantul a comis infracțiuni cu care a fost acuzat. Acestea au considerat că există riscul ca reclamantul să se ascundă sau să se ascundă cu dovezi. Instanțele au subliniat, în plus, necesitatea de a asigura conduita corectă a procedurii, în special necesitatea de a obține dovezi ample, justificate de a-l ține în custodie. Acestea atestă importanța caracterului grav al infracțiunilor și probabilitatea unei condamnații severe. La 24 februarie 2003, ancheta a fost încheiată prin decizia procurorului regional Katowice (Prokurator Okregowy Mai târziu, la o dată neespecificată, reclamantul a fost acuzat în fața Curții Regionale Częstochowa. La 23 aprilie 2003, Curtea Regională Częstochowa a ordonat ca reclamantul să fie reținut în arest până la 2 octombrie 2003. Curtea a făcut referire la o probabilitate puternică că a comis infracțiunile grave cu care a fost acuzat și a subliniat că ar putea fi impusă o penalitate grea. Curtea s-a bazat, de asemenea, pe natura complexă a cauzei și pe faptul că 75 de martori trebuie să fie auziți. Curtea de Apel a prelungit ulterior detenția reclamantului în așteptarea procesului la următoarele date: la 17 septembrie 2003 (extinderea detenției sale până la 24 decembrie 2003) și la 17 decembrie 2003 (prolongând acest termen până la 24 iunie 2004). Curtea a reiterat motivele inițial acordate pentru detenția reclamantului. Se pare că reclamantul este încă în detenție în așteptarea procesului. Procedura privind încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil La 2 mai 2005, reclamantul a depus la Curtea de Apel Katowice o plângere care susține că dreptul său la examinarea cazului său în termenul rezonabil a fost încălcat. Monitorizarea corespondenței reclamantului La 20 octombrie 2003, Curtea a primit scrisoarea reclamantului din 28 septembrie 2003. Pavelul poartă următoarele timbre: „Centroul de detenție Częstochowa primit la 29.09.2003” (Areszt δledczy w Częstochowie wpłynęło dnia 29.09.2003) și „Recepută pentru cenzură fără control la 1 octombrie 2003” și o semnătură ilegibilă și „Recepută pentru cenzură fără control la 8 octombrie 2003” și o semnătură ilegibilă. La 17 septembrie 2004, legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil ( Ustawa o skardze na narszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea 2004” ) a intrat în vigoare. Acesta stabilește diverse mijloace juridice destinate să contracarce și/sau să remedieze durata nejustificată a procedurilor judiciare. Secțiunea 2 din Legea din 2004, în măsura în care este relevantă: „1. O parte la procedură poate depune o plângere că dreptul lor la un proces într-un termen rezonabil a fost încălcat [în cadrul procedurii] în cazul în care procedura în cauză durează mai mult decât este necesară pentru examinarea circumstanțelor factuale și juridice ale cauzei ... sau mai mult decât este necesară pentru a încheia procedurile de executare sau alte proceduri privind executarea unei hotărâri judecătorești (lungimea nejustificată a procedurii)”. Secțiunea 5 se citește, în măsura în care este cazul: „1. Se depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii în timp ce procedura este în așteptare. ...” Secțiunea 12 prevede măsuri care pot fi aplicate de către instanța care se ocupă de plângere, citând, în măsura în care este cazul: „1. Curtea respinge o plângere nejustificată. Dacă instanța consideră că plângerea este justificată, se constată că a fost o întârziere necorespunzătoare în cadrul procedurii acuzate. La cererea reclamantului, instanța poate instrui instanța care examinează fondurile cauzei să ia anumite măsuri într-un termen fix. Aceste instrucțiuni nu se referă la evaluarea factuală și juridică a cauzei. În cazul în care plângerea este justificată, instanța poate, la cererea reclamantului, să acorde ... satisfacție echitabilă pentru o sumă care nu depășește 10.000 PLN care urmează să fie plătită de către Trezoreria de Stat. În cazul în care se acordă o astfel de satisfacție, acesta este plătit din bugetul instanței care a efectuat procedurile întârziate.” Secțiunea 18 stabilește normele tranzitorii în ceea ce privește cererile deja pendente în fața Curții. Se citește, în măsura în care este relevant: „1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... se plânge de încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de art. 6 (1) din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cursul