AFFAIRE N.T. GIANNOUSIS ET KLIAFAS BROTHERS S.A. c. GRECE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 2898/03) îndreptată împotriva Republicii Elene și prin care o societate anonimă având sediul în Atena, N.T. Giannousis & Kliafas Brothers S.A. („reclamanta”), a sesizat Curtea la 23 ianuarie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamanta este reprezentată de av. N. Frangakis, avocat la baroul Atenei. Guvernul grec („Guvernul”) este reprezentat de delegații agentului său, dl C. Georghiades, asesor pe lângă Consiliul Juridic al Statului și dna Z. Hatzipavlou, auditoare pe lângă Consiliul Juridic al Statului.

Reclamanta susținea în special o încălcare a dreptului său de acces la o instanță.

Printr-o decizie din 29 septembrie 2005, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT

Din 1923, reclamanta este specializată în prelucrarea produselor textile. În 1951, aceasta și-a transferat sediul la Kallithea, o suburbie a Atenei, în conformitate cu avizul prealabil al serviciilor de urbanism competente.

Între 1923 și 1993, societatea reclamantă a funcționat fără întrerupere în temeiul autorizațiilor de exploatare a uzinei sale care îi erau acordate de administrație. Aceste autorizații aveau durată determinată.

La 17 noiembrie 1993, reclamanta a depus la administrație o cerere de prelungire a autorizației de exploatare. Între timp, la 12 octombrie 1993, depusese un raport privind consecințele de mediu ale exploatării sale, studiu cerut de legislația relevantă.

La 18 noiembrie 1997, administrația a emis un act ministerial care aproba raportul privind consecințele de mediu depus de reclamantă, aducând totuși două modificări: în primul rând, reclamanta trebuia să înlocuiască păcura folosită drept combustibil cu motorină, apoi ulterior cu gaz natural. În al doilea rând, trebuia să suprime echipa de noapte.

La 13 aprilie 1998, reclamanta a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs în anularea celei de-a doua modificări a raportului privind consecințele de mediu. Aceasta susținea că suprimarea echipei de noapte ar compromite viabilitatea întreprinderii sale. Se pare că acest recurs este încă pendinte în fața Consiliului de Stat. B. Acțiunile în justiție ale locuitorilor din vecinătatea uzinei

În 1988, 1989 și 1999, locuitorii din vecinătatea uzinei în cauză au sesizat instanțele interne cu cereri de măsuri provizorii pentru a suspenda funcționarea acesteia. Aceștia susțineau că prelungirea funcționării uzinei agrava condițiile de mediu, precum și calitatea vieții lor.

Tribunalul de primă instanță din Atena a respins toate aceste cereri (deciziile nr. 17981/1988, 10203/1989 și 34521/1999). Acesta a declarat că condițiile de exploatare a uzinei respectau normele tehnice prevăzute de legislație și nu creau pericol pentru sănătatea publică. C. Revocarea autorizației de exploatare

La 16 octombrie 2000, reclamantei i s-a acordat de către administrație o prelungire a autorizației de exploatare a uzinei sale pentru o perioadă nelimitată (ordinul nr. Φ 12 ΚΑΛΛ 281/2666/99/16.10.2000). Legislația relevantă prevede că „o autorizație de exploatare pentru o perioadă nelimitată este acordată în cazul în care organele de control competente constată că continuarea activității în cauză asigură protecția mediului” (articolul 13 § 4 din legea 2516/1997).

La 1 decembrie 2000, prefectul din Atena a emis un ordin prin care modifica autorizația inițială de exploatare și prelungea exploatarea uzinei pentru o perioadă de șase luni începând cu 16 octombrie 2000, adică până la 16 aprilie 2001 (ordinul nr. Φ 12 ΚΑΛΛ 281/3985/00/1.12.2000). Pentru a justifica modificarea ordinului inițial, noul ordin se referea la plângerile depuse la administrație de locuitorii din vecinătatea uzinei, privind în special menținerea echipei de noapte. Ordinul invoca, de asemenea, recursul pendinte în fața Consiliului de Stat privind suprimarea echipei de noapte.

Printr-un nou ordin din 22 decembrie 2000, prefectul din Atena a revocat definitiv autorizația de exploatare a uzinei (ordinul nr. Φ 14 KΑΛΛ 281/4204/22.12.2000).

