AFFAIRE AKAT c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 45050/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia »), de către un cetățean al acestui stat, Murat Akat (« reclamantul »), la 20 octombrie 1998, în temeiul articolului anterior 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de Maiestrul M. Vefa, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc (« Guvernul ») nu a desemnat un agent pentru procedura înaintea Curții.

Reclamantul invoca în special încălcarea articolelor 11 și 13 din Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni reformate (art. 52 § 1).

Prin hotărâre din 15 martie 2005, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament). PE FOND

În 1993, în timp ce era profesor la un liceu din Diyarbakır, reclamantul s-a afiliat Sindicatului Agenților din Educație, Știință și Cultură (Eğitim-Sen), afiliat Federației Sindicatelor Sectorului Public (Kesk).

Din cauza activităților sindicale, a fost supus la mai multe sancțiuni disciplinare, și anume o avertisment și două rețineri salariale, prima de 1/30 și a doua de 1/15.

Printr-o decizie din 6 august 1998, la cererea prefectului regiunii supuse legii marțiale și pe baza articolului 4 g) al decretului-lege nr. 285, a fost mutat la Konya. B. Versiunea Guvernului

La 29 noiembrie 1995, în timp ce era profesor la Diyarbakır, reclamantul a participat la o manifestație la Ankara fără a solicita autorizație prealabilă conducerii sale.

Printr-o decizie din 27 decembrie 1995, pe baza articolului 125 § C-g din legea nr. 657, Hotărârea Educației Naționale a informat reclamantul de o sancțiune disciplinară constând într-o reținere de 1/30 din salariu.

Printr-o decizie din 22 ianuarie 1998, reclamantul a fost informat că i s-a aplicat un « avertisment » pentru că și-a abandonat cursurile pe 11 decembrie 1997.

La 3 martie 1998, reclamantul a plecat din Diyarbakır pentru a participa la o manifestație la Ankara, fără a solicita autorizație conducerii sale. Apoi a fost deschisă o procedură disciplinară împotriva sa.

La 3 august 1998, a depus memoriul său de apărare.

Printr-o decizie din 12 august 1998, pe baza articolului 125 § C-g din legea nr. 657, Hotărârea Educației Naționale a informat reclamantul că a fost condamnat la o reținere de 1/15 din salariu.

Printr-o decizie din 15 septembrie 1998, reclamantul a fost supus unei rețineri de 1/30 din salariu.

Printr-o scrisoare din 25 septembrie 2002, Guvernul a informat Curtea că reclamantul a fost mutat, nu la propunerea guvernatorului regiunii supuse legii marțiale, ci pe baza legii nr. 657 privind funcționarii. Bazând-se pe informațiile primite de la Ministerul Muncii și Securității Sociale, a precizat că nu existau informații cu privire la afiliere reclamantului la un sindicat.

Legea nr. 657 privind funcționarii reglementează statutul și cariera funcționarilor. 1. Puterile prefectului regiunii supuse legii marțiale

La momentul faptelor, art. 4 g) al decretului-lege nr. 285 referitor la înființarea prefecturii regiunii în care legea marțială este în vigoare le conferea guvernatorului acestei regiuni puterea de a cere, în scopul de a proteja ordinea publică și securitatea generală, transferul personalului sectorului public într-un oraș situat în afara acestei regiuni.

Conform decretului-lege nr. 285, deciziile administrative luate de prefect nu pot fi contestate înaintea instanțelor administrative. Mai mult, responsabilitatea penală sau civilă a acestuia și a prefecților departamentelor regiunii, din cauza deciziilor sale referitoare la transferul personalului sectorului public, nu poate fi ridicată înaintea instanțelor penale sau civile. 25. art. 3 a) al decretului-lege nr. 430 privind măsurile complementare care urmează să fie luate în contextul legii marțiale prevede că prefectul regiunii în cauză poate cere transferul funcționarilor din această regiune din motive de securitate, siguranță sau ordine publică. 2. Controlul jurisdicțional al actelor emise de prefectul regiunii supuse legii marțiale 26. art. 7 al decretului-lege nr. 285 promulgat pe 10 iulie 1987 și referitor la prefectura regiunii supuse legii marțiale, așa cum a fost modificat prin decretul-lege nr. 425 din 9 mai 1990, prevede că niciun act administrativ adoptat în aplicarea decretului-lege nr. 285 nu poate fi obiectul unui recurs în anulare. 27. art. 8 al decretului nr. 430 este redactat după cum urmează: « Responsabilitatea penală, financiară sau juridică a guvernatorului regiunii supuse legii marțiale sau a guvernatorului unei provincii în care este legea marțială nu poate fi angajată pentru deciziile sau actele luate în exercitarea puterilor care le sunt conferite prin prezentul decret, și niciun proces nu poate fi inițiat în acest sens înaintea oricărei autorități judiciare, cu excepția dreptului victimei de a cere despăgubiri de la stat pentru daunele neintemeiate suferite de aceasta. » 3. Jurisprudența Curții Constituționale