procedurii impuzate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cazului lor. ...” La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă ( Sād Najwyższy ) a adoptat o rezoluție (nr. III SPP 113/04), în care a decis că, în timp ce legea din 2004 produce efecte juridice începând cu data intrării în vigoare (17 septembrie 2004), dispozițiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care întârzierile au avut loc înainte de această dată și nu au fost încă remediate. Măsurile preventive, inclusiv detenția în reținere în mod penal Codul de procedură penală 1969 Codul de procedură penală 1969, care a rămas în vigoare până la 1 septembrie 1998, au fost enumerate ca măsuri preventive, printre altele, detenția în mod reținut, cauțiunea și supravegherea poliției. art. 209 din Codul prevede motive generale care justifică impunerea măsurilor preventive, menționate după cum urmează: „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura calea corectă a procedurii în cazul în care dovezile împotriva acuzatului justifică suficient avizul că a comis o infracțiune penală.” În plus, Codul de procedură penală a permis autorităților o marjă de discreție în ceea ce privește continuarea punerii în aplicare a măsurilor preventive. Detenția privind reținerea a fost considerată cea mai severă măsură preventivă. art. 213 din Codul prevede următoarele: „O măsură preventivă se anulează sau se modifică imediat în cazul în care motivele au încetat să existe sau în cazul în care au apărut noi circumstanțe, care justifică anularea unei anumite măsuri sau înlocuirea acesteia cu cele mai mult sau mai puțin severe.” art. 225 din Codul prevede: „Detenția retrasă se impune numai atunci când este obligatorie; această măsură nu se impune în cazul în care cauțiunea sau supravegherea poliției, sau ambele dintre aceste măsuri, sunt considerate adecvate.” art. 217 § 1 din Codul, în versiunea de după 1 ianuarie 1996, prevăzută în măsura în care este cazul: „Detenția retrasă poate fi impusă în cazul în care: (1) Există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau nu are nici o locuință permanentă [în Polonia]; sau (2) există un risc rezonabil ca un acuzat să încerce să induce martorii să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze conduita corectă a procedurilor prin alte mijloace ilegale; sau alineatul (2) din art. 217 după care a citit: „În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune intenționată [pentru comisie a căror condamnare poate fi] responsabilă cu o condamnare de cel puțin opt ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin trei ani de închisoare, nevoia de a continua deținerea pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate grea să fie impusă.” art. 218 prevede: „Dacă nu există motive speciale contrare, ar trebui să se îndepărteze detenția la înaintare, în special dacă: (1) ar putea pune în pericol viața sau sănătatea acuzatului; sau (2) ar avea efecte excesiv de grele pentru acuzatul sau familia sa.” Până la 4 august 1996, atunci când a fost modificat codul de procedură penală, legea poloneză nu a stabilit termene legale privind detenția în judecată, dar numai în ceea ce privește etapa de investigare. art. 222 din codul de procedură penală, după 4 august 1996, prevedea în măsura în care este cazul: „3. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data în care instanța de primă instanță pronunță hotărârea nu poate depăși un an și șase luni în cazurile referitoare la infracțiuni. În cazurile referitoare la infracțiuni grave [infracțiunile pentru comisia a căror persoană a fost responsabilă cu o condamnare de cel puțin 3 ani de închisoare legală] această perioadă nu poate depăși doi ani. În cazuri îndeosebi justificate, Curtea Supremă poate, cu privire la o cerere formulată de instanța competentă să trateze cazul, ... prelungirea deținerii în reținere pentru o altă perioadă stabilită care depășește termenele stabilite la alineatele (2) și (3), atunci când este necesară în legătură cu suspendarea procedurii, o observație psihiatică prelungită a acuzatului, atunci când trebuie obținute dovezi din străinătate sau atunci când acuzatul a obstrus în mod deliberat încheierea procedurii în termenele menționate la alineatul (3).” În continuare, alineatele (4) au fost prelungite și „alte circumstanțe semnificative, care nu puteau fi depășite de organele care desfășoară procedura penală”. Codul de procedură penală 1997 Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” (środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauțiunea ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór pololicji ), garanția unei persoane responsabile ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanția unei entități sociale ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a acționării într-o anumită activitate ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea părăsirii țării ( zakaz opuszczania krajuju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „1. