CASE OF DERİLGEN AND OTHERS v. TURKEY

SEGUNDA SECȚIUNE A CAZULUI DE DER İLGEN ȘI ALȚII v. TURKEY (Declarația nr. 44713/98) HOTĂRÂREA STRASBOURG 20 septembrie 2005 FINAL 20/12/2005 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale. În cazul Derilgen și alții v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința în calitate de Cameră compusă din: J.-P. Costa Președintele A.B.

Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė Popović, judecători și grefierul secțiunii Dollé, care a deliberat în particular la 30 august 2005, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (n. 44713/98) împotriva Republicii Turciei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (n. 44713/98) de nouă resortisanți turci, dl Mehmet Derilgen, dl Yusuf Ușaklı, Hüseyin Ușaklı, Ayșe Çelimli, Gülșen Ișık, Yılmaz Çelimli, Kamil Çelimli, Metin Çelimli și Șenay Tașkın („reclamanții”), la 24 septembrie 1998, printr-o scrisoare din 2 martie 2004, reprezentantul reclamanților a informat Curtea că reclamantul Șenay Tașgın a murit la 3 mai 1999 și că moștenitorii ei dlui Ünal Tașgın, dna Münevver Tașın (Bulut), dna Dnă Neslihan Tașgın și Șükrü Tașgın au dorit să își urmeze cererea (de asemenea „depunetorii”).

Reclamanții au fost reprezentați de doamna N. Menderes, avocată care practică în Aydın. Guvernul turc (“ Guvernul”) nu a desemnat un agent în scopul procedurii în fața Curții. La 16 octombrie 2001, Curtea a hotărât să comunice cererea. Într-o scrisoare din 19 octombrie 2004, Curtea a informat părțile că, în conformitate cu art. 29 §§ 1 și 3 din Convenție, aceasta ar decide atât în ceea ce privește admisibilitatea și meritul cererii. Devlet Karayolları Genel Müdürlüğü ), un organism de stat responsabil , printre altele , pentru construcția autostrăzii , a expropriat o parcelă de terenuri aparținând reclamanților din Aydın pentru a construi o autostradă. Un comitet de experți a evaluat valoarea terenurilor reclamanților și suma fixată astfel a fost plătită atunci când a avut loc expropiarea.

În urma cererii de compensare sporită a reclamanților, la 12 septembrie 1996, Tribunalul Civil Aydın le-a acordat o compensare suplimentară de 4.911.300.000 de lire turce (TRL) (aproximativ 44.092 euro (EUR)) plus dobânzi la rata legală aplicabilă la data hotărârii instanței, care se desfășoară începând cu 17 ianuarie 1996. La 20 februarie 1997, hotărârea din 12 septembrie 1996 a devenit finală. La 7 mai 1998, administrația a plătit reclamanților TRL 8.532.488.000 (aproximativ 30.616). II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRACTICĂ Legea și practicile interne relevante sunt stabilite în hotărârea Aka Turcia din 23 septembrie 1998 (Răspunsuri de hotărâri și decizii 1998-VI, §§17-25).

DREPTUL ARTICOLUL 1 ALEGAT AL PROTOCOLUL nr. 1 10. Reclamanții se plângeau că au fost plătite dobânzi insuficiente pentru compensarea suplimentară primită în urma expropiării terenurilor lor și că autoritățile au întârziat să le plătească sumele relevante, care se bazează pe art. 1 din Protocolul nr. 1, care se menționează după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” Admisibilitatea 11. Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, deoarece nu au reușit să utilizeze corect remediul, în conformitate cu art. 105 din Codul de Obligații. În temeiul acestei dispoziții, acestea ar fi fost eligibile pentru compensare pentru pierderile suferite din cauza întârzierilor în plată a compensației suplimentare dacă ar fi stabilit că pierderile au depășit valoarea dobânzilor nejustificate.