Constituționalitatea articolului 7 al decretului-lege nr. 285, așa cum a fost modificat prin decretul-lege nr. 425 din 9 mai 1990, a fost examinată de Curtea Constituțională. Într-o hotărâre pronunțată pe 10 ianuarie 1991 și publicată în Jurnalul Oficial din 5 martie 1992, aceasta a declarat: « Nu este posibil să se reconcilieze această prevedere [care prevede imposibilitatea de a efectua un control jurisdicțional al actelor emise de prefectul regiunii supuse legii marțiale] cu principiul statului de drept (...) Regimul legii marțiale nu constituie un regim arbitrar care scapă oricărui control jurisdicțional. Nu poate fi contestat faptul că actele individuale și reglementare ale autoritarilor competente sub legea marțială trebuie să fie supuse unui control jurisdicțional. Nerespectarea acestui principiu nu este acceptabilă în țări conduse de un regim democratic și fondate pe libertate. Cu toate acestea, prevederea contestată figurează într-un decret-lege care nu poate fi supus controlului constituțional (...) Prin urmare, trebuie respins recurs în anulare pentru incompatibilitate ratione materiae (yetkisizlik) (...) »

În ceea ce privește art. 8 al decretului-lege nr. 430, prin două hotărâri pronunțate pe 3 iulie 1991 și 26 mai 1992, respectiv publicate în Jurnalul Oficial pe 8 martie 1992 și 18 decembrie 1993, Curtea Constituțională și-a confirmat jurisprudența anterioară și a respins recursul în anulare pentru incompatibilitate ratione materiae. PE DREPT

Reclamantul susține că nu se plânge de decizia de transfer luată împotriva sa, ci de absența căilor de atac disponibile în regiunea supusă legii marțiale pentru a contesta această decizie, în timp ce acestea există în restul Turciei.

Reclamantul recunoaște că, din motive de serviciu și de nevoie publică, poate fi transferat. Susține că exista un deficit de profesori în regiunea supusă legii marțiale și nu în cele unde a fost transferat. Majoritatea celor care au fost transferați erau lideri de sindicatu, ceea ce a avut drept efect anularea în practică a exercitării dreptului de a desfășura activități sindicale. Invoca că aceasta este de natură să pună la îndoială buna-credință a Guvernului și necesitatea interesului public.

Curtea constată că această excepție este strâns legată de reclamațiile bazate pe articolele 11 și 13 din Convenție. Curtea reamintește că în hotărârea sa privind admisibilitatea a hotărât să unească aceast excepție cu fondul.

Guvernul susține că Convenția nu garantează dreptul de transfer și nici locul unde trebuie să lucreze funcționarii. Decizând să transfere reclamantul la Konya, administrația a folosit doar prerogativele sale discreționare. Referindu-se la jurisprudența Curții, susține că art. 11 din Convenție nu interzice transferul funcționarilor din motive de utilitate publică chiar și pentru cei care ar fi membri de sindicatu.

Guvernul explică că sindicatele lucrează pentru apărarea intereselor colective ale persoanelor pe care le reprezintă și nu pentru apărarea intereselor individuale. De aceea, nu este concepibil de imaginat că transferul unui membru al sindicatului să fie un obstacol activităților sale sindicale. Invoca că art. 11 garantează dreptul la libertatea de a se afilia sau nu la un sindicat. Or, transferul reclamantului nu a avut drept consecință încetarea afilerii sale la sindicatul în cauză și nici nu l-a împiedicat să-și continue activitățile sindicale.

Guvernul susține că reclamantul nu a fost transferat la Konya din cauza opiniilor sale și nici din cauza afilerii la un sindicat; exista posibilitatea de a-și continua activitățile sindicale. Persoana în cauză a fost transferată pe baza articolului 76 din legea nr. 657 privind funcționarii. Acest transfer nu a modificat în niciun fel drepturile sale dobândite, cum ar fi salariu, avansare și indemnități. În sfârșit, susține că, în conformitate cu această prevedere, un funcționar care persistă în comportamentul de indisciplină trebuie să fie transferat.