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura buna desfășurare a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni că un acuzat comite o altă infracțiune gravă; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune. art. 258 menționează motive de reținere în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. Se poate impune o detenție la reținere dacă: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) Există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co-apăratori] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze cursul corect al procedurii prin alte mijloace ilegale; în cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comisie poate fi responsabil cu o sentință maximă legală de cel puțin 8 închiderea de ani, sau dacă o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura conduita corectă a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 citește, în măsura în care este cazul: „1. Nu se impune detenția în reținere dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția în reținere se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar putea: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod grav; sau (2) să implice consecințe extrem de dure pentru acuzatul sau familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. În plus, a fost adăugat noul alineatul (5). „O hotărâre a Curții de Apel adoptată în temeiul alineatului (4) poate fi apelată la ședința Curții de Apel într-un comitet de trei judecători.” Condamnările aplicabile în ceea ce privește infracțiunile de jaf, fraudă și acționând într-un grup criminal organizat în conformitate cu art. 280 § § 1 și 2 din Codul Penal (Kodeks Karny) , o persoană condamnată pentru jaf este condamnată la o condamnare de la 2 la 12 ani de închisoare; în cazul jafului armat, condamnarea este de la 3 la 15 ani de închisoare. O persoană condamnată pentru fraudă este condamnată la o condamnare de la 6 luni la 8 ani de închisoare (art. 286). Acționând într-un grup organizat înființat pentru comiterea infracțiunilor este o infracțiune în temeiul articolului 258 din Codul Penal; sentința aplicabilă este de la 1 lună la 3 ani de închisoare sau, în cazul acționării într-un grup organizat înarmat, de la 3 luni la 5 ani de închisoare. Regulile privind mijloacele de control al corespondenței persoanelor implicate în procedurile penale sunt stabilite în Codul de executie a sentințelor penale ( Kodeks karny wykonawczy ) din 1 septembrie 1998. art. 103 din acest cod, care este conținut în capitolul IV „Drepturile și obligațiile persoanelor condamnate”, prevede următoarele: „Persoanele convicte, consilierul lor, reprezentanții și organizațiile neguvernamentale relevante au dreptul de a depune plângeri cu instituțiile înființate de tratatele internaționale ratificate de Republica Polonia cu privire la protecția drepturilor omului. În aceste cazuri, corespondența persoanelor private de libertate se trimite imediat la destinatar și nu trebuie censurată.” Dispozițiile referitoare la executarea deținerii în reținere (articolele 207-223) sunt conținute în capitolul XV intitulat „Detenție privind reținerea în reținere”. art. 217 § 1 se citește, în măsura în care este cazul: „... corespondența unui deținut este censurată de [autoritatea la care revine], cu excepția cazului în care autoritatea decide altfel.” În conformitate cu art. 214 § 1, „Dacă nu sunt prevăzute excepții în prezentul capitol, un deținut dispune de cel puțin aceleași drepturi pe care le asigură o persoană condamnată care îndeplinește o condamnare pe cale de închisoare în cadrul regimului obișnuit într-o închisoare închisă. Nu se aplică nici o restricție, cu excepția celor care sunt necesare pentru a asigura conduita corectă a procedurilor penale, pentru a menține ordinea și securitatea într-un centru de reținere și pentru a preveni demoralizarea deținuților.” art. 242 § 5, care este conținut în capitolul XXI intitulat „Definiții”, prevede: „Prohibiția de cenzură înseamnă, de asemenea, interzicerea de a se familiariza cu conținutul unei scrisori.” COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că deținerea anterioară este inexact de lungă durată și, de asemenea, se plânge în temeiul articolului 6 cu privire la durata procedurii penale. În ceea ce privește monitorizarea corespondenței reclamantului, Curtea depune de oficiu o plângere cu privire la o încălcare a articolului 8 din Convenție. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 3 din Convenție cu privire la durata detenției anterioare. Curtea consideră că aceasta nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se anunțe această parte a cererii guvernului contestat. În temeiul articolului 6 reclamantul susține că nu a avut la dispoziția acestuia în termen rezonabil. Curtea constată că această plângere este examinată în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția care, în partea sa relevantă, prevede: „În decizia ... de orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea poate trata chestiunea numai după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general ...” Curtea observă că prezenta cerere a fost depusă cu Curtea în momentul în care procedura relevantă a fost în suspensie în fața instanței interne. În plus, subliniază că, în conformitate cu art. 18 din Legea de 2004, este deschisă persoanelor, cum ar fi reclamantul în cazul în cauză, a căror cauză a fost pe cale de a depune Curtea, în termen de șase luni de la 17 Septembrie 2004, o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii cu instanța internă relevantă, cu condiția ca cererea lor la Curtea să fi fost depusă în cursul procedurii impugnate și că aceasta nu a fost încă declarată admisibilă. 35 § 1 din Convenție și a constatat că a fost eficace în ceea ce privește plângerile cu privire la lungimea excesivă a procedurilor judiciare în Polonia. În special, a considerat că aceasta a fost capabilă amândoi să împiedice presupusa încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil sau continuă, precum și să furnizeze soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Charzyński c. Polonia) (dec.), nr. 15212/03, §§ 36-42). Curtea remarcă că reclamantul a utilizat noi remedii pentru durata excesivă a procedurii. El a depus o plângere cu privire la încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil în temeiul Legii 2004 cu instanța relevantă. Cazul său este în așteptare. În consecință, plângerea este prematură și trebuie respinsă pentru neepuizarea recourslor interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. În ceea ce privește monitorizarea corespondenței reclamantului, Curtea depune de oficiu o plângere cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenție. Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului în temeiul articolului 5 3 privind durata detenției anterioare și plângerea în temeiul articolului 8 privind încălcarea dreptului de respectare a corespondenței sale formulate de Curtea ex officio Declară restul cererii inadmisibile. Președintele grefierului Michael O’Boyle Nicolas Bratza [1] Această parte a declarației de drept și practică interne este relevantă numai pentru cauzele nr. 7347/02 ( Kusyk v. Polonia ), 22752/03 ( Midera v. Polonia ) și 36566/03 ( Leszczak Polonia ). Pentru o reformă mai detaliată a dispozițiilor juridice interne relevante a se vedea Charzyński v. Polonia (dec.) nr. 15212/03, §§§ 12-23; și Michalak v. Polonia (dec.) nr. 24549/03, §§ 12-23, care urmează să fie publicat în CEDH 2005-...; disponibil și pe site-ul Internet al Curții: www.echr.coe.int
Application no. 34964/03
by Paweł KOWALSKI
against Poland
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 18
October 2005 as a Chamber composed of:
Sir
Nicolas
Bratza
,
President
,
Mr
G.
Bonello
,
Mr
M.
Pellonpää
,
Mr
K.
Traja
,
Mr
L.
Garlicki
,
Mr
J.
Borrego Borrego
,
Ms
L.
Mijović,
judges
,
and Mr
M.
O’Boyle
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 13 October 2003,
Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together.
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Paweł Kowalski, is a Polish national, who was born in 1972 and lives in Częstochowa, Poland.
A.
Circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
A.
