N.T. GIANNOUSIS ET KLIAFAS BROTHERS S.A. c. GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
N.T. GIANNOUSIS ET KLIAFAS BROTHERS S.A. c. GRECE (CtEDO, 2005)
SECȚIUNEA ÎNTÂI
DECIZIE
PRIVIND ADMISIBILITATEA
requetei nr. 2898/03
prezentată de N.T. GIANNOUSIS & KLIAFAS BROTHERS S.A.
împotriva Greciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), întrunită pe 29 septembrie 2005 într-o cameră compusă din:
dnd. L. Loucaides, președinte,
C.L. Rozakis,
dna F. Tulkens,
dnd. P. Lorenzen,
dna N. Vajić,
dnd. D. Spielmann,
S.E. Jebens,
judecători,
și dl S. Nielsen,
grefier de secțiune,
Ținând seama de requeta sus-menționată introdusă pe 23 ianuarie 2003,
Ținând seama de observațiile depuse de guvernul pârât și de cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
CONSIDERENTE DE FAPT
Reclamanta, N. T. Giannousis & Kliafas Brothers S. A., este o societate pe acțiuni având sediul la Atena. De la 1923, se specializează în prelucrarea produselor textile. Este reprezentată în fața Curții de dna N. Frangakis, avocat la barou Atena. Guvernul pârât este reprezentat de delegații agentului seu, dl V. Kyriazopoulos, asesesor la Consiliul Juridic al Statului și dna Z. Hatzipavlou, auditoare la Consiliul Juridic al Statului.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Contextul cauzei
În 1951, reclamanta și-a transferat sediul la Kallithea, o suburbie a Atenei, în conformitate cu avizul anterior al serviciilor competente de urbanism.
Între 1923 și 1993, societatea reclamantă a funcționat fără întrerupere în vertu a autorizațiilor de exploatare a fabricii sale care i-au fost acordate de administrație. Aceste autorizații au fost de durată determinată.
Pe 17 noiembrie 1993, reclamanta a depus la administrație o cerere de prelungire a autorizației de exploatare. Între timp, pe 12 octombrie 1993, depusese un raport privind consecințele mediului asupra exploatării sale, studiu cerut de legislația relevantă.
Pe 18 noiembrie 1997, administrația a emis un act ministerial aprobând raportul privind consecințele mediului depus de reclamantă, dar cu două modificări: pe de o parte, reclamanta trebuia să înlocuiască combustibilul folosit cu motorină, apoi ulterior cu gaz natural. Pe de altă parte, trebuia să elimine echipa de noapte.
Pe 13 aprilie 1998, reclamanta a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs de anulare a celei de-a doua modificări a raportului privind consecințele mediului. Susținea că eliminarea echipei de noapte ar compromite viabilitatea întreprinderii sale. Cauza este astăzi în curs de examinare în fața Consilului de Stat.
Acțiunile în justiție ale vecinilor fabricii
În 1988, 1989 și 1999, vecinii fabricii în cauză au sesizat instanțele interne cu cereri de măsuri provizorii pentru a suspenda funcționarea acesteia. Susțineau că prelungirea funcționării fabricii a agravat condițiile mediului și calitatea vieții lor.
Tribunalul de prim nivel din Atena a respins toate aceste cereri (deciziile nr. 17981/1988, 10203/1989 și 34521/1999). A declarat că condițiile de exploatare a fabricii respectau standardele tehnice prevăzute de legislație și nu creau pericol pentru sănătatea publică.
Revocarea permisului autorizației de exploatare
Pe 16 octombrie 2000, reclamanta a primit de la administrație o prelungire a autorizației de exploatare a fabricii sale pentru o perioadă nelimitată (decret nr. Φ 12 ΚΑΛΛ 281/2666/99/16.10.2000). Legislația relevantă prevede că "o autorizație de exploatare pentru o perioadă nelimitată este acordată în cazul în care organele de control competente constatează că continuarea activității în cauză asigură protecția mediului" (art. 13 § 4 din legea 2516/1997).
