DE TRANA c. ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64215/01 prezentate de Pasquale și Bruno DE TRANA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor L'pe (secțiunea I), care se află la 22 septembrie 2005 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Loucaide Tulkens dnii Lorenzen Zagrebelsky Spielmann, S.E. Jebens, judecători și dnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 27 noiembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, după ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamanții, domnii Pasquale și Bruno De Trana, sunt resortisanți italieni, născuți în 1934 și, respectiv, 1942, cu reședința la Calvello. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Raffaela Forliano, avocat la Calvello. Guvernul pârât este reprezentat de domnul I. M. Braguglia și de co-agentul său, dl Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au un teren agricol care acoperă un câmp de tragere al forțelor armate italiene. La 29 aprilie 1988, terenul, făcând parte din zona În timpul exercițiilor de tragere, care au avut loc între 1 și 12 mai 1988, terenul reclamanților, precum și anumite clădiri aflate pe acesta și unelte de lucru, au fost avariate. Între 1988 și mai 1990, Ministerul Apărării i-a invitat pe solicitanți să prezinte informațiile necesare pentru instituirea procedurii de despăgubire prevăzute de Legea nr. 898 din 1976 privind reglementarea servitutelor militare. La 11 august 1990, reclamanții au prezentat Ministerului Apărării cererea lor de despăgubire însoțită de informațiile solicitate de lege. Procedura în despăgubire printr-un act notificat la 14 noiembrie 1990, reclamanții și soția primului reclamant au solicitat Ministerului Apărării să se prezinte în fața Tribunalului din Potenza pentru a obține despăgubiri. La 14 aprilie 1994, tribunalul a dispus o expertiză tehnică pentru evaluarea daunelor. La 13 decembrie 1995, reclamanții, susținând că încuviințarea cauzei era încheiată, au solicitat lichidarea sumelor stabilite de către expertul cu titlu de despăgubire în sensul articolului 186c din Codul de procedură civilă ( La 5 septembrie 1997, Tribunalul din Potenza a acceptat cererea reclamanților și a emis o ordonanță provizorie în conformitate cu art. 186c .Calificând plata despăgubirii la plata obligației administrative, instanța le-a acordat reclamanților suma de 22 684 300 lire italiene (adică 11 715,46 euro), reevaluată și majorată cu dobânda legală la data faptului ilegal. Procedura pe fond rămâne în prezent pendinte în fața instanței din Potenza. Prin scrisorile din 20 noiembrie 1997 și 8 ianuarie 1998, administrația a solicitat reclamanților să furnizeze date cu caracter personal pentru efectuarea plății. La 9 martie 1998, reclamanții au notificat Ministerului Apărării o poruncă de a plăti ( La 3 martie 1999, la tribunalul de judecată din Roma, reprezentantul Băncii de Stat din Italia a declarat că în institut există sume corespunzătoare din partea Ministerului Apărării care pot fi confiscate. Între timp, la 31 august 1998, Ministerul Apărării, care a constatat decesul primului reclamant, parte inițial în procedura de despăgubire și titular al creanței, le-a solicitat reclamanților să furnizeze o actualizare a datelor personale necesare pentru plată. În plus, la 9 octombrie 1998, reclamanții au renunțat la sechestru. La 15 septembrie 1999, reclamanții au notat administrației o nouă poruncă de plată. La 8 martie 2000, reclamanții au solicitat încă o dată administrației să plătească, prin intermediul unui act notificat Ministerului Apărării. La 6 iunie 2000, la data stabilită pentru a fi confiscată, executorul judiciar a luat act de faptul că bunurile aflate în cazarmă erau insesibile ca proprietate a statului. La 23 august 2002, reclamanții au notificat Ministerului Apărării o a treia poruncă de a plăti. Conform celor mai recente informații furnizate de solicitanți la 21 aprilie 2004, administrația nu este încă executată. Dreptul intern relevant la art. 186c din Codul de procedură civilă italian se citește astfel Odată încheiat procesul, instanța judecătorească din statul membru în cauză, la cererea părții care a propus cererea de condamnare la plata sumelor (...) poate dispune de plata prin ordonanță (...), în măsura în care consideră dovada deja stabilită. 1, 8 și 13 din Convenție, reclamanții se plâng de refuzul autorităților competente de a se conforma ordonanței tribunalului din Potenza și de a obține executarea forțată a acesteia. Ei susțin, de asemenea, că atitudinea Ministerului Apărării din Italia le-a afectat demnitatea și dreptul la respectarea vieții private. (1) Curtea consideră că, în speță, nu există nicio aparență de încălcare a art. 8 din Convenție și constată că instanțele nu și-au exprimat vinovăția. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. (2) Reclamanții se plâng de faptul că este vorba despre o încălcare a art. 13 din Convenție. În lumina jurisprudenței sale ( Hornsby c. Grecia , Hotărârea din 19 martie 1997, Rec. 1997, al II-lea Karahalios c. Grecia , n 62503/00, 11 decembrie 2003, § 23 Metaxas c. Grecia , Hotărârea din 27 mai 2004, §§ 25 și 26), Curtea consideră că această depoluare a reclamanților trebuie să se analizeze sub aspectul dreptului de acces la o instanță care intră sub incidența articolului 6 alineatul (1) din convenție, potrivit căruia orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul nu contestă faptul că dreptul invocat de reclamanți în fața instanțelor naționale este un drept cu caracter civil în sensul articolului 6 din Convenție. Cu toate acestea, executarea ordonanței Tribunalului din Potenza nu poate face obiectul unei obligații pentru statul respectiv. Într-adevăr, această ordonanță fiind provizorie, aceasta nu taie în mod irevocabil cauza și rămâne susceptibilă de a fi infirmată de autoritățile judiciare la încheierea procedurii pe fond. În cazul în care nu există o hotărâre definitivă și obligatorie, guvernul susține că art. 6 alineatul (1) nu este aplicabil în speță. Cu titlu subsidiar, acesta susține că întârzierile în procedura de executare, complexă în sine, sunt în mare parte imputabile comportamentului reclamanților. În fața atitudinii pozitive a administrației, care nu a contestat niciodată existența datoriei sale față de reclamanți, aceștia s-au opus întotdeauna unei atitudini reticente, refuzând în primul rând să producă datele necesare pentru punerea în aplicare a procedurii de despăgubire și, ulterior, pe calea judiciară pentru rezolvarea cauzei. Astfel de demersuri, dictate în funcție de guvern de un prejudecat al reclamanților față de forțele armate, au întârziat în mod substanțial desfășurarea procedurii. În ceea ce privește declarația reclamanților conform căreia insesizabilitatea bunurilor de la ë t ar face deșartă orice formă de acțiune care urmărește să obțină recuperarea creanței lor, guvernul susține că numai bunurile indispensabile pentru îndeplinirea funcțiilor instituționale ale statului sunt insesibile. Reclamanții ar fi putut obține cu ușurință satisfacția țintind bunuri care nu se încadrează în această categorie. Reclamanții contestă argumentele guvernului. Ei susțin că daunele aduse bunurilor lor au fost constatate acum câțiva ani fără ca administrația să fi soluționat cazul. Ei nu înțeleg de ce ar fi trebuit să aștepte ca administrația sa activă, fără a încerca să obțină executarea forțată a dreptului lor de creanță. De altfel, până în prezent, orice încercare de a obține satisfacție a fost inutilă din cauza insesibilității bunurilor de la statul. Ei susțin apoi că ordonanța tribunalului din Potenza este, în conformitate cu art. 186c. din Codul de procedură civilă, obligatoriu, deoarece pronunțat după ce toate elementele cauzei au fost încheiate și la proces. În plus, valoarea reparației stabilite prin ordonanța nu a fost contestată de administrație, este foarte probabil ca hotărârea definitivă pe fond să confirme acest lucru. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 Õ 3 din Convenție. Nu s-a ridicat nici un alt motiv pentru care să nu se fi pronunțat. (3) Reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor de proprietate din cauza executării ordonanței pronunțate în favoarea lor de tribunalul din Potenza. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul atrage atenția Curții asupra faptului că terenul în cauză nu era ținta directă a împușcăturilor și că, în mod negativ, bunurile în cauză au fost rezultatul unei erori în desfășurarea exercițiului militar. El afirmă că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1, astfel încât această dispoziție să nu se aplice în speță. Guvernul afirmă în subsidiar că, deși Curtea a considerat că dispoziția invocată de solicitanți este aplicabilă, trebuie să se constate că faptele în litigiu au fost rezultatul unei activități pe deplin legitime, efectuată în conformitate cu legea și după ce a pus în aplicare toate măsurile preventive necesare, în special evacuarea locurilor, în vederea protejării securității persoanelor. Reclamanții susțin că terenul lor face parte din zona care poate fi eventual atinsă prin împușcare și, prin urmare, contestă argumentul guvernului potrivit căruia despăgubirea bunurilor lor ar fi consecința unei erori. Potrivit reclamanților, un antrenament militar organizat nu poate fi considerat involuntar și, prin urmare, ingerința arbitrară în dreptul lor de a respecta proprietatea ar fi trebuit să conducă la o reparație rapidă. Cu toate acestea, în ciuda recunoașterii prin administrație a existenței datoriei și a cuantificării daunelor, ei așteaptă de mai mulți ani să obțină o despăgubire pentru prejudiciul suferit. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 Õ 3 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibilitate, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiile reclamanților reținute la art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. de a pronunța cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