The applicant’s pre-trial detention
On 3 October 2001 the Katowice District Court (
Sąd Rejonowy
) ordered that the applicant be detained on remand until 10 December 2001 in view of the reasonable suspicion that he had committed a series of offences in an organised group. The court added that the measure was justified by the complexity of the case and the fact that the applicant had not confessed. It also considered that, given the applicant had not confessed and the risk that he might tamper with evidence, keeping him in detention was necessary to secure the proper conduct of the investigation.
The applicant’s appeal against the detention order, likewise his further appeals against decisions prolonging his detention and applications for release were unsuccessful.
On 3 December 2001 the Katowice District Court, on an application from the Katowice Appeal Prosecutor (
Prokurator Apelacyjny
), prolonged the applicant’s detention pending investigation until 2 January 2002. It reiterated the grounds previously given for his detention and added that the measure was also justified by the severity of the anticipated sentence.
On 13 December 2001 the Częstochowa Regional Court (
Sąd Okręgowy
) prolonged the applicant’s detention until 2 April 2002, repeating the grounds that had been given in the previous decisions. It also stated that there was no risk that it would seriously jeopardise his life or health, or entail excessively harsh consequences for the applicant or his family.
Between 14 March and 4 December 2002 the courts prolonged the applicant’s pre-trial detention on 5 occasions. The relevant decisions were given by the Częstochowa Regional Court on the following dates: on 14
March 2002 (extending his detention until 10 June 2002), on 23
May 2002 (prolonging his detention until 10 September 2002) and on 5
September 2002 (extending his detention until 2 October 2002). Subsequently, further decisions prolonging the applicant’s detention were taken by the Katowice Court of Appeal (
Sąd Apelacyjny
) on the following dates: on 25 September 2002 (prolonging the applicant’s detention until 10
December 2002) and on 4 December 2002 (extending his detention up to 24
April 2003).
In all those decisions the courts relied on a strong suspicion that the applicant had committed offences with which he had been charged.
They considered that there was a risk that the applicant might go into hiding or tamper with evidence. The courts further stressed that the need to secure the proper conduct of the proceedings, especially the need to obtain extensive evidence, justified holding him in custody. They attached importance to the grave nature of the offences and the likelihood of a severe sentence of imprisonment.
On 24 February 2003 the investigation was terminated by the decision of the Katowice Regional Prosecutor (
Prokurator Okregowy
).
Later, on an unspecified date, the applicant was indicted before the Częstochowa Regional Court.
On 23 April 2003 the Częstochowa Regional Court ordered that the applicant be kept in custody until 2 October 2003. The court referred to a strong likelihood that he had committed the serious offences with which he had been charged and stressed that a heavy penalty might be imposed on him. The court also relied on the complex nature of the case and the fact that 75
witnesses were to be heard.
Subsequently, the Katowice Court of Appeal prolonged the applicant’s detention pending trial on the following dates: on 17 September 2003 (extending his detention until 24 December 2003) and on 17
December 2003 (prolonging that term until 24 June 2004). The court reiterated the grounds originally given for the applicant’s detention.
It appears that the applicant is still in detention pending trial.
B.
The proceedings concerning a breach of the right to a trial within a reasonable time
On 2 May 2005 the applicant lodged with the Katowice Court of Appeal a complaint alleging that his right to have his case examined within the reasonable time had been violated. The proceedings are pending.
C.
Monitoring of the applicant’s correspondence
On 20 October 2003 the Court received the applicant’s letter of 28
September 2003. The envelope bears the following stamps: “Częstochowa detention Centre received on 29.09.2003” (
Areszt Śledczy w Częstochowie wpłynęło dnia 29.09.2003)
and “Received for censorship without control on 1 October 2003” and an illegible signature and “Received for censorship without control on 8 October 2003” and an illegible signature.
B.
Relevant domestic law and practice
1.
Remedies against unreasonable length of the proceedings
[1]
On 17 September 2004 the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (
Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki
) (“the 2004 Act”) entered into force. It lays down various legal means designed to counteract and/or redress the undue length of judicial proceedings.
Section 2 of the 2004 Act reads, in so far as relevant:
“1.