Pe 1 decembrie 2000, prefectul Atenei a emis un decret prin care modifica permisul de exploatare inițial și prelungea exploatarea fabricii pentru o perioadă de șase luni de la 16 octombrie 2000, și anume până la 16 aprilie 2001 (decret nr. Φ 12 ΚΑΛΛ 281/3985/00/1.12.2000). Pentru a justifica modificarea decretului inițial, noul decret se referea la plângerile depuse la administrație, provenind de la vecinii fabricii și referitoare în special la menținerea echipei de noapte. Decretul invoca și recursul în curs de judecată în fața Consilului de Stat cu privire la eliminarea echipei de noapte.
Printr-un nou decret din 22 decembrie 2000, prefectul Atenei a revocat definitiv permisul de exploatare a fabricii (decret nr. Φ 14 KΑΛΛ 281/4204/22.12.2000).
Pe 16 ianuarie 2001, societatea reclamantă a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs de anulare împotriva decretului prefectural din 22 decembrie 2000 și împotriva "oricărui alt act sau omisiune a administrației aferent".
Între timp, reclamanta ceruse Secretarului General al Regiunii Attiki anularea decretului care revoca definitiv autorizația de exploatare a fabricii. Pe 29 martie 2001, Secretarul General al Regiunii Attiki a respins această cerere (act nr. AΠ 19283/29.3.2001).
Pe 22 mai 2001, reclamanta a sesizat din nou Consiliul de Stat cu un recurs de anulare împotriva actului sus-menționat. Consiliul de Stat a decis să unească cele două recourse din cauza caracterului lor conexe.
Între timp, pe 15 ianuarie 2001, reclamanta sesizase Consiliul de Stat cu o cerere de suspendare a executării decretului din 22 decembrie 2000. Pe 10 iulie 2001, Consiliul de Stat a ordonat suspendarea executării decretului atacat (decizie nr. 355/2001). Pe 21 septembrie 2001, municipalitatea Kallithea a cerut Consilului de Stat revocarea suspendării executării pe motiv că exploatarea fabricii agrava condițiile mediului și calitatea vieții vecinilor. Pe 27 noiembrie 2001, Consiliul de Stat a admis cererea municipalității Kallithea și a revocat decizia nr. 355/2001 (decizia nr. 728/2001).
Ședința cauzei pe fond a avut loc pe 23 ianuarie 2002. Pe 19 iunie 2002, Consiliul de Stat a considerat că instanța litigioasă trebuia anulată pentru că nu mai era în măsură să se pronunțe pe fond. A estimat pe de o parte că, dacă ar admite recursurile reclamantei, atât decretul din 16 octombrie 2000 care prelungea exploatarea fabricii pentru o perioadă nelimitată, cât și cel din 1 decembrie 2000 care modifica pe primul și limita exploatarea fabricii la o perioadă de doar șase luni ar fi valide. Or, în această ipoteză, autorizația inițială de exploatare ar fi expirat deja pe 16 aprilie 2001, dată anterioară ședinței cauzei. Pe de altă parte, Consiliul de Stat nu a considerat decretul din 1 decembrie 2000 ca "un act aferent" revocării definitive a permisului de exploatare și, prin urmare, nu a procedat la controlul legalității acestuia. A concluzionat că la data când recursurile de anulare au fost intentate, decretul din 1 decembrie 2000 nu mai era în vigoare din cauza revocării lui prin decretul din 22 decembrie 2000 (hotărâre nr. 1827/2002).
Conform unei atestări din partea președintelui celei de-a cincea camere a Consilului de Stat, această hotărâre a fost pusă la curat și certificată conformă pe 21 iunie 2002.