Curtea reamintește că art. 11 § 1 din Convenție prezintă libertatea sindicală ca o formă sau un aspect particular al libertății de asociație; nu asigură membrilor sindicatelor un tratament precis din partea statului și în special dreptul membrilor lor de a nu fi transferați (a se vedea Sindicatul Național al Poliției Belgiene c. Belgia, hotărâre din 27 octombrie 1975, seria A nr. 19, p. 17, § 38).

Curtea subliniază că, într-o cauză care rezultă dintr-o cerere individuală, ea trebuie să se limiteze pe cât posibil, fără a uita contextul general, la examinarea problemelor ridicate de cazul concret care i-a fost supus (a se vedea, dintre altele, Guzzardi c. Italia, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, pp. 31-32, § 88, și Young, James și Webster c. Regatul Unit, hotărâre din 13 august 1981, seria A nr. 44, § 52). Prin urmare, nu o incumbă să aprecieze conform Convenției oportunitatea deciziei de transfer ca atare. Scopul ei este de a studia efectele unei asemenea decizii asupra dreptului reclamantului de a desfășura activități sindicale conform articolului 11 din Convenție.

Curtea observă că, pe baza articolului 4 g) al decretului-lege nr. 285, reclamantul se plânge că decizia de transfer luată împotriva sa de prefectul regiunii supuse legii marțiale a încălcat dispozițiile articolului 11. Constată apoi că această decizie era prevăzută de lege. Mai mult, nu se contestă că statutul reclamantului este reglementat de legea nr. 657 privind funcționarii.

În cauza de față, Curtea constată că statutul persoanei în cauză prevede, în principiu, posibilitatea de transfer într-un alt serviciu sau într-un alt oraș conform nevoilor interesului public. În această privință, decizia de transfer în cauză nu constituie o limitare sau o împiedicare a dreptului său de a se afilia unui sindicat, de a exercita sau de a se bucura de libertatea de asociație. Cât privește libertatea sa individuală de asociație, a păstrat-o atât în drept, cât și în fapt, în pofida măsurii incriminate, în sensul că a rămas membru al organizației sale sindicale (a se vedea, de exemplu, Schmidt și Dahlström c. Suedia, hotărâre din 6 februarie 1976, seria A nr. 21).

Pe baza elementelor supuse aprecierii sale, și în pofida versiunii faptelor date de Guvern cu privire la sancțiunile disciplinare aplicate reclamantului, Curtea constată că acesta nu susține suficient și în mod convingător faptul că decizia incriminată ar fi constituit o constrângere sau o atentare care să afecteze substanța dreptului său la libertatea de asociație, așa cum o consacră art. 11 din Convenție. De asemenea, nu este mai convinse că ar fi împiedecat să desfășoare activități sindicale la noua sa poziție sau loc de transfer.

Deși decizia de transfer este considerată de reclamant ca o ingerință a autorităților naționale în dreptul său de a exercita activități sindicale, Curtea este de părere că această măsură se încadrează în cadrul gestionării și exercitării unei bune administrări a serviciului public al statului. Decidând să transfere persoana în cauză într-un alt oraș sau altă regiune, autoritarilor naționale au acționat în cadrul marjei lor de apreciere. Reamintește că statutul reclamantului prevede, în principiu, posibilitatea de transfer într-un alt serviciu sau într-un alt oraș. Decizia în cauză nu constituie o limitare sau o împiedicare a dreptului reclamantului de a-și exercita dreptul la libertatea de asociație. De asemenea, acesta nu susține în niciun fel alegrația sa și nu demonstrează că decizia incriminată l-a împiedecat să desfășoare activități sindicale la noua sa poziție sau loc de transfer.

Prin urmare, la lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu a demonstrat că decizia de transfer luată împotriva sa a constituit o ingerință astfel încât dreptul său de a desfășura activități sindicale a fost afectat în substanța sa.

Prin urmare, nu există încălcarea articolului 11 din Convenție.

Referindu-se la jurisprudența Curții, Guvernul susține că art. 13 necesită un recurs intern doar pentru reclamațiile care pot fi considerate « apărabile » conform Convenției.

