Sari împotriva Turciei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 14798/03 prezentate de Hüseyin SARI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 29 septembrie 2005 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Türmen Biersan mes Tsatsasa-Nikolovska Jaeger, Myjer, judecători și dnii V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 22 aprilie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, dl Hüseyin Sari, este un resortisant turc, născut în 1974 și rezident în Mersin.

Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Erdoidu, avocat în Mercin. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 24 aprilie 1998, printr-o decizie a Consiliului municipal al orașului Mercin Yenișehir ( O comisie de experți din administrație care a stabilit valoarea terenului expropriat la 209 000 000 de lire turcești (TRL), această sumă a fost plătită reclamantului la data transferului de proprietate. La 22 mai 1998, în dezacord cu suma plătită, reclamantul a introdus o acțiune în creștere a dreptului de proprietate la Tribunalul de Mare Instanță din Mercin. La 28 mai 2001, instanța, hotărând la trimitere, a acordat parțial reclamantului câștig de cauză și a condamnat administrația la plata unei indemnizații suplimentare de 104 291 000 Începând cu 22 mai 1998, când nu s-a recurs la recurs, această hotărâre a devenit definitivă.

La o dată nespecificată, reclamantul a luat calea executării forțate a hotărârii. Biroul de execuții notifia la administrație un ordin de plată pentru o sumă care cuprindea o sumă care includea dreptul la despăgubire suplimentară plus dobânzi legale, precum și toate cheltuielile și cheltuielile de judecată. Detalii privind această plată sunt prezentate în tabelul următor Data plății Suma plății 1.9.2001 500 000 000 TRL 17.7.2002 000 000 TRL 30.7.2002 000 000 TRL 20.8.2002 000 000 TRL 19.08.2004 320 000 000 000 TRL La 19 august 2004, reclamantul a declarat în fața biroului de executare din Mersin că administrația i-a plătit, printr-un act extrajudiciar, întreaga lacună stabilită de instanță și că, prin urmare, a renunțat la orice acuzare.

Dosarul a fost închis de directorul biroului de executare. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în cauzele Akkuș c. Turcia (hotărârea din 9 iulie 1997, Rec., 1997 IV), Aka c. Turcia (hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2662), Gaganuș și alții c. Turcia 39335/98, 5 iunie 2001), Arabacio c. Turcia ((dec.), n 65714/01, 7 martie 2002) și Denli c. Turcia 68117/01, 23 iulie 2002). GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a respecta bunurile sale din cauza întârzierii administrării în plata despăgubirii suplimentare de către … Reclamantul consideră că situația în litigiu aduce atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr 1 astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Reclamantul susține că, în acest caz, dreptul corect echilibrat În ceea ce privește cerințele de interes general și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor, acestea au fost încălcate din cauza modului în care legislația națională prevede despăgubiri.

În această privință, Tribunalul a fost obligat să sesizeze Tribunalul de Mare Instanță din Mercin în vederea obținerii unei despăgubiri suplimentare de expropriere, dat fiind că inculpatul inițial stabilit nu corespundea valorii reale a bunului său. El recunoaște astfel că a obținut câștig de cauză Cu toate acestea, el subliniază că dreptul suplimentar stabilit de instanță a fost plătit cu întârziere. În opinia sa, consecințele acestei întârzieri, combinate cu lipsa intereselor legale în raport cu inflația, au generat, fără îndoială, un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și cele ale publicului care au motivat măsurile de expropriere în cauză. Guvernul susține că reclamantul a atins integral dreptul la despăgubiri stabilit de instanță.

Acesta subliniază că reclamantul a declarat în fața biroului de execuție din Mercin că primăria din Yenișehir i-a plătit, printr-un act extrajudiciar, dreptul la despăgubiri integral stabilite de instanță și că, prin urmare, a renunțat la orice acuzație. Considerând că litigiul a fost soluționat astfel, guvernul invită Curtea să declare cererea inadmisibilă. Curtea ia notă de faptul că, la 19 august 2004, în fața biroului de executare, reclamantul a recunoscut că a primit integral creanța sa și, astfel, a renunțat la orice acuzare. Pe plan intern, decizia de încheiere a procedurii pronunțată de directorul biroului de executare a pus, prin urmare, indiscutabil capăt contestației referitoare la dreptul de proprietate.

În opinia Curții, există o manifestare a voinței explicite a reclamantului de a pune capăt procedurii în litigiu. Acquiescența sa cu privire la cuantumul plății creanței sale a avut ca efect practic satisfacerea revendicărilor sale formulate sub unghiul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Guerrera și Fusco c. Italia 40601/98, 3 aprilie 2003, Folcheri c. Italia (dec.), n 61839/00, 3 iunie 2004, Ortiz Ortiz Ortiz și alții c. Spania (dec.), n 50146/99, 15 martie 2001 și Y (1) Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în sensul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 14798/03 présentée par Hüseyin SARI contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 29 septembre 2005 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , R. Türmen , C. Bîrsan , M mes M. Tsatsa-Nikolovska , R. Jaeger, M. E. Myjer, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 22 avril 2003, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Hüseyin Sarı, est un ressortissant turc, né en 1974 et résidant à Mersin.