12. Curtea observă că a respins o obiecție preliminară similară în cazul Aka (citat mai sus, §§ 34-37). Acesta nu vede nici un motiv să facă altceva în acest caz și, prin urmare, respinge obiecția Guvernului. 13. Hotărârea) și din toate dovezile de față, cererea necesită o examinare în fond și nu există motive de declarare inadmisibilă. Meritii 14. Curtea a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 într-o serie de cazuri care pun probleme similare cu cele care au apărut aici (a se vedea Hotărârea Akkuș Turcia , hotărârea din 9 iulie 1997, Raporturi 1997 IV, p. 1317, § 31 și Aka , , citat mai sus, p. 2682, §§ 50-51). 15. Având examinat faptele și argumentele prezentate de Guvern, Curtea consideră că nu există nimic care să justifice o deplasare de la concluziile sale în cazurile anterioare.

Acesta constată că întârzierea în a plăti compensația suplimentară acordată de instanțe interne a fost atribuită autorității expropriatoare și a determinat proprietarul să susțină pierderea în plus față de cea a terenului expropriat. Ca urmare a acestei întârzieri și a lungii procedurii în ansamblu, Curtea constată că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină individuală și excesivă care a afectat echilibrul echitabil care trebuie menținut între cererile interesului general și protecția dreptului la bucuria pașnică a bunurilor. 16. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocol No. II.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 17. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, o satisfacție echitabilă părții vătămate.” Pecuniară și morală 18. Reclamanții au solicitat compensații pentru prejudiciu material în suma globală a TRL 31.685.716,000 EUR (16.843). De asemenea, au solicitat compensații pentru prejudiciile morale ale TRL 10.000.000.000 EUR (aproximativ 5.315). 19. Guvernul a contestat cererile lor. 20. Folosind aceeași metodă de calcul ca în Akkuș Hotărârea (citată mai sus, pp. 2683-84, §§ 55-56) și având în vedere datele economice relevante, Curtea atribuie reclamanților suma reclamată în totalitate pentru prejudiciu material.

21. Curtea consideră că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o compensare suficientă pentru orice prejudiciu moral suferite de solicitanți. Costuri și cheltuieli 22. Reclamanții nu au solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor în legătură cu procedura dinaintea Curții. Dobânzile implicite 23. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

cererea este admisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească, în comun, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 16,843 EUR (seize) EUR (seize de ani) mii de opt sute patruzeci și trei de euro) în ceea ce privește prejudiciu material, plus orice impozite care pot fi taxabile, suma care va fi convertită în lira turcă nouă la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 20 septembrie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. DolleJ.-P. Președintele grefierului Costa

SECOND SECTION

CASE OF DERİLGEN AND OTHERS v. TURKEY (Application no. 44713/98) JUDGMENT STRASBOURG 20 September 2005 FINAL 20/12/2005 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Derilgen and Others v. Turkey, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Mr J.-P. Costa , President , Mr A.B. Baka , Mr R. Türmen , Mr K. Jungwiert , Mr M. Ugrekhelidze , Ms D. Jočienė , Mr D. Popović, judges , and Mrs S. Dollé , Section Registrar , Having deliberated in private on 30 August 2005, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5. In 1996 the General Directorate of National Roads and Highways ( Devlet Karayolları Genel Müdürlüğü ), a State body responsible, inter alia , for motorway construction, expropriated a plot of land belonging to the applicants in Aydın in order to build a motorway. A committee of experts assessed the value of the applicants’ land and the sum fixed thereby was paid when the expropriation took place.

RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE

9. The relevant domestic law and practice are set out in the Aka v. Turkey judgment of 23 September 1998 ( Reports of Judgments and Decisions 1998-VI, §§ 17-25). THE LAW I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1

10. The applicants complained that they had been paid insufficient interest on additional compensation received following the expropriation of their land and that the authorities had delayed in paying them the relevant amounts. They relied on Article 1 of Protocol No. 1, which reads as follows: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” A. Admissibility

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

17. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary and non-pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicants, jointly, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 16,843 (sixteen thousand eight hundred and forty-three euros) in respect of pecuniary damage, plus any taxes that may be chargeable, which sum is to be converted into new Turkish liras at the rate applicable at the date of settlement; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 20 September 2005, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. S. DolléJ.-P. Costa Registrar President