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs care permite invocarea drepturilor și libertăților Convenției, așa cum pot fi consacrate în el. Prin urmare, această prevedere are ca efect necesitatea unui recurs intern abilitat să examineze conținutul unei « reclamații apărabile » bazate pe Convenție și să ofere soluția potrivită (a se vedea, între altele, Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 157, CEDO 2000-XI). Sfera obligației pe care art. 13 o impune statelor contractante variază în funcție de natura reclamației reclamantului. Cu toate acestea, recursul cerut de art. 13 trebuie să fie « efectiv » în practică și în drept (a se vedea, de exemplu, İlhan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22277/93, § 97, CEDO 2000-VII). « Efectivitatea » unui « recurs » în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant. De asemenea, « instanța » despre care vorbește această prevedere nu trebuie să fie o instituție judiciară, dar atunci puterile și garanțiile pe care le prezintă intră în considerare pentru aprecierea efectivității recursului exercitat înaintea ei. În plus, ansamblul recursurilor oferite de dreptul intern poate îndeplini cerințele articolului 13, chiar dacă niciunul dintre ele nu o satisface în întregime singur (a se vedea, între altele, Silver și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 25 martie 1983, seria A nr. 61, p. 42, § 113, și Chahal c. Regatul Unit, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Recueil 1996-V, pp. 1869-1870, § 145).

În cauza de față, Curtea reamintește că pe baza articolului 4 g) al decretului-lege nr. 285, care acordă vaste prerogative în materie de transfer prefectului de regiune supus legii marțiale, acesta poate cere transferul personalului sectorului public într-un oraș situat în afara acestei regiuni. Trebuie constatat că în fața unor asemenea prerogative, care pot fi considerate excesive, absența unui control jurisdicțional în materie de transfer al reclamantului nu oferă garanții suficiente pentru a evita abuzuri potențiale sau pentru a permite pur și simplu controlul legalității deciziilor astfel luate. Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că atât dispozițiile care conferă competențe prefectului regiunii supuse legii marțiale, cât și aplicarea acestei reglementări scapă unui control jurisdicțional (a se vedea Çetin și alții, precitat, § 61). În consecință, recursurile jurisdicționale ale actelor emise de prefectul regiunii supuse legii marțiale nu îndeplinesc criteriul « efectivității » în scopul articolului 13, deoarece recursul necesar nu este efectiv în drept și nici în practică (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, Güneri și alții, precitat, § 88, Çetin și alții, precitat, § 66, și Doğan și alții, precitat, §§ 110 și 164).

Din aceasta, trebuie considerat că reclamantul este scutit de obligația de a epuiza căile de atac interne. Curtea respinge prin urmare excepția Guvernului.

Prin urmare, Curtea considers că a fost încălcarea articolului 13 din Convenție din cauza inexistenței unui recurs în dreptul intern înaintea unei instanțe naționale care să permită contestarea deciziei de transfer luate împotriva reclamantului de prefectul regiunii supuse legii marțiale.

Ca daună morală, reclamantul solicită suma de 15 000 EUR. Ca daună materială corespunzătoare unei pierderi de venituri salariale, reclamantul solicită 31 085 EUR.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea constată că reclamantul a suferit daună morală din cauza inexistenței unui recurs în dreptul intern înaintea unei instanțe naționale care să permită contestarea deciziei de transfer luate împotriva sa de prefectul regiunii supuse legii marțiale. Judecând în echitate, i-a acordat 500 EUR sub acest punct. Cât privește dauna materială, jurisprudența Curții stabilește că trebuie să existe o legătură cauzală evidentă între dauna invocată de reclamant și încălcarea Convenției, și aceasta poate, dacă este cazul, include și o indemnizație pentru pierdere de venituri (a se vedea, între altele, Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania (art. 50), hotărâre din 13 iunie 1994, seria A nr. 285-C, pp. 57-58, §§ 16-20). În cauza de față, Curtea nu a constatat încălcarea articolului 11 din Convenție (§45 de mai sus). În aceste condiții, nu există legătură de cauzalitate directă între transferul reclamantului și pierderea de venituri invocată. Prin urmare, respinge în întregime cererea de daună materială (a se vedea Zengin c. Turcia, nr. 46928/99, § 74, 28 octombrie 2004). B. Cheltuieli și costuri

Bazând-se pe tarifele baroului din Diyarbakır și argumentând că numărul de ore pe care avocat său le-a dedicat pregătirii cerei sale, reclamantul solicită suma de 1 965 EUR. La aceasta adaugă 750 EUR corespunzând cheltuielilor de traducere, telefon și corespondență.

Guvernul contestă aceste sume pe care nu le consideră etayate.