La 16 ianuarie 2001, societatea reclamantă a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs în anulare împotriva ordinului prefectoral din 22 decembrie 2000 și împotriva „oricărui alt act sau omisiune a administrației aferent”.

Între timp, reclamanta solicitase la Secretarul General al Regiunii Attica anularea ordinului care revoca definitiv autorizația de exploatare a uzinei. La 29 martie 2001, Secretarul General al Regiunii Attica a respins această cerere (actul nr. AΠ 19283/29.3.2001).

La 22 mai 2001, reclamanta a sesizat din nou Consiliul de Stat cu un recurs în anulare împotriva actului sus-menționat. Consiliul de Stat a decis conexarea celor două recursuri din cauza caracterului lor conex.

Între timp, la 15 ianuarie 2001, reclamanta sesizase Consiliul de Stat cu o cerere de suspendare a executării ordinului din 22 decembrie 2000. La 10 iulie 2001, Consiliul de Stat a ordonat suspendarea executării ordinului atacat (decizia nr. 355/2001). La 21 septembrie 2001, municipalitatea din Kallithea a solicitat Consiliului de Stat revocarea suspendării executării pe motiv că exploatarea uzinei agrava condițiile de mediu, precum și calitatea vieții locuitorilor din vecinătate. La 27 noiembrie 2001, Consiliul de Stat a admis cererea municipalității din Kallithea și a revocat decizia nr. 355/2001 (decizia nr. 728/2001).

Ședința cauzei pe fond a avut loc la 23 ianuarie 2002. La 19 iunie 2002, Consiliul de Stat a considerat că instanța litigioasă trebuia anulată deoarece nu mai era în măsură să se pronunțe asupra fondului. Acesta a apreciat, pe de o parte, că dacă ar admite recursurile reclamantei, atât ordinul din 16 octombrie 2000, prelungind exploatarea uzinei pentru o perioadă nelimitată, cât și cel din 1 decembrie 2000, modificând primul și limitând exploatarea uzinei la o perioadă de doar șase luni, ar fi validate. Or, în această ipoteză, autorizația inițială de exploatare ar fi expirat deja la 16 aprilie 2001, dată anterioară ședinței cauzei. De altfel, Consiliul de Stat nu a considerat ordinul din 1 decembrie 2000 ca „un act aferent” revocării definitive a autorizației de exploatare și nu a procedat, prin urmare, la controlul legalității acestuia. A conchis că la data la care recursurile în anulare au fost intentate, ordinul din 1 decembrie 2000 nu mai era în vigoare, din cauza revocării sale prin ordinul din 22 decembrie 2000 (hotărârea nr. 1827/2002).

Această hotărâre a fost redactată în formă finală și certificată conformă la 21 iunie 2002.

Reclamanta consideră că respingerea recursului său rezultă dintr-o aplicare nerezonabilă a unei reguli procedurale care a privat-o de dreptul său de a vedea cauza sa judecată pe fond.

Guvernul ripostează că articolul 32 § 2 din decretul prezidențial nr. 18/1989 vizează garantarea securității juridice și a bunei administrări a justiției. Într-adevăr, expirarea unui act administrativ constituie un motiv obiectiv de a întrerupe procedura în anulare în fața Consiliului de Stat. Dacă actul administrativ contestat nu este în vigoare, examinarea sa de către înalta jurisdicție administrativă greacă se dovedește superfluă. Mai mult, articolul 32 § 2 prevede că Consiliul de Stat poate continua instanța dacă persoana în cauză invocă un interes special care justifică continuarea procedurii, de exemplu prevenirea consecințelor negative viitoare ale unui act administrativ care între timp a încetat să mai existe. Guvernul reține că, în cazul de față, reclamanta a invocat un astfel de interes, în sensul că anularea actului care revoca autorizația de exploatare ar antrena repunerea în vigoare a ordinului din 1 decembrie 2000. Or, Consiliul de Stat a examinat acest argument și l-a respins, după ce a admis că ordinul din 1 decembrie 2000 expirase deja la 16 aprilie 2001. În ultimul rând, Guvernul subliniază că reclamanta a făcut uz de toate recursurile prevăzute de dreptul intern pentru a împiedica revocarea autorizației de exploatare în cauză.

