SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 60124/00 depuse de Mario GRAVINA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 12 decembrie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen Vajić Botosarova Zagrebelsky Steiner, judecători și grefier adjunct al secțiunii S Nielsen Având în vedere cererea formulată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 2 iulie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, Mario Gravina, este un resortisant italian născut în 1953 și rezident în Mottola.
Acesta este reprezentat în fața Curții de către A. Rotolo. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul deținea un teren de aproximativ 2865 de metri pătrați situat în Mottola (Taranto) și înregistrat în cadastru, fișa 110, parcela 99. Prin decretul din 18 aprilie 1979, primăria din Mottola disposa la ocupația de urgență a terenului reclamantului, pentru o perioadă de maximum cinci ani, în vederea exproprierii sale pentru construirea unui spital. Pe 30 mai 1979 Primăria din Mottola, a fost ocupată de urgență și a început lucrările de construcție. Printr-un act de arest notificat la 4 martie 1989, reclamantul a numit orașul Mottola în fața tribunalului civil din Taranto.
Reclamantul susținea că ocupația terenului său era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis fără a fi necesară exproprierea. Reclamantul solicita restituirea terenului în plus față de daunele-interese care decurg din ocupația terenului. Cazul a început la 9 mai 1989. 1992 a fost depusă o expertiză în transplant. Din această expertiză rezultă că transformarea ireversibilă a terenului a avut loc la sfârșitul anului 1990: în conformitate cu principiul exproprierii indirecte, reclamantul trebuia să se considere că a fost privat de teren în 1990 L În urma intrării în vigoare a Legii nr. 662 din 1996, judecătorul dispunea de mai multă expertiză pentru a recalcula suma care trebuie acordată în conformitate cu această lege.
2001 lit. (a) a indicat că reclamantul trebuia să se considere privat de teren începând cu mai 1986. În opinia sa, valoarea de piață a terenului în 1986 și stabilită la data la care a avut loc data la care a avut loc data a fost de 171 500 000 lira italiană (ITL); cu toate acestea, în sensul Legii nr. 662 din 1996, suma care trebuia acordată pentru pierderea terenului a fost de 73 590 000 lira italiană (ITL). În prezent, procedura este pendinte în primă instanță. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Reclamantul se plânge că a fost privat de teren într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. (1) Comitetul susține în special că, la aproximativ douăzeci și trei de ani după ce a ocupat terenul său, nu a primit încă o despăgubire.
ÎN Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian.
Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea Pinto Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Întrucât nu dezamăgește nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție.
Reclamantul invocă încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea t ă ț ii reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. cererea inadmisibilă pentru surplusul Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte
DÉCISION
de la requête n o 60124/00 présentée par Mario GRAVINA contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 12 décembre 2002 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis , président , M. G. Bonello , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , M me S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner, juges , et de M. S . Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 juillet 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Mario Gravina, est un ressortissant italien né en 1953 et résidant à Mottola.
Il est représenté devant la Cour par A. Rotolo. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le requérant était propriétaire d’un terrain d’environ 2865 mètres carrés sis à Mottola (Taranto) et enregistré au cadastre, feuille 110, parcelle 99. Par un arrêté du 18 avril 1979, la mairie de Mottola disposa l’occupation d’urgence du terrain du requérant, pour une période maximale de cinq ans, en vue de son expropriation pour la construction d’un hôpital. Le 30 mai 1979 la mairie de Mottola, procéda à l’occupation d’urgence et entama les travaux de construction. Par un acte d’assignation notifié le 4 mars 1989, le requérant assigna la ville de Mottola devant le tribunal civil de Taranto.
Le requérant alléguait que l’occupation de son terrain était illégale au motif que celle-ci s’était prorogée au-delà du délai autorisé sans qu’il soit procédé à l’expropriation. Le requérant demandait la restitution du terrain en plus des dommages-intérêts découlant de l’occupation du terrain. L’administration défenderesse excipa que le droit aux dommages-intérêts était prescrit. La mise en état de l’affaire commença le 9 mai 1989. Le 10 novembre 1992 une expertise fut déposée au greffe. Il ressort de cette expertise que la transformation irréversible du terrain avait eu lieu à la fin de l’année 1990: conformément au principe de l’expropriation indirecte, le requérant devait se considérer comme ayant été privé du terrain en 1990 L’expertise indiquait que la valeur vénale du terrain en 1990 et indexée, était de 132 300 000 lires italiennes (ITL).
A la suite de l’entrée en vigueur de la loi 662 de 1996, le juge disposa un supplément d’expertise pour recalculer la somme à octroyer en fonction de cette loi. Par un complément d’expertise déposée le 6 mars 2001 l’expert indiqua que le requérant devait se considérer comme étant privé du terrain à partir de mai 1986. Selon lui, la valeur vénale du terrain en 1986 et indexée au jour de l’expertise date était de 171 500 000 lires italiennes (ITL) ; toutefois au sens de la loi n o 662 de 1996, la somme à octroyer pour la perte du terrain était 73 590 000 lires italiennes (ITL). La procédure est actuellement pendante en première instance. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
2. Le requérant se plaint d’avoir été privé de son terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1. Il fait valoir notamment que, environ vingt-trois ans après l’occupation de son terrain, il n’a pas encore perçu une indemnisation. EN DROIT 1. Le requérant se plaint de la durée de la procédure qu’il a introduite devant le tribunal de Taranto. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour doit d’abord déterminer si le requérant a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien.
La Cour note que selon la loi n o 89 du 24 mars 2001 (ci-après «loi Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable. La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n o 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n o 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.
Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Le requérant allègue la violation de son droit au respect des biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
» En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président