Având în vedere elementele din dosar, Curtea constată că reclamantul nu etayează suficient cererile sale referitoare la cheltuieli și costuri. Judecând în echitate, decide să îi aloce suma de 1 000 EUR. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge excepția Guvernului; 2. Declară că nu a fost încălcarea articolului 11 din Convenție; 3. Declară că a fost încălcarea articolului 13 din Convenție; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, a fi convertite în lire turce la cursul aplicabil la data decontării: i. 500 EUR (cinci sute de euro) pentru daună morală; ii. 1 000 EUR (o mie de euro) pentru cheltuieli și costuri; iii. orice sumă care poate fi datorată drept impozit asupra acestor sume; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 20 septembrie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte La prezenta hotărâre se află atașată, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, opinia concordantă a D-lui Judecătorului Cabral Barreto. J.-P.C. S.D.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 45050/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Murat Akat (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 20 octobre 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e M. Vefa, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le requérant alléguait en particulier la violation des articles 11 et 13 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 15 mars 2005, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1993, alors qu’il était enseignant dans un lycée à Diyarbakır, le requérant adhéra au Syndicat des agents de l’éducation, de la science et de la culture ( Eğitim-Sen ), rattaché à la Fédération des syndicats du secteur public ( Kesk ).

En raison de ses activités syndicales, il fit l’objet de plusieurs sanctions disciplinaires, à savoir un avertissement et deux retenues de salaires, la première de 1/30 e et la seconde de 1/15 e .

Par une décision du 6 août 1998, à la demande du préfet de la région soumise à l’état d’urgence et sur le fondement de l’article 4 g) du décret-loi n o 285, il fut muté à Konya. B. La version du Gouvernement

Le 29 novembre 1995, alors qu’il était enseignant à Diyarbakır, le requérant participa à une manifestation à Ankara sans en avoir demandé l’autorisation préalable à sa hiérarchie.

Par une décision du 27 décembre 1995, sur le fondement de l’article 125 § C-g de la loi n o 657, la direction de l’Education nationale informa le requérant d’une sanction disciplinaire consistant en une retenue de 1/30 e sur son traitement.

Par une décision du 22 janvier 1998, le requérant fut informé qu’un « avertissement » lui avait été infligé pour n’avoir pas donné ses cours le 11 décembre 1997.

Le 3 mars 1998, le requérant quitta Diyarbakır pour participer à une manifestation à Ankara, sans en demander l’autorisation à sa hiérarchie. Puis une procédure disciplinaire fut déclenchée à son encontre.

Le 3 août 1998, il déposa son mémoire en défense.

Par une décision du 12 août 1998, sur le fondement de l’article 125 § C-g de la loi n o 657, la direction de l’Education nationale informa le requérant qu’il avait été condamné à une retenue de 1/15 e sur son traitement.

Par une décision du 15 septembre 1998, le requérant fut frappé d’une retenue de 1/30 e sur son salaire.

Par une lettre du 25 septembre 2002, le Gouvernement a informé la Cour que le requérant avait été muté, non pas sur proposition du gouverneur de la région soumise à l’état d’urgence, mais sur le fondement de la loi n o 657 sur les fonctionnaires. En se fondant sur les informations reçues du ministère du Travail et de la Sécurité sociale, il précisa qu’aucune information n’existait au sujet de l’adhésion du requérant à un syndicat. II.

La loi n o 657 relative aux fonctionnaires régit le statut et la carrière des fonctionnaires. 1. Les pouvoirs du préfet de la région soumise à l’état d’urgence

A l’époque des faits, l’article 4 g) du décret-loi n o 285 relatif à l’instauration de la préfecture de la région où l’état d’urgence est en vigueur conférait au gouverneur de cette région le pouvoir de demander, dans le but de protéger l’ordre public et la sécurité générale, la mutation du personnel du secteur public dans une ville située en dehors de cette région.

En vertu du décret-loi n o 285, les décisions administratives prises par le préfet ne peuvent pas être attaquées devant les juridictions administratives. En outre, la responsabilité pénale ou civile de ce dernier et des préfets des départements de la région, en raison de ses décisions concernant la mutation du personnel du secteur public, n’est pas susceptible d’être soulevée devant les juridictions pénales ou civiles.

L’article 3 a) du décret-loi n o 430 sur les mesures complémentaires à prendre dans le cadre de l’état d’urgence prévoit que le préfet de la région concernée peut demander la mutation de fonctionnaires de cette région pour des raisons de sécurité, de sûreté ou d’ordre public. 2. Le contrôle juridictionnel des actes émanant du préfet de la région soumise à l’état d’urgence

L’article 7 du décret-loi n o 285 promulgué le 10 juillet 1987 et portant sur la préfecture de la région soumise à l’état d’urgence, tel qu’il est modifié par le décret-loi n o 425 du 9 mai 1990, dispose qu’aucun acte administratif pris en application du décret-loi n o 285 ne peut être l’objet d’un recours en annulation.