Curtea reamintește că articolul 6 § 1 din Convenție obligă instanțele să-și motiveze deciziile, dar că nu poate fi înțeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument. Amploarea acestei îndatoriri poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija și Hiro Balani împotriva Spaniei, hotărâri din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A și 303-B, p. 12, § 29, și pp. 29-30, § 27; Higgins și alții împotriva Franței, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, p. 60, § 42). Cerința de motivare are astfel o importanță deosebită în cadrul contenciosului administrativ. În acest domeniu, actul administrativ contestat de justițiabil antrenează adesea efecte ireversibile asupra activităților sale personale sau profesionale. Or, a judeca constă în a tranșa pe fond litigiul adus în fața unei jurisdicții. Articolul 6 § 1 nu permite folosirea de subterfugii care vizează evitarea examinării fondului litigiului. În acest caz, atitudinea judecătorului ar echivala cu o denegare de dreptate, ceea ce ar aduce atingere dreptului de acces la o instanță.

În speță, Curtea notează că abordarea generală a Consiliului de Stat cu privire la chestiunea validității actelor atacate era extrem de formalistă și contradictorie. Pe de o parte, înalta jurisdicție a acceptat că în caz de anulare a ordinului din 22 decembrie 2000, cel din 1 decembrie 2000 ar rămâne în vigoare, în timp ce între timp acesta expirase la 16 aprilie 2001. Pe de altă parte, Consiliul de Stat a acceptat implicit legalitatea ordinului din 22 decembrie 2000 considerând că la data la care recursurile în anulare au fost intentate, ordinul din 1 decembrie 2000 nu mai era în vigoare, din cauza revocării sale prin ordinul din 22 decembrie 2000. A conchis astfel că ordinul din 1 decembrie 2000 nu era „un act aferent” fără totuși să-i examineze validitatea. Cu toate acestea, legalitatea ordinelor din 1 și 22 decembrie 2000 constituia tocmai obiectul litigiului. În consecință, aceste două acte erau, evident, legate unul de altul. De altfel, Consiliul de Stat o acceptase implicit considerând că în caz de anulare a ordinului din 22 decembrie 2000, cel din 1 decembrie 2000 ar rămâne în vigoare, în timp ce între timp expirase la 16 aprilie 2001.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, sub acoperirea unui artificiu juridic, Consiliul de Stat a confirmat interzicerea continuării exploatării uzinei fără să se pronunțe asupra legalității actelor administrative în cauză. Astfel, înalta jurisdicție administrativă s-a sustras de la obligația sa de a aduce un răspuns la întrebarea care i-a fost supusă, ceea ce constituie chiar inima funcției jurisdicționale.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în privința dreptului reclamantei de a avea acces la o instanță.

Reclamanta solicită 7 858 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit din cauza pierderii de venit cauzate de închiderea uzinei sale în 2000. În plus, cere 300 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.

Guvernul consideră că o constatare de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă. Alternativ, consideră că suma alocată cu titlu de prejudiciu moral nu ar trebui să depășească 2 000 EUR.

Curtea reține că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în nesocotirea, în speță, a dreptului la o procedură echitabilă din cauza anulării instanței în cauză de către Consiliul de Stat. În ceea ce privește prejudiciul material alegat, Curtea consideră că nu poate specula cu privire la decizia Consiliului de Stat, dacă acesta ar fi examinat temeinicia capetelor de cerere ale reclamantei. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că reclamanta a suferit, verosimil, o frustrare din cauza încălcării dreptului său de acces la o instanță. Statuând în echitate, așa cum cere articolul 41, Curtea îi alocă 5 000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru această sumă. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta solicită, de asemenea, o sumă globală de 143 670,57 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții, sumă pe care o detaliază după cum urmează: i. 31 852,77 EUR pentru cheltuielile de judecată în fața jurisdicțiilor interne. Aceasta produce în acest sens douăsprezece facturi de același cuantum; ii. 57 257,80 EUR pentru onorariile avocaților aferente vânzării întreprinderii sale. Aceasta produce în acest sens trei facturi de același cuantum; iii. 26 000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Aceasta produce în acest sens patru facturi de același cuantum; iv. 28 560 EUR pentru onorariile aferente realizării unei expertize care să stabilească prejudiciul material alegat de reclamantă, pentru care două facturi sunt produse.

Guvernul afirmă că pretențiile reclamantei sunt excesive și fără legătură cu încălcarea alegată a articolului 6 § 1 din Convenție. Cu titlu alternativ, Guvernul afirmă că suma alocată cu acest titlu nu ar trebui să depășească 1 500 EUR.

Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea de cheltuieli de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis împotriva Greciei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

În speță, având în vedere elementele aflate la dispoziția sa și criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabil să-i aloce reclamantei 5 000 EUR pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral și 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că începând cu expirarea termenului menționat și până la plată, aceste cuantumuri vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 14 decembrie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 2898/03) dirigée contre la République hellénique et dont une société anonyme ayant son siège à Athènes, N.T. Giannousis & Kliafas Brothers S.A. (« la requérante »), a saisi la Cour le 23 janvier 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e N. Frangakis, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. C. Georghiades, assesseur auprès du Conseil Juridique de l'Etat et M me Z. Hatzipavlou, auditrice auprès du Conseil Juridique de l'Etat.

La requérante alléguait en particulier une violation de son droit d'accès à un tribunal.

Par une décision du 29 septembre 2005, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Depuis 1923, la requérante est spécialisée dans le traitement de produits textiles. En 1951, elle transféra son siège à Kallithea, une banlieue d'Athènes, conformément à l'avis préalable des services d'urbanisme compétents.

Entre 1923 et 1993, la société requérante fonctionna sans interruption en vertu d'autorisations d'exploitation de son usine qui lui étaient accordées par l'administration. Ces autorisations étaient de durée déterminée.

Le 17 novembre 1993, la requérante déposa auprès de l'administration une demande de prolongation de l'autorisation d'exploitation. Entre-temps, le 12 octobre 1993, elle avait déposé un rapport sur les conséquences environnementales de son exploitation, étude exigée par la législation pertinente.

Le 18 novembre 1997, l'administration émit un acte ministériel approuvant le rapport sur les conséquences environnementales déposé par la requérante, en y apportant toutefois deux modifications : en premier lieu, la requérante devait remplacer le fuel utilisé comme combustible par du diesel, puis ultérieurement par du gaz naturel. En deuxième lieu, elle devait supprimer l'équipe de nuit.

Le 13 avril 1998, la requérante saisit le Conseil d'Etat d'un recours en annulation de la deuxième modification du rapport sur les conséquences environnementales. Elle arguait que la suppression de l'équipe de nuit compromettrait la viabilité de son entreprise. Il semblerait que ce recours soit toujours pendant devant le Conseil d'Etat. B. Les actions en justice des riverains de l'usine

En 1988, 1989 et 1999, les riverains de l'usine en cause saisirent les juridictions internes de demandes de mesures provisoires afin d'en suspendre le fonctionnement. Ils alléguaient que la prolongation du fonctionnement de l'usine aggravait les conditions environnementales ainsi que leur qualité de vie.

Le tribunal de première instance d'Athènes rejeta toutes ces demandes (décisions n os 17981/1988, 10203/1989 et 34521/1999). Il déclara que les conditions d'exploitation de l'usine respectaient les normes techniques prévues par la législation et ne créaient pas de danger pour la santé publique. C. La révocation du permis de l'autorisation d'exploitation

Le 16 octobre 2000, la requérante se vit accorder par l'administration une prolongation de l'autorisation d'exploitation de son usine pour une période illimitée (arrêté n o Φ 12 ΚΑΛΛ 281/2666/99/16.10.2000). La législation pertinente prévoit qu'« une autorisation d'exploitation pour une période illimitée est accordée dans le cas où les organes de contrôle compétents constatent que la poursuite de l'activité en cause assure la protection de l'environnement » (article 13 § 4 de la loi 2516/1997).

Le 1 er décembre 2000, le préfet d'Athènes prit un arrêté par lequel il modifiait le permis d'exploitation initial et prolongeait l'exploitation de l'usine pour une période de six mois à partir du 16 octobre 2000, à savoir jusqu'au 16 avril 2001 (arrêté n o Φ 12 ΚΑΛΛ 281/3985/00/1.12.2000). Afin de justifier la modification de l'arrêté initial, le nouvel arrêté se référait aux plaintes déposées auprès de l'administration par des riverains de l'usine, concernant notamment le maintien de l'équipe de nuit. L'arrêté invoquait aussi le recours pendant devant le Conseil d'Etat concernant la suppression de l'équipe de nuit.

Par un nouvel arrêté du 22 décembre 2000, le préfet d'Athènes révoqua définitivement le permis d'exploitation de l'usine (arrêté n o Φ 14 KΑΛΛ 281/4204/22.12.2000).