A party to proceedings may lodge a complaint that their right to a trial within a reasonable time has been breached [in the proceedings] if the proceedings in the case last longer than is necessary to examine the factual and legal circumstances of the case ... or longer than is necessary to conclude enforcement proceedings or other proceedings concerning the execution of a court decision (unreasonable length of proceedings).”
Section 5 reads, in so far as relevant:
“1.
A complaint about the unreasonable length of proceedings shall be lodged while the proceedings are pending. ...”
Section 12 provides for measures that may be applied by the court dealing with the complaint. It reads, in so far as relevant:
“1.
The court shall dismiss a complaint which is unjustified.
2.
If the court considers that the complaint is justified, it shall find that there was an unreasonable delay in the impugned proceedings.
3.
At the request of the complainant, the court may instruct the court examining the merits of the case to take certain measures within a fixed time-limit. Such instructions shall not concern the factual and legal assessment of the case.
4.
If the complaint is justified the court may, at the request of the complainant, grant ... just satisfaction in an amount not exceeding PLN 10,000 to be paid by the State Treasury. If such just satisfaction is granted it shall be paid out of the budget of the court which conducted the delayed proceedings.”
Section 18 lays down transitional rules in relation to the applications already pending before the Court. It reads, in so far as relevant:
“1.
Within six months after the date of entry into force of this law persons who, before that date, had lodged a complaint with the European Court of Human Rights ... complaining of a breach of the right to a trial within a reasonable time guaranteed by Article
6 (1) of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms ..., may lodge a complaint about the unreasonable length of the proceedings on the basis of the provisions of this law if their complaint to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and if the Court has not adopted a decision concerning the admissibility of their case.
...”
On 18 January 2005 the Supreme Court (
Sąd Najwyższy
) adopted a resolution (no. III SPP 113/04) in which it ruled that while the 2004 Act produced legal effects as from the date of its date of entry into force (17
September 2004), its provisions applied retroactively to all proceedings in which delays had occurred before that date and had not yet been remedied.
2.
Preventive measures, including detention on remand
A.
The Code of Criminal Procedure 1969
The Code of Criminal Procedure 1969, which remained in force until 1
September 1998, listed as preventive measures,
inter alia,
detention on remand, bail and police supervision. Article 209 of the Code, which set out general grounds justifying the imposition of preventive measures, provided as follows:
“Preventive measures may be imposed in order to secure the proper course of proceedings if the evidence against the accused sufficiently justifies the opinion that he has committed a criminal offence.”
Furthermore, the Code of Criminal Procedure allowed authorities a margin of discretion as to whether to continue the enforcement of preventive measures. Detention on remand was regarded as the most severe preventive measure. Article 213 of the Code provided as follows:
“A preventive measure shall be immediately quashed or changed if the grounds therefore have ceased to exist or if new circumstances have arisen, which justify quashing a given measure or replacing it with one that is either more or less severe.”
Article 225 of the Code provided:
“Detention on remand shall be imposed only when it is mandatory; this measure shall not be imposed if bail or police supervision, or both of these measures, are considered adequate.”
Article 217 § 1 of the Code, in the version after 1
January 1996, provided insofar as relevant:
“Detention on remand may be imposed if:
(1)
there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or he has no permanent abode [in Poland]; or
(2)
there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce witnesses to give false testimony or to obstruct the proper conduct of proceedings by any other unlawful means; or
Paragraph 2 of Article 217 then read:
“If an accused has been charged with a serious offence or an intentional offence [for the commission of which he may be] liable to a sentence of a statutory maximum of at least eight years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least three years’ imprisonment, the need to continue detention in order to secure the proper conduct of proceedings may be based upon the likelihood that a heavy penalty will be imposed.”
Article 218 provided:
“If there are no special reasons to the contrary, detention on remand should be lifted, in particular, if:
(1)
o
it may seriously jeopardise the life or health of the accused; or
(2)
o
it would entail excessively burdensome effects for the accused or his family.”
Until 4 August 1996, when the Code of Criminal Procedure was amended, Polish law did not set out any statutory time-limits concerning detention on remand in court proceedings but only in respect of the investigative stage.
