AFFAIRE N.T. GIANNOUSIS ET KLIAFAS BROTHERS S.A. c. GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE N.T. GIANNOUSIS ET KLIAFAS BROTHERS S.A. c. GRECE (CtEDO, 2006)
SECȚIA ÎNTÂI
CAUZA
N.T. GIANNOUSIS & KLIAFAS BROTHERS S.A. împotriva GRECIEI
(Cererea nr. 2898/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
14 decembrie 2006
DEFINITIVĂ
23/05/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la articolul 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi retușări de formă.
În cauza N.T. Giannousis & Kliafas Brothers S.A. împotriva Greciei,
Curtea europeană a Drepturilor Omului (secția întâi), reunită într-o cameră compusă din:
Dnii L. Loucaides, președinte,
C.L. Rozakis,
Dnele F. Tulkens,
E. Steiner,
Dnii K. Hajiyev,
D. Spielmann,
S.E. Jebens, judecători,
și dl S. Nielsen, grefier de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 23 noiembrie 2006,
Pronunță hotărârea pe care o vedeți, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 2898/03) îndreptată împotriva Republicii Elene și prin care o societate anonimă având sediul în Atena, N.T. Giannousis & Kliafas Brothers S.A. („reclamanta”), a sesizat Curtea la 23 ianuarie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamanta este reprezentată de av. N. Frangakis, avocat la baroul Atenei. Guvernul grec („Guvernul”) este reprezentat de delegații agentului său, dl C. Georghiades, asesor pe lângă Consiliul Juridic al Statului și dna Z. Hatzipavlou, auditoare pe lângă Consiliul Juridic al Statului.
Reclamanta susținea în special o încălcare a dreptului său de acces la o instanță.
Printr-o decizie din 29 septembrie 2005, camera a declarat cererea parțial admisibilă.
Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
A. Contextul cauzei
Din 1923, reclamanta este specializată în prelucrarea produselor textile. În 1951, aceasta și-a transferat sediul la Kallithea, o suburbie a Atenei, în conformitate cu avizul prealabil al serviciilor de urbanism competente.
Între 1923 și 1993, societatea reclamantă a funcționat fără întrerupere în temeiul autorizațiilor de exploatare a uzinei sale care îi erau acordate de administrație. Aceste autorizații aveau durată determinată.
La 17 noiembrie 1993, reclamanta a depus la administrație o cerere de prelungire a autorizației de exploatare. Între timp, la 12 octombrie 1993, depusese un raport privind consecințele de mediu ale exploatării sale, studiu cerut de legislația relevantă.
La 18 noiembrie 1997, administrația a emis un act ministerial care aproba raportul privind consecințele de mediu depus de reclamantă, aducând totuși două modificări: în primul rând, reclamanta trebuia să înlocuiască păcura folosită drept combustibil cu motorină, apoi ulterior cu gaz natural. În al doilea rând, trebuia să suprime echipa de noapte.
La 13 aprilie 1998, reclamanta a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs în anularea celei de-a doua modificări a raportului privind consecințele de mediu. Aceasta susținea că suprimarea echipei de noapte ar compromite viabilitatea întreprinderii sale. Se pare că acest recurs este încă pendinte în fața Consiliului de Stat.
B. Acțiunile în justiție ale locuitorilor din vecinătatea uzinei
În 1988, 1989 și 1999, locuitorii din vecinătatea uzinei în cauză au sesizat instanțele interne cu cereri de măsuri provizorii pentru a suspenda funcționarea acesteia. Aceștia susțineau că prelungirea funcționării uzinei agrava condițiile de mediu, precum și calitatea vieții lor.
Tribunalul de primă instanță din Atena a respins toate aceste cereri (deciziile nr. 17981/1988, 10203/1989 și 34521/1999). Acesta a declarat că condițiile de exploatare a uzinei respectau normele tehnice prevăzute de legislație și nu creau pericol pentru sănătatea publică.
C. Revocarea autorizației de exploatare
La 16 octombrie 2000, reclamantei i s-a acordat de către administrație o prelungire a autorizației de exploatare a uzinei sale pentru o perioadă nelimitată (ordinul nr. Φ 12 ΚΑΛΛ 281/2666/99/16.10.2000). Legislația relevantă prevede că „o autorizație de exploatare pentru o perioadă nelimitată este acordată în cazul în care organele de control competente constată că continuarea activității în cauză asigură protecția mediului” (articolul 13 § 4 din legea 2516/1997).
La 1 decembrie 2000, prefectul din Atena a emis un ordin prin care modifica autorizația inițială de exploatare și prelungea exploatarea uzinei pentru o perioadă de șase luni începând cu 16 octombrie 2000, adică până la 16 aprilie 2001 (ordinul nr. Φ 12 ΚΑΛΛ 281/3985/00/1.12.2000). Pentru a justifica modificarea ordinului inițial, noul ordin se referea la plângerile depuse la administrație de locuitorii din vecinătatea uzinei, privind în special menținerea echipei de noapte. Ordinul invoca, de asemenea, recursul pendinte în fața Consiliului de Stat privind suprimarea echipei de noapte.