B. Dreptul intern relevant
art. 40 din codul de procedură penală prevede:
"Părțile litigiului sunt egale în fața instanțelor și au aceleași drepturi și obligații procedurale"
Articolele relevante din decretul prezidențial nr. 18/1989 privind desfășurarea procedurii în fața Consilului de Stat prevede:
art. 32 § 2
"Instanța este (...) anulată dacă, după introducerea recursului de anulare și până la prima ședință a cauzei, decizia atacată a încetat să mai fie în vigoare, cu excepția cazului în care reclamantul invocă un interes special care justifică continuarea procedurii (...)"
art. 34 § 5
"Hotărârile Consilului de Stat (...) sunt notificate prin copie, sub diligența grefierului administrației, care este parte adversă în litigiu"
art. 105 din legea introductivă (Εισαγωγικός νόμος) a codului civil prevede:
"Statul este obligat să repare daunele cauzate de actele ilegale sau omisiunile organelor sale în exercitarea puterii publice, cu excepția cazului în care actul sau omisiunea au avut loc cu încălcarea unei dispoziții existente și destinate să servească interesul public. Persoana care a greșit este solidar responsabilă, cu rezerva dispozițiilor speciale privind răspunderea miniștrilor."
Acest articol stabilește conceptul de act dăunător special de drept public, creând o responsabilitate delictuală extra-contractuală a Statului. Această responsabilitate rezultă din acte sau omisiuni ilegale. Actele în cauză pot fi nu numai acte juridice, ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte care nu sunt, în principiu, executabile (Kyriakopoulos, Comentariu la codul civil, art. 105 din legea introductivă a codului civil, nr. 23; Filios, Dreptul contractelor, parte specială, volumul 6, responsabilitate delictuală 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos, Drept administrativ, ediția a treia, par. 217; hotărâre nr. 535/1971 a Curții de Casație; Nomiko Vima, al 19-lea an, p. 1414; hotărâre nr. 492/1967 a Curții de Casație; Nomiko Vima, al 16-lea an, p. 75).
Admisibilitatea acțiunii în reparație este condiționată de o condiție: natura ilegală a actului sau a omisiunii.
NEMULȚUMIRI
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge că anularea procedurii de către Consilul de Stat a încălcat dreptul ei de acces la tribunal în măsura în care înalta instanță a omis să se pronunțe asupra legalității decretului din 22 decembrie 2000 care interdicia definitiv continuarea exploatării fabricii sale.
Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge că revocarea definitivă a permisului ei de exploatare a încălcat dreptul ei la respectarea bunurilor sale.
CONSIDERENTE DE DREPT
Reclamanta se plânge că anularea instanței de către Consilul de Stat a încălcat dreptul ei de acces la tribunal, așa cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, formulat după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
De asemenea, reclamanta se plânge că revocarea permisului ei de exploatare de către administrație a încălcat dreptul la protecția bunurilor sale. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care se citează după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."
A. PRIVIND EXCEPȚIA DE INADMISIBILITATE A REQUETEI PENTRU ÎNTÂRZIERE
Guvernul susține că requererea este tardivă, deoarece a fost introdusă pe 23 ianuarie 2003, adică mai mult de șase luni după 21 iunie 2002, data la care hotărârea nr. 1827/2002 a Consilului de Stat a fost pusă la curat și certificată conformă.