L’article 8 du décret n o 430 est ainsi libellé : « La responsabilité pénale, financière ou juridique du gouverneur de la région soumise à l’état d’urgence ou du gouverneur d’une province où règne l’état d’urgence ne saurait être engagée pour des décisions ou des actes pris dans l’exercice des pouvoirs que leur confère le présent décret, et aucune action ne saurait être intentée en ce sens devant quelque autorité judiciaire que ce soit, sans préjudice du droit pour la victime de demander réparation à l’Etat des dommages injustifiés subis par elle. » 3. La jurisprudence de la Cour constitutionnelle

La constitutionnalité de l’article 7 du décret-loi n o 285, tel que modifié par le décret-loi n o 425 du 9 mai 1990, a été examinée par la Cour constitutionnelle. Dans un arrêt rendu le 10 janvier 1991 et publié dans le Journal officiel du 5 mars 1992, celle-ci a déclaré : « Il n’est pas possible de concilier cette disposition [qui prévoit l’impossibilité de procéder à un contrôle juridictionnel des actes émanant du préfet de la région soumise à l’état d’urgence] avec le principe de l’état de droit (...) Le régime de l’état d’urgence ne constitue pas un régime arbitraire échappant à tout contrôle juridictionnel. On ne peut pas douter que les actes individuels et réglementaires faits par les autorités compétentes sous l’état d’urgence doivent être soumis à un contrôle juridictionnel. Le non-respect de ce principe n’est pas envisageable dans des pays dirigés par un régime démocratique et fondés sur la liberté. Toutefois, la disposition litigieuse figure dans un décret-loi qui ne peut faire l’objet d’un contrôle constitutionnel (...) Partant, il y a lieu de rejeter le recours en annulation pour incompatibilité ratione materiae ( yetkisizlik ) (...) »

Quant à l’article 8 du décret-loi n o 430, par deux arrêts rendus les 3 juillet 1991 et 26 mai 1992, respectivement publiés dans le Journal officiel les 8 mars 1992 et 18 décembre 1993, la Cour constitutionnelle a confirmé sa jurisprudence précitée et rejeté le recours en annulation pour incompatibilité ratione materiae . EN DROIT I.

Le requérant fait valoir qu’il ne se plaint pas de la décision de mutation prise à son encontre mais de l’absence de voie de recours disponibles dans la région soumise à l’état d’urgence pour attaquer cette décision, alors qu’il en existe dans le reste de la Turquie.

Le requérant admet que, pour des raisons de service et de besoin public, il peut être muté. Il fait valoir qu’il existait un déficit d’enseignants dans la région soumise à l’état d’urgence et non dans celles où il a été muté. La majorité de ceux qui ont été mutés étaient des dirigeants de syndicats, ce qui a eu pour effet de réduire à néant, en pratique, l’exercice du droit de mener des activités syndicales. Il allègue que cela est de nature à mettre en doute la bonne foi du Gouvernement et le besoin du service public.

La Cour constate que cette exception est étroitement liée aux griefs tirés des articles 11 et 13 de la Convention. La Cour rappelle que dans sa décision sur la recevabilité elle a décidé de la joindre au fond. II.

Le Gouvernement soutient que la Convention ne garantit pas le droit de mutation ni le lieu où les fonctionnaires doivent travailler. En décidant de muter le requérant à Konya, l’administration n’a fait qu’utiliser ses prérogatives discrétionnaires. Se référant à la jurisprudence de la Cour, il soutient que l’article 11 de la Convention n’interdit pas la mutation des fonctionnaires pour cause d’utilité publique même pour ceux qui seraient membres de syndicats.

Le Gouvernement explique que les syndicats œuvrent pour la défense des intérêts collectifs des personnes qu’ils représentent et non pour la défense des intérêts individuels. C’est pourquoi, il n’est pas pensable d’imaginer que la mutation d’un membre d’un syndicat soit un obstacle à ses activités syndicales. Il allègue que l’article 11 garantit le droit à la liberté de s’affilier ou non à un syndicat. Or, la mutation du requérant n’a pas eu pour conséquence de mettre un terme à son adhésion au syndicat en question ni de l’empêcher de poursuivre ses activités syndicales.

Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas été muté à Konya en raison de ses opinions ni de son adhésion à un syndicat ; il y avait la possibilité de mener ses activités syndicales. L’intéressé a été muté sur le fondement de l’article 76 de la loi n o 657 relative aux fonctionnaires. Cette mutation n’a en rien modifié ses droits acquis, tels que salaire, avancement et indemnités. Enfin, il soutient que, conformément à cette disposition, un fonctionnaire persistant dans son comportement d’indiscipline doit être muté.