Printr-un nou ordin din 22 decembrie 2000, prefectul din Atena a revocat definitiv autorizația de exploatare a uzinei (ordinul nr. Φ 14 KΑΛΛ 281/4204/22.12.2000).
La 16 ianuarie 2001, societatea reclamantă a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs în anulare împotriva ordinului prefectoral din 22 decembrie 2000 și împotriva „oricărui alt act sau omisiune a administrației aferent”.
Între timp, reclamanta solicitase la Secretarul General al Regiunii Attica anularea ordinului care revoca definitiv autorizația de exploatare a uzinei. La 29 martie 2001, Secretarul General al Regiunii Attica a respins această cerere (actul nr. AΠ 19283/29.3.2001).
La 22 mai 2001, reclamanta a sesizat din nou Consiliul de Stat cu un recurs în anulare împotriva actului sus-menționat. Consiliul de Stat a decis conexarea celor două recursuri din cauza caracterului lor conex.
Între timp, la 15 ianuarie 2001, reclamanta sesizase Consiliul de Stat cu o cerere de suspendare a executării ordinului din 22 decembrie 2000. La 10 iulie 2001, Consiliul de Stat a ordonat suspendarea executării ordinului atacat (decizia nr. 355/2001). La 21 septembrie 2001, municipalitatea din Kallithea a solicitat Consiliului de Stat revocarea suspendării executării pe motiv că exploatarea uzinei agrava condițiile de mediu, precum și calitatea vieții locuitorilor din vecinătate. La 27 noiembrie 2001, Consiliul de Stat a admis cererea municipalității din Kallithea și a revocat decizia nr. 355/2001 (decizia nr. 728/2001).
Ședința cauzei pe fond a avut loc la 23 ianuarie 2002. La 19 iunie 2002, Consiliul de Stat a considerat că instanța litigioasă trebuia anulată deoarece nu mai era în măsură să se pronunțe asupra fondului. Acesta a apreciat, pe de o parte, că dacă ar admite recursurile reclamantei, atât ordinul din 16 octombrie 2000, prelungind exploatarea uzinei pentru o perioadă nelimitată, cât și cel din 1 decembrie 2000, modificând primul și limitând exploatarea uzinei la o perioadă de doar șase luni, ar fi validate. Or, în această ipoteză, autorizația inițială de exploatare ar fi expirat deja la 16 aprilie 2001, dată anterioară ședinței cauzei. De altfel, Consiliul de Stat nu a considerat ordinul din 1 decembrie 2000 ca „un act aferent” revocării definitive a autorizației de exploatare și nu a procedat, prin urmare, la controlul legalității acestuia. A conchis că la data la care recursurile în anulare au fost intentate, ordinul din 1 decembrie 2000 nu mai era în vigoare, din cauza revocării sale prin ordinul din 22 decembrie 2000 (hotărârea nr. 1827/2002).
Această hotărâre a fost redactată în formă finală și certificată conformă la 21 iunie 2002.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
Articolul 32 § 2 din decretul prezidențial nr. 18/1989 privind desfășurarea procedurii în fața Consiliului de Stat dispune:
„Instanța este (...) anulată dacă, după introducerea recursului în anulare și până la prima ședință a cauzei, decizia atacată a încetat să mai fie în vigoare, în afară de cazul în care reclamantul invocă un interes special care justifică continuarea procedurii (...)”.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamanta se plânge că anularea instanței de către Consiliul de Stat a încălcat dreptul său de acces la o instanță, astfel cum este prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenție, redactat astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)”
Reclamanta consideră că respingerea recursului său rezultă dintr-o aplicare nerezonabilă a unei reguli procedurale care a privat-o de dreptul său de a vedea cauza sa judecată pe fond.
Guvernul ripostează că articolul 32 § 2 din decretul prezidențial nr. 18/1989 vizează garantarea securității juridice și a bunei administrări a justiției. Într-adevăr, expirarea unui act administrativ constituie un motiv obiectiv de a întrerupe procedura în anulare în fața Consiliului de Stat. Dacă actul administrativ contestat nu este în vigoare, examinarea sa de către înalta jurisdicție administrativă greacă se dovedește superfluă. Mai mult, articolul 32 § 2 prevede că Consiliul de Stat poate continua instanța dacă persoana în cauză invocă un interes special care justifică continuarea procedurii, de exemplu prevenirea consecințelor negative viitoare ale unui act administrativ care între timp a încetat să mai existe. Guvernul reține că, în cazul de față, reclamanta a invocat un astfel de interes, în sensul că anularea actului care revoca autorizația de exploatare ar antrena repunerea în vigoare a ordinului din 1 decembrie 2000. Or, Consiliul de Stat a examinat acest argument și l-a respins, după ce a admis că ordinul din 1 decembrie 2000 expirase deja la 16 aprilie 2001. În ultimul rând, Guvernul subliniază că reclamanta a făcut uz de toate recursurile prevăzute de dreptul intern pentru a împiedica revocarea autorizației de exploatare în cauză.