64215/01

présentée par Pasquale et Bruno DE TRANA

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 22 septembre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

L.

Loucaides

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

P.

Lorenzen

,

V.

Zagrebelsky

,

D.

Spielmann,

S.E.

Jebens,

juges

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 27 novembre 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Pasquale et Bruno De Trana, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1934 et 1942 et résidant à Calvello. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

Raffaela Forliano, avocat à Calvello. Le gouvernement défendeur est représenté par M. I. M. Braguglia, et par son co-agent, M.

F.

Crisafulli.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants sont propriétaires d’un terrain agricole confinant à un champ de tir des forces armées italiennes. Le 29 avril 1988, le terrain, faisant partie de la «

zone pouvant éventuellement être atteinte par les tirs

», fut évacué et occupé par les forces armées en vue du déroulement d’un entraînement militaire. Une indemnité d’occupation fut accordée aux requérants.

Pendant les exercices de tir, qui eurent lieu entre le 1

er

et le 12 mai 1988, le terrain des requérants, ainsi que certains bâtiments se trouvant sur celui-ci et des outils de travail, furent endommagés.

Entre 1988 et mai 1990, le ministère de la Défense invita les requérants à produire des informations nécessaires à la mise en place de la procédure de dédommagement prévue par la loi n

o

898 de 1976, portant sur le règlement des servitudes militaires.

Le 11 août 1990, les requérants présentèrent au ministère de la Défense leur demande de dédommagement accompagnée des informations requises par la loi.

La procédure en dommages-intérêts

Par un acte notifié le 14 novembre 1990, les requérants ainsi que l’épouse du premier requérant assignèrent le ministère de la Défense à comparaître devant le tribunal de Potenza afin d’obtenir un dédommagement.

La mise en état de l’affaire commença le 16 janvier 1991.

Le 14 avril 1994, le tribunal ordonna une expertise technique pour l’évaluation des dommages. L’expert nommé d’office déposa son rapport à une date qui n’a pas été précisée.

Le 13 décembre 1995, les requérants, faisant valoir que l’instruction de l’affaire était conclue, demandèrent la liquidation des sommes déterminées par l’expert à titre de dédommagement au sens de l’article

186

quater

du code de procédure civile («

Ordinanza successiva alla chiusura dell’istruzione

»).

L’administration ne contesta ni la demande des requérants ni l’existence de sa dette envers eux. Toutefois, elle excipa que la somme était due à titre d’indemnisation et non pas de dédommagement.

Le 5 septembre 1997, le tribunal de Potenza fit droit à la demande des requérants et prononça une ordonnance provisoire conformément à l’article 186

quater

. Qualifiant de dédommagement l’obligation de l’administration, le tribunal accorda aux requérants la somme de 22

684

300 lires italiennes (soit 11

715,46 euros), réévaluée et majorée des intérêts légaux à la date du fait illicite.