Reclamanta contestă data de 21 iunie 2002 la care hotărârea ar fi fost disponibilă. Prezintă Curții o declarație sub jurământ a avocatei sale în fața Consilului de Stat, atestând că de la 25 iunie 2002 a fost informată că hotărârea a fost pronunțată și că rămâne în contact permanent cu cancelaria celei de-a cincea secțiuni a Consilului de Stat. Potrivit declarației, a fost informată că hotărârea va fi certificată și pusă la curat pe 24 iulie 2002. În plus, reclamanta susține că, din punct de vedere statistic, o durată mai mică de o lună pentru punerea la curat și certificarea conformă a hotărârilor Consilului de Stat este excepțională. Prezintă Curții o listă de zece cauze împotriva Greciei, examinate recent de Curte, din care rezultă că o perioadă care depășea o lună s-a scurs între publicarea hotărârii și punerea la curat și certificarea conformă. În plus, reclamanta susține că art. 34 § 5 din decretul prezidențial nr. 18/1989 încălcă principiul egalității armelor, ținând seama că prevede că hotărârile Consilului de Stat sunt notificate doar administrației. Potrivit reclamantei, reclamantul este dezavantajat în raport cu Statul, deoarece este forțat să se informeze zilnic la cancelaria Consilului de Stat despre disponibilitatea hotărârii care-l privește. În sfârșit, reclamanta susține că hotărârea în cauză a fost notificată Statului pe 23 septembrie 2002. Reclamanta găsește ciudat că hotărârea a fost notificată administrației mai mult de trei luni după 21 iunie 2002, dată de la care, potrivit Guvernului, era disponibilă. Din punct de vedere al reclamantei, trebuie să fi apărut o eroare în atestarea din partea cancelariei celei de-a cincea secțiuni, cu atât mai mult că un astfel de atestare este întotdeauna semnată de grefierul competent, în timp ce în cazul de față, atestarea a fost semnat excepțional de președintele celei de-a cincea secțiuni a Consilului de Stat.
Curtea reamintește că, în virtutea articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată cu o cauză decât "într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive". De altfel, potrivit paragrafului 4 al aceluiași articol, poate respinge orice requerere pe care o consideră inadmisibilă prin aplicarea articolului menționat "în orice stadiu al procedurii".
Curtea reamintește, într-adevăr, că această regulă, care reflectă dorința Părților contractante de a nu vedea puse în cauză decizii vechi după o perioadă nedeterminată, servește interesele nu numai ale Guvernului, ci și securității juridice ca valoare intrinsecă (Belaousof și alții c. Grecia, nr. 66296/01, § 38, 27 mai 2004), în timp ce răspunde și la nevoie de a lăsa persoanei interesate un timp de reflecție suficient pentru a-i permite aprecierea oportunității de a prezenta o requerere la Curte și pentru a-i defini conținutul (Potop c. România, nr. 35882/97, § 32, 25 noiembrie 2003). Astfel marchează limita temporală a controlului efectuat de Curte și indică persoanelor fizice cât și autorităților perioada dincolo de care acest control nu mai funcționează (Biyan c. Turcia, nr. 56363/00, § 33, 3 februarie 2005).
În acest sens, Curtea a mai judecat că atunci când reclamantul are dreptul de a primi notificare de oficio a unui exemplar a deciziei interne definitive, este mai conform cu scopul acestei dispoziții să se considere că termenul de șase luni începe să curgă de la data notificării exemplarului deciziei (a se vedea, în special, Worm c. Austria, hotărâre din 29 august 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-V, p. 1547, § 33) și că atunci când notificarea nu este prevăzută în dreptul intern, ca în cazul de față, ar trebui să se ia în considerare data punerii la curat a deciziei, dată de la care părțile pot cu adevărat lua cunoștință de conținutul acesteia (Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 30, CEDO 1999-II).
În cazul de față, Curtea acceptă că de la 21 iunie 2002, hotărârea nr. 1827/2002 a Consilului de Stat era disponibilă persoanelor interesate. Reclamanta a obținut o copie pe 24 iulie 2002 și a introdus requererea la Curte pe 23 ianuarie 2003, adică în termen de șase luni. Curtea consideră că termenul dintre data la care reclamanta ar fi putut obține o copie a hotărârii în cauză și data la care a luat cunoștință de ea nu dă motive de critică și nu ar putea fi reproșat că a rămas inactivă pentru o lungă perioadă sau că a lipsit de diligență (Kaggali c. Grecia, nr. 9733/03, § 5, 19 mai 2005). Cu atât mai mult cu cât Curtea a mai judecat că nu se poate cere justiciabilului să vină să se informeze zi după zi despre existența unei hotărâri care nu i-a fost niciodată notificată (Papageorgiou c. Grecia, hotărâre din 22 octombrie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-VI, p. 2287, § 32). Prin urmare, ar trebui să se respingă excepția Guvernului.