Curtea reamintește că articolul 6 § 1 din Convenție obligă instanțele să-și motiveze deciziile, dar că nu poate fi înțeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument. Amploarea acestei îndatoriri poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija și Hiro Balani împotriva Spaniei, hotărâri din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A și 303-B, p. 12, § 29, și pp. 29-30, § 27; Higgins și alții împotriva Franței, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, p. 60, § 42). Cerința de motivare are astfel o importanță deosebită în cadrul contenciosului administrativ. În acest domeniu, actul administrativ contestat de justițiabil antrenează adesea efecte ireversibile asupra activităților sale personale sau profesionale. Or, a judeca constă în a tranșa pe fond litigiul adus în fața unei jurisdicții. Articolul 6 § 1 nu permite folosirea de subterfugii care vizează evitarea examinării fondului litigiului. În acest caz, atitudinea judecătorului ar echivala cu o denegare de dreptate, ceea ce ar aduce atingere dreptului de acces la o instanță.
În speță, Curtea notează că abordarea generală a Consiliului de Stat cu privire la chestiunea validității actelor atacate era extrem de formalistă și contradictorie. Pe de o parte, înalta jurisdicție a acceptat că în caz de anulare a ordinului din 22 decembrie 2000, cel din 1 decembrie 2000 ar rămâne în vigoare, în timp ce între timp acesta expirase la 16 aprilie 2001. Pe de altă parte, Consiliul de Stat a acceptat implicit legalitatea ordinului din 22 decembrie 2000 considerând că la data la care recursurile în anulare au fost intentate, ordinul din 1 decembrie 2000 nu mai era în vigoare, din cauza revocării sale prin ordinul din 22 decembrie 2000. A conchis astfel că ordinul din 1 decembrie 2000 nu era „un act aferent” fără totuși să-i examineze validitatea. Cu toate acestea, legalitatea ordinelor din 1 și 22 decembrie 2000 constituia tocmai obiectul litigiului. În consecință, aceste două acte erau, evident, legate unul de altul. De altfel, Consiliul de Stat o acceptase implicit considerând că în caz de anulare a ordinului din 22 decembrie 2000, cel din 1 decembrie 2000 ar rămâne în vigoare, în timp ce între timp expirase la 16 aprilie 2001.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, sub acoperirea unui artificiu juridic, Consiliul de Stat a confirmat interzicerea continuării exploatării uzinei fără să se pronunțe asupra legalității actelor administrative în cauză. Astfel, înalta jurisdicție administrativă s-a sustras de la obligația sa de a aduce un răspuns la întrebarea care i-a fost supusă, ceea ce constituie chiar inima funcției jurisdicționale.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în privința dreptului reclamantei de a avea acces la o instanță.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
În conformitate cu articolul 41 din Convenție:
„În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A. Prejudiciu
Reclamanta solicită 7 858 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit din cauza pierderii de venit cauzate de închiderea uzinei sale în 2000. În plus, cere 300 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.
Guvernul consideră că o constatare de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă. Alternativ, consideră că suma alocată cu titlu de prejudiciu moral nu ar trebui să depășească 2 000 EUR.
Curtea reține că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în nesocotirea, în speță, a dreptului la o procedură echitabilă din cauza anulării instanței în cauză de către Consiliul de Stat. În ceea ce privește prejudiciul material alegat, Curtea consideră că nu poate specula cu privire la decizia Consiliului de Stat, dacă acesta ar fi examinat temeinicia capetelor de cerere ale reclamantei. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că reclamanta a suferit, verosimil, o frustrare din cauza încălcării dreptului său de acces la o instanță. Statuând în echitate, așa cum cere articolul 41, Curtea îi alocă 5 000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru această sumă.
B. Cheltuieli de judecată
Reclamanta solicită, de asemenea, o sumă globală de 143 670,57 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții, sumă pe care o detaliază după cum urmează:
i. 31 852,77 EUR pentru cheltuielile de judecată în fața jurisdicțiilor interne. Aceasta produce în acest sens douăsprezece facturi de același cuantum;
ii. 57 257,80 EUR pentru onorariile avocaților aferente vânzării întreprinderii sale. Aceasta produce în acest sens trei facturi de același cuantum;
iii. 26 000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Aceasta produce în acest sens patru facturi de același cuantum;
iv. 28 560 EUR pentru onorariile aferente realizării unei expertize care să stabilească prejudiciul material alegat de reclamantă, pentru care două facturi sunt produse.
Guvernul afirmă că pretențiile reclamantei sunt excesive și fără legătură cu încălcarea alegată a articolului 6 § 1 din Convenție. Cu titlu alternativ, Guvernul afirmă că suma alocată cu acest titlu nu ar trebui să depășească 1 500 EUR.
Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea de cheltuieli de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis împotriva Greciei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).
În speță, având în vedere elementele aflate la dispoziția sa și criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabil să-i aloce reclamantei 5 000 EUR pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Hotărăște
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral și 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) că începând cu expirarea termenului menționat și până la plată, aceste cuantumuri vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 14 decembrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Søren Nielsen
Loukis Loucaides
Grefier
Președinte