La procédure sur le fond demeure à ce jour pendante devant le tribunal de Potenza.

Les démarches des requérants visant à obtenir l’exécution de l’ordonnance

L’ordonnance du 5 septembre 1997

fut notifiée au ministère de la Défense le 6 novembre 1997. Par lettres des 20 novembre 1997 et 8 janvier 1998, l’administration demanda aux requérants de fournir des données personnelles afin de procéder au paiement. Les requérants firent suite à ces requêtes le 14 janvier 1998.

L’administration ne s’étant pas exécutée, le 9 mars 1998, les requérants notifièrent au ministère de la Défense un commandement de payer («

atto di precetto

»).

Le 5 juin 1998, les requérants entamèrent une saisie-arrêt auprès de la Banque d’Italie («

pignoramento presso terzi

»). Le 3 mars 1999, à l’audience fixée devant le tribunal d’instance de Rome, le représentant de la Banque d’Italie déclara l’inexistence, au sein de l’institut, des sommes correspondantes du ministère de la Défense pouvant être saisies.

Entre-temps, le 31 août 1998, le ministère de la Défense, ayant constaté le décès de l’épouse du premier requérant, initialement partie dans la procédure de dommages-intérêts et titulaire de la créance, demanda aux requérants de fournir une mise à jour des données personnelles nécessaires au paiement. En outre, l’administration invita les requérants à renoncer à la saisie-arrêt engagée devant le tribunal d’instance de Rome.

Le 9 octobre 1998, les requérants renoncèrent à la saisie-arrêt.

Le 15 septembre 1999, les requérants notifièrent à l’administration un nouveau commandement de payer.

L’administration ne s’étant pas exécutée, par un acte notifié au ministère de la Défense le 8 mars 2000, les requérants enjoignirent une nouvelle fois l’administration de payer. Celle-ci ne s’exécuta pas.

Les requérants entamèrent alors devant la cour d’appel de Potenza une saisie-arrêt auprès d’une caserne sise dans la même ville. Le 6 juin 2000, jour fixé pour la saisie, l’huissier judiciaire prit acte du fait que les biens se trouvant dans la caserne étaient insaisissables en tant que propriété de l’Etat.

Le 23 août 2002, les requérants signifièrent au ministère de la Défense un troisième commandement de payer.

Selon les dernières informations fournies par les requérants le 21

avril

2004, l’administration ne s’est pas encore exécutée.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 186

quater

du code de procédure civile italien se lit ainsi

:

«

Une fois l’instruction terminée, le juge d’instruction, après demande de la partie qui a proposé la demande de condamnation au paiement de sommes (...) peut disposer le paiement par ordonnance (...), dans la mesure où il estime la preuve déjà établie.

L’ordonnance constitue un titre d’exécution. Elle est révocable par l’arrêt qui tranche le procès

».

GRIEFS

Invoquant les articles 1 du Protocole n

o

1, 8 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent du refus des autorités compétentes de se conformer à l’ordonnance du tribunal de Potenza et de l’impossibilité d’en obtenir l’exécution forcée. Ils allèguent également que l’attitude du ministère de la Défense italien a porté atteinte à leur dignité et à leur droit au respect de leur vie privée.

EN DROIT

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

A la lumière de sa jurisprudence (

Hornsby c. Grèce

, arrêt du 19 mars 1997,

Recueil

1997–II

;

Karahalios c. Grèce

, n

o

62503/00, 11

décembre 2003, § 23

;

Metaxas c. Grèce

, arrêt du 27 mai 2004, §§ 25 et 26), la Cour estime que cette doléance des requérants doit s’analyser sous l’angle du droit d’accès à un tribunal couvert par l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement ne conteste pas que le droit invoqué par les requérants devant les juridictions nationales soit un droit de caractère civil

au sens de l’article 6 de la Convention. Cependant, l’exécution de l’ordonnance du tribunal de Potenza ne peut faire l’objet d’une obligation pour l’Etat. En effet, ladite ordonnance étant provisoire, elle ne tranche pas l’affaire de façon irrévocable et reste susceptible d’être infirmée par les autorités judiciaires à l’issue de la procédure sur le fond. Il s’ensuit que

les requérants pourraient être obligés de restituer totalement ou partiellement les sommes perçues.