La Cour rappelle que l’article 11 § 1 de la Convention présente la liberté syndicale comme une forme ou un aspect particulier de la liberté d’association ; il n’assure pas aux membres des syndicats un traitement précis de la part de l’Etat et notamment le droit pour ses membres de ne pas être mutés (voir Syndicat national de la police belge c. Belgique , arrêt du 27 octobre 1975, série A n o 19, p. 17, § 38).

La Cour souligne que, dans une cause issue d’une requête individuelle, il lui faut se borner autant que possible, sans oublier le contexte général, à examiner les problèmes soulevés par le cas concret dont on l’a saisie (voir, entre autres, Guzzardi c. Italie , arrêt du 6 novembre 1980, série A n o 39, pp. 31-32, § 88, et Young, James et Webster c. Royaume-Uni , arrêt du 13 août 1981, série A n o 44, § 52). Partant, il ne lui incombe pas en l’occurrence d’apprécier au regard de la Convention l’opportunité de la décision de mutation en tant que telle. Elle a pour objectif d’étudier les incidences d’une telle décision sur le droit du requérant de mener des activités syndicales au regard de l’article 11 de la Convention.

La Cour relève que, sur le fondement de l’article 4 g) du décret-loi n o 285, le requérant se plaint que la décision de mutation prise à son encontre par le préfet de la région soumise à l’état d’urgence a méconnu les dispositions de l’article 11. Elle observe ensuite que cette décision était prévue par la loi. Par ailleurs, il n’est pas contesté que le statut du requérant est régi par la loi n o 657 relative aux fonctionnaires.

En l’espèce, la Cour constate que le statut de l’intéressé prévoit, en principe, la possibilité de mutation dans un autre service ou dans une autre ville selon les besoins du service public. A cet égard, la décision de mutation en cause ne constitue pas une limitation ou un empêchement à son droit d’adhérer à un syndicat, d’exercer ou de jouir de la liberté d’association. Quant à sa liberté individuelle d’association, il l’a conservée en droit comme en fait malgré la mesure incriminée dans le sens où il est resté membre de son organisations syndicale (voir, par exemple, Schmidt et Dahlström c. Suède , arrêt du 6 février 1976, série A n o 21).

D’après les éléments soumis à son appréciation, et nonobstant la version des faits donnée par le Gouvernement quant aux sanctions disciplinaires infligées au requérant, la Cour constate que ce dernier n’étaye pas suffisamment ni de manière convaincante le fait que la décision incriminée aurait constitué une contrainte ou une atteinte touchant à la substance même de son droit à la liberté d’association, tel que le consacre l’article 11 de la Convention. Elle n’est en outre pas plus convaincue qu’il serait empêché de mener des activités syndicales dans son nouveau poste ou lieu de mutation.

Bien que la décision de mutation soit considérée par le requérant comme une ingérence des autorités nationales dans son droit à exercer des activités syndicales, la Cour est d’avis que cette mesure s’inscrit dans le cadre de la gestion et de l’exercice d’une bonne administration du service public de l’Etat. En décidant de muter l’intéressé dans une autre ville ou une autre région, les autorités nationales ont agi dans le cadre de leur marge d’appréciation. Elle rappelle que le statut du requérant prévoit, en principe, la possibilité de mutation dans un autre service ou dans une autre ville. La décision en cause ne constitue pas une limitation ou un empêchement au droit du requérant d’exercer son droit à la liberté d’association. Par ailleurs, ce dernier n’étaye aucunement son allégation et ne démontre pas que la décision incriminée l’a empêché de mener des activités syndicales dans son nouveau poste ou lieu de mutation.

Partant, à la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que le requérant n’a pas démontré que la décision de mutation prise à son encontre a constitué une ingérence telle que son droit à mener des activités syndicales a été atteint dans sa substance.

Il n’y a donc pas violation de l’article 11 de la Convention. III.

Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement fait valoir que l’article 13 exige un recours interne pour les seules plaintes que l’on peut estimer « défendables » au regard de la Convention.