B. PRIVIND DREPTUL DE ACCES LA TRIBUNAL
Privind excepția de inadmisibilitate pentru neepuizarea căilor de atac interne
Guvernul invocă că reclamanta nu a epuizat în mod valabil căile de atac interne. El constată că Consilul de Stat a considerat instanța litigioasă anulată, deoarece autorizația inițială de exploatare aveva deja expirat la ziua ședinței cauzei. Din punct de vedere al Guvernului, aceasta se datorează omisiunii reclamantei de a contesta legalitatea decretului din 1 decembrie 2000, act pe care înalta instanță administrativă a refuzat să-l considere ca fiind aferent revocării definitive a permisului de exploatare.
Reclamanta răspunde că obiectul procedurii în fața Consilului de Stat era continuarea exploatării fabricii sale și nu plata daunelor-interese datorită opririi funcționării fabricii. Reclamanta subliniază că, în acest scop, a cerut Consilului de Stat suspendarea executării decretului care ordinea închiderea definitivă a fabricii.
Curtea reamintește că fundația regulii epuizării căilor de atac interne enunțate în art. 35 § 1 din Convenție constă în faptul că înainte de a sesiza un tribunal internațional, reclamantul trebuie să dea Statului responsabil posibilitatea de a remedia violările pretinse prin mijloace interne, folosind resursele judiciare oferite de legislația națională cu condiția ca acestea să se dovedească eficace și suficiente (a se vedea, între altele, Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 29183/95, § 37, CEDO 1999-I). Într-adevăr, art. 35 § 1 din Convenție prescrie epuizarea doar a recursurilor care sunt în același timp legate de violările imputate, disponibile și adecvate. Ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsescape eficacitatea și accesibilitatea necesare; sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite revine Statului pârât (a se vedea, între altele, Dalia c. Franța, 19 februarie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-I, p. 87, § 38).
În cazul de față, Curtea constată că obiectul recursului de anulare era împiedicarea închiderii definitive a fabricii în cauză și nu compensarea reclamantei pentru daunele aferente suferite. De altfel, obiectul prezentei requereri se referă la modul în care Consilul de Stat a interpretat art. 32 § 2 din decretul prezidențial nr. 18/1989 pentru a concluziona că instanța era anulată. Prin urmare, Curtea nu ar putea accepta argumentul Guvernului conform căruia reclamanta nu a epuizat în mod valabil căile de atac interne.
Ar trebui deci să respingă această excepție a Guvernului privind dreptul de acces la tribunal.
Privind admisibilitatea nemulțumirii
Guvernul susține că art. 32 § 2 din decretul prezidențial nr. 18/1989 urmărește să garanteze securitatea juridică și buna administrare a justiției. Într-adevăr, expirarea unui act administrativ constituie un motiv obiectiv pentru a întrerupe procedura de anulare în fața Consilului de Stat. Dacă actul administrativ atacat nu mai este în vigoare, examinarea lui de către înalta instanță administrativă greacă se dovedește inutilă. De altfel, art. 32 § 2 prevede că Consilul de Stat poate continua instanța, dacă persoana interesată invocă un interes special care justifică continuarea procedurii, de exemplu prevenirea consecințelor negative viitoare ale unui act administrativ care între timp a încetat să existe. Guvernul constată că, în cazul de față, reclamanta invoca un asemenea interes, în sensul că anularea actului care revoca permisul de exploatare ar duce la refacerea în vigoare a decretului din 1 decembrie 2000. Or, Consilul de Stat a examinat acest argument și l-a respins, după ce a admis că decretul din 1 decembrie 2000 expirase deja pe 16 aprilie 2001. În sfârșit, Guvernul subliniază că reclamanta a folosit toate recursurile prevăzute de dreptul intern pentru a impiedica revocarea permisului de exploatare în cauză.