Le 16 janvier 2001, la société requérante saisit le Conseil d'Etat d'un recours en annulation contre l'arrêté préfectoral du 22 décembre 2000 et contre « tout autre acte ou omission de l'administration y afférent ».

Entre-temps, la requérante avait sollicité auprès du Secrétaire Général de la Région d'Attiki, l'annulation de l'arrêté révoquant définitivement l'autorisation d'exploitation de l'usine. Le 29 mars 2001, le Secrétaire Général de la Région d'Attiki rejeta cette demande (acte n o AΠ 19283/29.3.2001).

Le 22 mai 2001, la requérante saisit à nouveau le Conseil d'Etat d'un recours en annulation contre l'acte susmentionné. Le Conseil d'Etat décida de joindre les deux recours en raison de leur caractère connexe.

Entre-temps, le 15 janvier 2001, la requérante avait saisi le Conseil d'Etat d'une demande de sursis à exécution de l'arrêté du 22 décembre 2000. Le 10 juillet 2001, le Conseil d'Etat ordonna le sursis à exécution de l'arrêté attaqué (décision n o 355/2001). Le 21 septembre 2001, la municipalité de Kallithea sollicita auprès du Conseil d'Etat la révocation du sursis à exécution au motif que l'exploitation de l'usine aggravait les conditions environnementales ainsi que la qualité de vie des riverains. Le 27 novembre 2001, le Conseil d'Etat fit droit à la demande de la municipalité de Kallithea et révoqua la décision n o 355/2001 (décision n o 728/2001).

L'audience de l'affaire au fond eut lieu le 23 janvier 2002. Le 19 juin 2002, le Conseil d'Etat considéra que l'instance litigieuse devait être annulée car il n'était plus en mesure de statuer sur le fond. Il estima, d'une part, que s'il faisait droit aux recours de la requérante, tant l'arrêté du 16 octobre 2000, prolongeant l'exploitation de l'usine pour une période illimitée que celui du 1 er décembre 2000, modifiant le premier et limitant l'exploitation de l'usine à une période de six mois seulement, seraient validés. Or, dans cette hypothèse, l'autorisation initiale d'exploitation aurait déjà expiré le 16 avril 2001, date antérieure à l'audience de l'affaire. Par ailleurs, le Conseil d'Etat ne considéra pas l'arrêté du 1 er décembre 2000 comme « un acte afférent » à la révocation définitive du permis d'exploitation et ne procéda donc pas au contrôle de sa légalité. Il conclut qu'à la date où les recours en annulation furent intentés, l'arrêté du 1 er décembre 2000 n'était plus en vigueur, du fait de sa révocation par l'arrêté du 22 décembre 2000 (arrêt n o 1827/2002).

Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 21 juin 2002. II.

La requérante estime que le rejet de son recours résulte d'une application déraisonnable d'une règle procédurale qui la priva de son droit de voir son affaire jugée au fond.

Le Gouvernement rétorque que l'article 32 § 2 du décret présidentiel n o 18/1989 vise à garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice. En effet, l'échéance d'un acte administratif constitue une raison objective pour interrompre la procédure en annulation devant le Conseil d'Etat. Si l'acte administratif contesté n'est pas en vigueur, son examen par la haute juridiction administrative grecque s'avère superflu. De surcroît, l'article 32 § 2 prévoit que le Conseil d'Etat peut poursuivre l'instance, si l'intéressé invoque un intérêt spécial qui justifie la poursuite de la procédure, par exemple la prévention des conséquences négatives futures d'un acte administratif qui a entre-temps cessé d'exister. Le Gouvernement relève que, dans le cas d'espèce, la requérante invoqua un tel intérêt, en ce que l'annulation de l'acte révoquant le permis d'exploitation entraînerait la remise en vigueur de l'arrêté du 1 er décembre 2000. Or, le Conseil d'Etat examina cet argument et le rejeta, après avoir admis que l'arrêté du 1 er décembre 2000 avait déjà expiré le 16 avril 2001. En dernier lieu, le Gouvernement souligne que la requérante a fait usage de tous les recours prévus par le droit interne afin d'empêcher la révocation du permis d'exploitation en cause.