Le Gouvernement fait valoir que, à défaut d’une décision judiciaire définitive et obligatoire, l’article 6 § 1 est inapplicable en l’espèce.

A titre subsidiaire, il affirme que les retards dans la procédure d’exécution, complexe en soi, sont en grande partie imputables au comportement des requérants. Face à l’attitude positive de l’administration, qui n’a jamais contesté l’existence de sa dette envers les requérants, ceux-ci ont toujours opposé une attitude réticente, refusant d’abord de produire les données nécessaires à la mise en œuvre de la procédure d’indemnisation et recourant par la suite à à la voie judiciaire afin de résoudre l’affaire. De telles démarches, dictées selon le Gouvernement par un préjugé des requérants vis-à-vis des forces armées, ont sensiblement retardé le déroulement de l’affaire.

Quant à l’affirmation des requérants selon laquelle l’insaisissabilité des biens de l’Etat rendrait vaine toute forme d’action tendant à obtenir le recouvrement de leur créance, le Gouvernement fait valoir que seuls les biens indispensables à l’accomplissement des fonctions institutionnelles de l’Etat sont insaisissables. Les requérants auraient facilement pu obtenir satisfaction en visant des biens ne rentrant pas dans cette catégorie.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement. Ils affirment que les dommages causés à leurs biens ont été constatés depuis maintenant plusieurs années sans que l’administration ait résolu l’affaire. Ils ne comprennent pas pourquoi ils auraient dû attendre que l’administration s’active sans essayer d’obtenir l’exécution forcée de leur droit de créance. D’ailleurs, jusqu’à présent, toute tentative d’obtenir satisfaction a été inutile en raison de l’insaisissabilité des biens de l’Etat.

Ils font valoir ensuite que l’ordonnance du tribunal de Potenza est, conformément à l’article 186

quater

du code de procédure civile, obligatoire car prononcée une fois tous les éléments de l’affaire réunis et l’instruction terminée. De surcroît, le montant de la réparation fixé par l’ordonnance n’ayant pas été contesté par l’administration, il est fort probable que le jugement définitif sur le fond le confirmera.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article

35 §

3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

o

1 qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement attire l’attention de la Cour sur le fait que le terrain des requérants n’était pas la cible directe des tirs et que l’endommagement des biens litigieux a été le résultat d’une erreur dans le déroulement de l’exercice militaire. Il affirme qu’il n’y a pas eu d’ingérence arbitraire dans le droit au respect de la propriété dans la mesure où il n’y a pas eu volonté de la part de l’Etat de porter atteinte aux biens des requérants. Dès lors, on ne peut conclure à l’existence d’une ingérence dans le droit au respect de la propriété au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1, de sorte que cette disposition ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce.

Le Gouvernement affirme à titre subsidiaire que, même si la Cour estimait que la disposition invoquée par les requérants est applicable, il y a lieu de constater que les faits litigieux ont été la conséquence d’une activité tout à fait légitime, menée dans le respect de la loi et après avoir mis en place toutes les mesures préventives nécessaires, notamment l’évacuation des lieux, visant à préserver la sécurité des personnes.

Les requérants font valoir que leur terrain faisait partie de la zone pouvant être éventuellement être atteinte par les tirs. En conséquence, ils contestent l’argument du Gouvernement selon lequel le dédommagement de leurs biens serait la conséquence d’une erreur. Selon les requérants, on ne peut pas qualifier d’involontaire un entraînement militaire organisé et, par conséquent, l’ingérence arbitraire dans leur droit au respect de la propriété aurait dû donner lieu à une prompte réparation.

Or, malgré la reconnaissance par l’administration de l’existence de la dette et la quantification des dommages, ils attendent, depuis plusieurs années, d’obtenir une réparation pour le préjudice subi.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article

35 §

3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable, tous moyens de fond réservés, les griefs des requérants tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président