KOTLARSKI v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly struck out of the list;Partly inadmissible
KOTLARSKI v. POLAND (CtEDO, 2009)
Cea decizia nr. 25044/07 de către Damian KOTLARSKI împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Quarta Secțiune), care a stat la 7 aprilie 2009 în calitate de Cameră compusă din: Nicolas Bratza, Președintele, Lech Garlicki, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ledi Bianku, Mihai Poalelungi, judecători și Lawrence Early, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 22 mai 2007, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 25 noiembrie 2008 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Damian Kotlarski, este un național polonez născut în 1973 și trăiește în Pruszków. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołīsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Primul set de proceduri penale împotriva reclamantului Reclamantul a fost arestat la 7 iulie 2001 pentru acuzații de trafic de droguri, jaf, incitare la incendiu și a aderarea unei bande criminale organizate. Prin decizia Curții de district din Varșovia din 11 iulie 2001 a fost reținut în reținere. Apoi, detenția anterioară a reclamantului a fost prelungită în mai multe ocazii de către Curtea Regională de Varșovia (deciziile din 1 octombrie 2001, 27 Decembrie 2001, 3 aprilie 2002, 24 februarie 2003, 20 iunie 2005, 26 septembrie 2005, 30 ianuarie 2006, 24 aprilie 2006, 18 august 2006 și 27 noiembrie 2006) și de Curtea de Apel din Varșovia (decizii din 2 iulie 2002, 22 octombrie 2002, 4 iulie 2003, 30 decembrie 2003, 26 martie 2004, 6 iulie 2004, 14 septembrie 2004 și 23 noiembrie 2004). Instanțele au justificat decizia lor de prelungire a detenției reclamantului în retragere și refuzul lor de a-l elibera prin complexitatea cauzei, numărul semnificativ de acuzați, existența unei suspiciuni rezonabile de faptul că reclamantul a comis infracțiunile în cauză și severitatea condamnării anticipate. Aceste considerații au condus instanțele să presupună că, în cazul în care reclamantul ar fi eliberat, ar putea obstrucționa cursul corect al procedurii. Reclamantul a solicitat, fără succes, să fie eliberat din detenție și să facă ca această măsură preventivă să se schimbe într-o măsură mai liniștită (deciziile Curții de Apel din 1 februarie 2002 și 9 august 2002). La 4 februarie 2005, Curtea Regională de Varșovia a condamnat reclamantul la 10 ani de închisoare. La 22 septembrie 2006, Curtea de Apel din Varșovia a anulat hotărârea de primă instanță și a trimis cazul în judecată. Procedura este în prezent în așteptare în fața instanței de primă instanță. 2. Al doilea set de proceduri penale împotriva reclamantului La 17 noiembrie 2004, procurorul de apel din Varșovia a adus un alt proiect de lege de acuzare împotriva reclamantului pentru acuzarea traficului de droguri, mai multe conturi de jaf, traficul de arme și aderarea unei bande criminale organizate și a solicitat să fie reținut. La 18 noiembrie 2004, Curtea de District din Varșovia a emis un mandat de arestare împotriva reclamantului, care era deja reținut în cursul celuilalt set de proceduri. Apoi, deținerea anterioară a reclamantului a fost prelungită în mai multe ocazii de către Curtea Regională din Varșovia (deciziile de la 7 Februarie 2005, 27 iunie 2005, 26 octombrie 2005 și 20 martie 2006) și de Curtea de Apel din Varșovia (decizii din 14 noiembrie 2006, 23 februarie 2007, 27 iulie 2007 și 11 decembrie 2007). Instanțele au justificat decizia lor de prelungire a detenției reclamantului în retragere și refuzul lor de a-l elibera prin complexitatea cauzei, numărul semnificativ de acuzați, existența unei suspiciuni rezonabile de faptul că reclamantul a comis infracțiunile în cauză și severitatea condamnării anticipate. Aceste considerații au condus instanțele să presupună că, în cazul în care reclamantul ar fi eliberat, ar putea obstrucționa cursul corect al procedurii. Reclamantul a solicitat, fără succes, să fie eliberat din detenție și să facă ca această măsură preventivă să se schimbe într-o măsură mai liniștită (deciziile Curții de Apel din 29 iulie 2005, 28 decembrie 2006, 23 martie 2007 și 21 august 2007). La 4 aprilie 2008, reclamantul a fost eliberat pe cauțiune, iar tribunalul l-a interzis să părăsească țara și l-a pus sub supravegherea poliției. Procedura penală este în prezent în așteptare în fața instanței de primă instanță. COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 5 § 3 din Convenția privind lungimea excesivă a detenției anterioare. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 2 că continuarea sa detenție a constituit în practică privarea de libertate și a încălcat dreptul la presunție de nevinovăție. Lungimea LEI de detenție anterioară. Reclamantul s-a plâns că durata de detenție anterioară a fost excesivă. El se bazează pe art. 5 § 3 din Convenție, care, în măsura în care este cazul, citește după cum urmează: „Toată persoana arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (c) din prezentul articol are ... dreptul la proces într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții care pot apărea pentru proces.” Prin scrisoarea din 7 noiembrie 2008, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de această parte a cererii și a solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „(...) Guvernul dorește să exprese, prin intermediul declarației unilaterale, recunoașterea faptului că detenția anterioară a reclamantului nu a fost compatibilă cu o cerință de „tempă rațională” cu sensul articolului 5 § 3 din Convenție. În aceste circumstanțe și având în vedere faptele particulare ale cazului, Guvernul declară că acestea oferă reclamantului să plătească suma de 2.000 EUR. Suma menționată mai sus, care este de a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, vor fi eliberate de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termen de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Guvernul ar sugera cu respect ca declarația de mai sus să fie acceptată de Curte ca „un alt motiv” care să justifice izbucnirea din lista de cauze a Curții, astfel cum se menționează la art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție. (...)” Într-o scrisoare din 15 decembrie 2008, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația Guvernului era inacceptabil de scăzută. Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să ia o cerere sau o parte a unei cereri din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să atace un caz sau o parte din acest caz din lista sa în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Acesta reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale ale unui guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa, în special de Tahsin Acar (a se vedea Hotărârea Tahsin Acar c. Turcia , [GC] , nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec.) nr. 28953/03). Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare care implică presupusa aderare la o bandă criminală organizată (a se vedea Sandowycz c. Polonia , nr. 37274/06, § 43, 27 ianuarie 2009) – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării acestei părți a cererii (art. 37 alineatul (1) litera (c). În plus, având în vedere considerentele de mai sus, în special având în vedere cazul clar și extins Legea cu privire la acest subiect, Curtea este convinsă că respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenție și în Protocolurile acestuia, nu solicită să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § în amendă În consecință, aceaceasta ar trebui eliminată din listă. 2 că continuarea sa detenție constituie în practică privarea de libertate și a încălcat dreptul său la presunție de nevinovăție. Curtea consideră că materialul în posesia sa nu dezvăluie nici o apariție a unei încălcări a acestei dispoziții ale Convenției. Prin urmare, această parte a cererii este întemeiat în mod evident bolnav în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; în ceea ce privește plângerea de mai sus, în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție; declară restul cererii inadmisibile. Președintele Registrului Lawrence Early Nicolas Bratza