Il est représenté devant la Cour par M e M. Erdoğdu, avocat à Mersin. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 24 avril 1998, par une décision du conseil municipal de la ville de Mersin Yenișehir (« l’administration »), le terrain du requérant fut exproprié. Une commission d’experts de l’administration ayant fixé la valeur du terrain exproprié à 209 000 000 livres turques (TRL), ce montant fut versé au requérant à la date du transfert de propriété. Le 22 mai 1998, en désaccord sur le montant payé, le requérant introduisit un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance de Mersin.

Le 28 mai 2001, le tribunal, statuant sur renvoi, donna partiellement gain de cause au requérant et condamna l’administration à lui verser une indemnité complémentaire de 104 291 000 000 TRL, assortie d’intérêts moratoires au taux légal à compter du 22 mai 1998. Faute de pourvoi en cassation, ce jugement devint définitif. A une date non précisée, le requérant emprunta la voie de l’exécution forcée du jugement. Le bureau des exécutions notifia à l’administration une injonction de payer pour un montant comprenant l’indemnité complémentaire majorée d’intérêts légaux ainsi que tous frais et dépens. L’administration paya l’indemnité en question en cinq fois.

Des détails concernant ce paiement figurent dans le tableau suivant : Date du paiement Montant du paiement 1.9.2001 2 500 000 000 TRL 17.7.2002 25 000 000 000 TRL 30.7.2002 10 000 000 000 TRL 20.8.2002 10 000 000 000 TRL 19.08.2004 320 000 000 000 TRL Le 19 août 2004, le requérant – en la présence de son conseil – déclara devant le bureau d’exécution de Mersin que l’administration lui avait payé, par un acte extrajudiciaire, l’intégralité de l’indemnité fixée par le tribunal et qu’il avait par conséquent renoncé à toute poursuite. Le dossier fut ainsi clôturé par le directeur du bureau d’exécution.

B. Le droit interne pertinent Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les affaires Akkuș c. Turquie (arrêt du 9 juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ IV), Aka c. Turquie (arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1998 ‑ VI, p. 2682), Gaganuș et autres c. Turquie (n o 39335/98, 5 juin 2001), Arabacı c. Turquie ((déc.), n o 65714/01, 7 mars 2002) et Denli c. Turquie (n o 68117/01, 23 juillet 2002). GRIEF Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison du retard de l’administration dans le paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation, assortie d’intérêts moratoires insuffisants par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie.

EN DROIT Le requérant estime que la situation litigieuse porte atteinte à son droit au respect de ses biens, garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le requérant soutient qu’en l’espèce le « juste équilibré » devant être ménagé entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu a été rompu en raison de la modalité d’indemnisation prévue par la législation nationale.

Il expose à cet égard qu’il a été contraint de saisir le tribunal de grande instance de Mersin en vue d’obtenir une indemnité complémentaire d’expropriation, étant donné que l’indemnité initialement fixée ne correspondait pas à la valeur réelle de son bien. Il reconnaît avoir ainsi obtenu gain de cause ; toutefois, il souligne que l’indemnité complémentaire fixée par le tribunal lui a été payée tardivement. Selon lui, les conséquences de ce retard, conjuguées avec l’insuffisance des intérêts légaux par rapport à l’inflation, ont incontestablement engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et ceux du public ayant motivé les mesures d’expropriation en cause. Le Gouvernement soutient que le requérant a touché l’intégralité de l’indemnité fixée par le tribunal.

Il fait observer que le requérant a déclaré devant le bureau d’exécution de Mersin que la mairie de Yenișehir lui a payé, par un acte extrajudiciaire, l’intégralité de l’indemnité fixée par le tribunal et qu’il a, par conséquent, renoncé à toute poursuite. Estimant que le litige a ainsi été résolu, le Gouvernement invite la Cour à déclarer la requête irrecevable. La Cour note que, le 19 août 2004, devant le bureau d’exécution, le requérant a reconnu avoir perçu l’intégralité de sa créance et ainsi renoncé à toute poursuite. Sur le plan interne, la décision de clôture rendue par le directeur du bureau d’exécution a donc mis indiscutablement fin à la contestation portant sur l’indemnité d’expropriation.

A l’analyse de l’ensemble des éléments du dossier, aux yeux de la Cour, il y a une manifestation de la volonté explicite du requérant de mettre fin à la procédure litigieuse. Son acquiescement quant au montant du paiement de sa créance a eu pour effet pratique de satisfaire ses revendications formulées sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Guerrera et Fusco c. Italie , n o 40601/98, 3 avril 2003, Folcheri c. Italie (déc.), n o 61839/00, 3 juin 2004, Ortiz Ortiz et autres c. Espagne (déc.), n o 50146/99, 15 mars 2001, et Yıldırım et Durman c. Turquie (déc.), n o 49507/99, 3 mai 2005). Partant, la Cour estime que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Dès lors, la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président