La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de s’y prévaloir des droits et libertés de la Convention tels qu’ils peuvent s’y trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d’exiger un recours interne habilitant à examiner le contenu d’un « grief défendable » fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié (voir, parmi d’autres, Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 157, CEDH 2000 ‑ XI). La portée de l’obligation que l’article 13 fait peser sur les Etats contractants varie en fonction de la nature du grief du requérant. Toutefois, le recours exigé par l’article 13 doit être « effectif » en pratique comme en droit (voir, par exemple, İlhan c. Turquie [GC], n o 22277/93, § 97, CEDH 2000 ‑ VII). L’« effectivité » d’un « recours » au sens de l’article 13 ne dépend pas de la certitude d’une issue favorable pour le requérant. De même, l’« instance » dont parle cette disposition n’a pas besoin d’être une institution judiciaire, mais alors ses pouvoirs et les garanties qu’elle présente entrent en ligne de compte pour apprécier l’effectivité du recours s’exerçant devant elle. En outre, l’ensemble des recours offerts par le droit interne peut remplir les exigences de l’article 13, même si aucun d’eux n’y répond en entier à lui seul (voir, parmi d’autres, Silver et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 25 mars 1983, série A n o 61, p. 42, § 113, et Chahal c. Royaume-Uni , arrêt du 15 novembre 1996, Recueil 1996 ‑ V, pp. 1869 ‑ 1870, § 145).

En l’occurrence, la Cour rappelle que sur le fondement de l’article 4 g) du décret-loi n o 285, accordant de vastes prérogatives en matière de mutation au préfet de région soumise à l’état d’urgence, celui-ci peut demander la mutation du personnel du secteur public dans une ville située en dehors de cette région. Force est de constater que face à de telles prérogatives, pouvant être considérées comme exorbitantes, l’absence d’un contrôle juridictionnel en matière de mutation du requérant n’offre pas de garanties suffisantes pour éviter d’éventuels abus ou bien pouvant simplement permettre de contrôler la légalité des décisions ainsi prises. La Cour a déjà eu l’occasion de souligner que tant les dispositions qui confèrent les compétences au préfet de la région soumise à l’état d’urgence que l’application de cette réglementation échappent à un contrôle juridictionnel (voir Çetin et autres , précité, § 61). En conséquence, les recours juridictionnels des actes émanant du préfet de la région soumise à l’état d’urgence ne remplissent pas le critère d’« effectivité » aux fins de l’article 13 car le recours exigé n’est pas effectif en droit comme en pratique (voir, entre autres, mutatis mutandis , Güneri et autres , précité, § 88, Çetin et autres , précité , § 66, et Doğan et autres , précité, §§ 110 et 164).

Dès lors, il y a lieu de considérer que le requérant est dispensé de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes. La Cour rejette donc l’exception du Gouvernement.

Partant, la Cour estime qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention en raison de l’inexistence d’un recours en droit interne devant une instance nationale permettant de contester la décision de mutation prise à l’encontre du requérant par le préfet de la région soumise à l’état d’urgence. IV.

A titre de dommage moral, le requérant réclame la somme de 15 000 euros (EUR). A titre de dommage matériel correspondant à une perte de revenu salarial, le requérant demande 31 085 EUR.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour constate que le requérant a subi un dommage moral en raison de l’inexistence d’un recours en droit interne devant une instance nationale permettant de contester la décision de mutation prise à son encontre par le préfet de la région soumise à l’état d’urgence. Statuant en équité, elle lui accorde 500 EUR sous ce chef. Quant au dommage matériel, la jurisprudence de la Cour établit qu’il doit y avoir un lien de causalité manifeste entre le dommage allégué par un requérant et la violation de la Convention, et que cela peut, le cas échéant, inclure une indemnité au titre de la perte de revenus (voir, entre autres, Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne (article 50), arrêt du 13 juin 1994, série A n o 285 ‑ C, pp. 57-58, §§ 16-20). En l’espèce, la Cour n’a pas constaté de violation de l’article 11 de la Convention (paragraphe 45 ci-dessus). Dans ces conditions, il n’existe pas de lien de causalité directe entre la mutation du requérant et la perte de revenus alléguée. Dès lors, elle rejette en entier la demande pour dommage matériel (voir Zengin c. Turquie , n o 46928/99, § 74, 28 octobre 2004). B. Frais et dépens

Se fondant sur le barème d’honoraires du barreau de Diyarbakır et faisant valoir que le nombre d’heures que son avocat a consacrées à la préparation de sa requête, le requérant réclame la somme de 1 965 EUR. Il y ajoute 750 EUR correspondant aux frais de traduction, de téléphone et de correspondance.

Le Gouvernement conteste ces montants qu’il n’estime pas étayés.

Eu égard aux éléments du dossier, la Cour constate que le requérant n’étaye pas suffisamment ses demandes au titre des frais et dépens. Statuant en équité, elle décide de lui allouer la somme de 1 000 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette l’exception du Gouvernement ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 11 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 500 EUR (cinq cents euros) pour dommage moral ; ii. 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 septembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion concordante de M. Cabral Barreto. J.-P.C. S.D.