Article 222 of the Code of Criminal Procedure, as applicable after 4
August
1996, provided insofar as relevant:
“3.
The whole period of detention on remand until the date on which the court of first instance gives judgment may not exceed one year and six months in cases concerning offences. In cases concerning serious offences [offences for the commission of which a person was liable to a sentence of a statutory minimum of at least 3 years’ imprisonment] this period may not exceed two years.
4.
In particularly justified cases the Supreme Court may, on an application made by the court competent to deal with the case, ... prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the time-limits set in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a suspension of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, when evidence needs to be obtained from abroad or when the accused has deliberately obstructed the termination of the proceedings in the terms referred to in paragraph 3.”
Subsequently, paragraph 4 was extended to include also “other significant circumstances, which could not be overcome by the organs conducting the proceedings”.
B.
The Code of Criminal Procedure 1997
The Code of Criminal Procedure of 1997, which entered into force on 1
September 1998, defines detention on remand as one of the so-called “preventive measures” (
środki
zapobiegawcze
). The other measures are bail (
poręczenie majątkowe
), police supervision (
dozór policji
), guarantee by a responsible person (
poręczenie osoby godnej zaufania
), guarantee by a social entity (
poręczenie społeczne
), temporary ban on engaging in a given activity (
zawieszenie oskarżonego w określonej działalności
) and prohibition to leave the country (
zakaz opuszczania kraju
).
Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of the preventive measures. That provision reads:
“1. Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused’s committing another, serious offence; they may be imposed only if the evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence.
Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant:
“1.
Detention on remand may be imposed if:
(1)
there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland];
(2)
there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce [witnesses or co-defendants] to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means;
2.
If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8
years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3
years’ imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.”
The Code sets out the margin of discretion as to the continuation of a specific preventive measure. Article 257 reads, in so far as relevant:
“1.
Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.”
Article 259, in its relevant part, reads:
“1.
If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would:
(1)
seriously jeopardise his life or health; or
(2)
entail excessively harsh consequences for the accused or his family.”
The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court – within those time-limits – must in each detention decision determine the exact time for which detention shall continue.
Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable up to 20 July 2000 it provided:
“1.
Imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months.
2.
If, due to the particular circumstances of the case, an investigation cannot be terminated within the term referred to in paragraph 1, the court of first instance competent to deal with the case may – if need be and on the application made by the [relevant] prosecutor – prolong detention for a period [or periods] which as a whole may not exceed 12 months.
3.
The whole period of detention on remand until the date on which the first conviction at first instance is imposed may not exceed 2 years.
4.
Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, a prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad, when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.”
On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs 2 and 3 has been vested with the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed. In addition, new paragraph 5 was added. It provides:
“ A decision of the Court of Appeal taken pursuant to paragraph 4 may be appealed against to the Court of Appeal sitting in a panel of three judges.”
3.
Sentences applicable in respect to offences of robbery, fraud and acting in an organised criminal group
Pursuant to Article 280 §§ 1 and 2 of the Criminal Code (
Kodeks Karny)
, a person convicted of robbery is liable to a sentence from 2 to 12 years’ imprisonment; in case of armed robbery, the applicable sentence is from 3
to 15 years’ imprisonment.
A person convicted of fraud is liable to a sentence of imprisonment ranging from 6 months to 8 years (Article 286).
Acting in an organised group set up in order to commit offences is an offence under Article 258 of the Criminal Code; the applicable sentence is from 1 month’s to 3 years’ imprisonment or, in case of acting in an armed organised group, from 3 months’ to 5 years’ imprisonment.
4.
Censorship of correspondence
Rules relating to means of controlling correspondence of persons involved in criminal proceedings are set out in the Code of Execution of Criminal Sentences (
Kodeks karny wykonawczy
) of 1
September 1998.