Reclamanta răspunde că respingerea recursului ei a rezultat dintr-o aplicare nerezonabilă a unei reguli procedurale care a deprivat-o de dreptul de a vedea cauza judecată pe fond.
Curtea consideră, în lumina ansamblului argumentelor părților, că această nemulțumire ridică serioase probleme de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă de examinare a requetei, ci necesită o examinare pe fond; de aici rezultă că această nemulțumire nu ar putea fi declarată evident nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost constatat.
C. PRIVIND DREPTUL LA PROTECȚIA BUNURILOR
Privind excepția de inadmisibilitate pentru neepuizarea căilor de atac interne
Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. În particular, el susține că reclamanta ar fi putut introduce o acțiune de compensare împotriva Statului, conform articolelor 105 și 106 din legea introductivă a codului civil, din cauza caracterului ilegal al revocării permisului de exploatare de către Prefectul Atenei.
Reclamanta afirmă că Consilul de Stat ar fi trebuit să ia în considerare lipsa de bunăvoință a administrației, dezvăluită prin închiderea definitivă a fabricii. Pentru reclamantă, administrația a ocolit principiile bunei administrări prin revocarea permisului de exploatare a fabricii, în timp ce reclamanta se conformase pe deplin condițiilor mediului necesare.
Curtea reamintește că în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, răspunderea Statelor poate fi angajată pe baza acelei dispoziții atunci când aceștia stârnesc sentimentul justificat al reclamantelor că pot exploata pașnic bunurile lor pentru a-l renversa mai apoi (a se vedea, Fredin c. Suedia (nr. 1), hotărâre din 18 februarie 1991, seria A nr. 192, pp. 17-18, § 54).
Asta fiind zis, Curtea constată că, în cazul de față, reclamanta ar fi putut sesiza instanțele administrative pentru a solicita o indemnizație pe baza articolelor 105 și 106 din legea introductivă a codului civil. Într-adevăr, conform jurisprudenței constante a instanțelor administrative, o acțiune în reparație pe baza articolului 105 din legea introductivă a codului civil este admisibilă, atunci când actul sau omisiunea daunare datorează depășirii limitelor puterii discreționare a administrației sau nerespectării principiului general al bunei administrări. În cazul de față, reclamanta ar fi putut ridica în fața instanțelor administrative că decretul impunând opririi definitive a funcționării fabricii a contrazis principiul bunei administrări, deoarece doi ani și jumătate mai devreme, administrația emitase un act care reînoia permisul de exploatare a fabricii în cauză pentru o perioadă nelimitată. În lumina celor de mai sus, Curtea este de părere că o acțiune de daunelor-interese pe baza articolului 105 din legea introductivă a codului civil era, în cazul de față, un recurs disponibil și adecvat în sensul articolului 35 § 1 din Convenție (a se vedea, Roussakis și alții c. Grecia (decizie), nr. 15945/02, 8 ianuarie 2004 și Amalia S.A. & Koulouvatos S.A. c. Grecia (decizie), nr. 20363/02, 28 octombrie 2004).
Prin urmare, Curtea consideră că, prin omiterea sesizării instanțelor administrative cu o acțiune de daunelor-interese, reclamanta nu a dat autorităților naționale ocazia de a corecta situația de care se plânge în prezent în fața Curții.
De aici rezultă că nemulțumirea ridicată pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
admisibilă, cu toți mijloacele de fond rezervate, nemulțumirea reclamantei ridicată pe baza dreptului de acces la tribunal;
Declară
requeta inadmisibilă pentru restul.
Søren Nielsen
Loukis Loukaides
Grefier
Președinte