La Cour rappelle que l'article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, mais qu'il ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument. L'étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision ( Ruiz Torija et Hiro Balani c. Espagne , arrêts du 9 décembre 1994, série A n os 303-A et 303-B, p. 12, § 29, et pp. 29-30, § 27 ; Higgins et autres c. France , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, p. 60, § 42). L'exigence de motivation requiert ainsi une importance particulière dans le cadre du contentieux administratif. Dans ce domaine, l'acte administratif contesté par le justiciable entraîne souvent des effets irréversibles sur ses activités personnelles ou professionnelles. Or, juger consiste à trancher au fond le litige porté devant une juridiction. L'article 6 § 1 ne permet pas l'emploi de subterfuges visant à éviter l'examen du fond du litige. Dans ce cas, l'attitude du juge équivaudrait à un déni de justice, ce qui porterait atteinte au droit d'accès à un tribunal.

En l'occurrence, la Cour note que l'approche générale par le Conseil d'Etat sur la question de validité des actes attaqués était extrêmement formaliste et contradictoire. D'une part, la haute juridiction accepta qu'en cas d'annulation de l'arrêté du 22 décembre 2000, celui du 1 er décembre 2000 resterait en vigueur, alors qu'entre-temps celui-ci avait expiré le 16 avril 2001. D'autre part, le Conseil d'Etat accepta implicitement la légalité de l'arrêté du 22 décembre 2000 en considérant qu'à la date où les recours en annulation avaient été intentés, l'arrêté du 1 er décembre 2000 n'était plus en vigueur, du fait de sa révocation par l'arrêté du 22 décembre 2000. Il conclut, ainsi, que l'arrêté du 1 er décembre 2000 n'était pas « un acte afférent » sans pour autant examiner sa validité. Pourtant, la légalité des arrêtés des 1 er et 22 décembre 2000 constituait précisément l'objet du litige. Par conséquent, ces deux actes étaient, à l'évidence, liés l'un à l'autre. D'ailleurs, le Conseil d'Etat l'avait implicitement accepté en considérant qu'en cas d'annulation de l'arrêté du 22 décembre 2000, celui du 1 er décembre 2000 resterait en vigueur, alors qu'entre-temps il avait expiré le 16 avril 2001.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que, sous couvert d'un artifice juridique, le Conseil d'Etat a entériné l'interdiction de poursuivre l'exploitation de l'usine sans se prononcer sur la légalité des actes administratifs en cause. De ce fait, la haute juridiction administrative s'est soustraite à son obligation d'apporter une réponse sur la question qui lui a été soumise, ce qui constitue le cœur même de la fonction juridictionnelle.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention au regard du droit de la requérante d'avoir accès à un tribunal. II.

La requérante réclame 7 858 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu'elle aurait subi en raison du manque à gagner dû à la fermeture de son usine en 2000. En outre, elle demande 300 000 EUR au titre du dommage moral subi.

Le Gouvernement estime qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante. Alternativement, il estime que la somme allouée au titre du dommage moral ne saurait dépasser 2 000 EUR.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside dans la méconnaissance, en l'occurrence, du droit à une procédure équitable en raison de l'annulation de l'instance en cause par le Conseil d'Etat. En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour estime qu'elle ne saurait spéculer sur la décision du Conseil d'Etat, si celui-ci avait examiné le bien-fondé des griefs de la requérante. Quant au préjudice moral, la Cour estime que la requérante a vraisemblablement subi une frustration en raison de la violation de son droit d'accès à un tribunal. Statuant en équité, comme le veut l'article 41, la Cour lui alloue 5 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur ladite somme. B. Frais et dépens

La requérante demande également une somme globale de 143 670,57 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour, somme qu'elle ventile de la façon suivante : i. 31 852,77 EUR pour les frais et dépens devant les juridictions internes. Elle produit à ce titre douze factures de ce même montant ; ii. 57 257,80 EUR pour les honoraires des avocats afférents à la vente de son entreprise. Elle produit à ce titre trois factures de ce même montant ; iii. 26 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Elle produit à ce titre quatre factures de ce même montant ; iv. 28 560 EUR pour les honoraires relatifs à la réalisation d'une expertise établissant le dommage matériel allégué par la requérante, pour laquelle deux factures sont produites.

Le Gouvernement affirme que les prétentions de la requérante sont excessives et sans rapport avec la violation alléguée de l'article 6 § 1 de la Convention. A titre alternatif, le Gouvernement affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 1 500 EUR.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d'allouer à la requérante 5 000 EUR pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral et 5 000 EUR (cinq mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 décembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président