Article 103 of that Code, which is contained in Chapter IV entitled “Rights and duties of convicted persons”, provides as follows:
“Convicted persons, their counsel, representatives and the relevant non-governmental organisations have a right to lodge complaints with institutions set up by international treaties ratified by the Republic of Poland concerning the protection of human rights. In those cases, correspondence of persons deprived of their liberty shall be sent to the addressee without delay and shall not be censored.”
Provisions relating to the execution of detention on remand (Articles 207-223) are contained in Chapter XV entitled “Detention on remand”.
Article 217 § 1 reads, in so far as relevant:
“... a detainee’s correspondence shall be censored by [the authority at whose disposal he remains], unless the authority decides otherwise.”
Pursuant to Article 214 § 1,
“Unless exceptions are provided for in the present Chapter, a detainee shall enjoy at least the same rights as are secured to a convicted person serving a sentence of imprisonment under the ordinary regime in a closed prison. No restrictions shall be applied to him except such as are necessary to secure the proper conduct of criminal proceedings, to maintain order and security in a remand centre and to prevent demoralisation of detainees.”
Article 242 § 5, which is contained in Chapter XXI entitled “Definitions”, provides:
“The prohibition of censorship shall also mean the prohibition of acquainting oneself with the contents of a letter.”
1.
The applicant complains under Article 5 §
3 of the Convention that his pre-trial detention is inordinately lengthy.
2.
He also complains under Article 6 about the length of criminal proceedings.
3.
In respect of the monitoring of the applicant’s correspondence, the Court raises
ex officio
a complaint about a breach of Article 8 of the Convention.
1.
The applicant complains under Article 5
§
3 of the Convention about the length of his pre-trial detention.
The Court considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary to give notice of this part of the application to the respondent Government.
2.
Under Article 6 the applicant submits that he did not have his case heard within a “reasonable time”.
The Court finds that this complaint falls to be examined under Article
6 §
1 of the Convention which, in its relevant part, provides:
“In the determination ... of any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”
However, pursuant to Article 35 § 1 of the Convention:
“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law ...”
The Court observes that the present application was lodged with the Court when the relevant proceedings were pending before the domestic court.
It further observes that, pursuant to section 18 of the 2004 Act, it was open to persons such as the applicant in the present case whose case was pending before the Court to lodge, within six months from 17
September 2004, a complaint about the unreasonable length of the proceedings with the relevant domestic court, provided that their application to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and that it had not yet been declared admissible.
The Court has already examined that remedy for the purposes of Article
35 § 1 of the Convention and found it effective in respect of complaints about the excessive length of judicial proceedings in Poland. In particular, it considered that it was capable both of preventing the alleged violation of the right to a hearing within a reasonable time or its continuation, and of providing adequate redress for any violation that has already occurred (see
Charzyński v. Poland
(dec.), no.
15212/03, §§ 36-42).
The Court notes that the applicant made use of new remedies for the excessive length of proceedings. He lodged a complaint about a breach of the right to a trial within a reasonable time under the 2004 Act with the relevant court. His case is pending. Accordingly, the complaint is premature and must be rejected for non-exhaustion of domestic remedies within the meaning of Article 35 § 1 of the Convention.
3.
In respect of the monitoring of the applicant’s correspondence, the Court raises
ex officio
a complaint about a breach of Article 8 of the Convention.
The Court considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary to give notice of this part of the application to the respondent Government.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the applicant’s complaint under Article 5
§
3 concerning the length of his pre-trial detention and the complaint under Article 8 concerning a breach of the right to respect for his correspondence raised by the Court
ex officio
;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Registrar
President
[1]
This part of the statement of domestic law and practice is relevant only for cases nos. 7347/02 (
Kusyk v. Poland
), 22752/03 (
Midera v. Poland
) and 36576/03 (
Leszczak
v.
Poland
). For a more detailed rendition of the relevant domestic legal provisions see
Charzyński v. Poland
(dec.) no. 15212/03, §§ 12-23; and
Michalak v. Poland
(dec.) no.
24549/03, §§ 12-23, to be published in ECHR 2005-…; also available on the Court’s Internet site:
www.echr.coe.int