AFFAIRE GIANNETAKI E. & S. METAFORIKI LTD ET GIANNETAKIS c. GRECE

La baza cauzei se află o cerere (nr. 29829/05) împotriva Republicii Eladice introdusă de o societate cu răspundere limitată Giannetaki E. & S. Metaforiki Ltd și de d-l Evangelos Giannetakis ("reclamanții"), care au sesizat Curtea pe 8 august 2005 în baza articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de d-nele C. Chryssanthakis și E.M. Kaimenaki, avocate la baroului din Atena. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, d-l M. Apessos, consilier la Consiliul juridic al Statului și d-na O. Patsopoulou, auditoare la Consiliul juridic al Statului.

Pe 21 septembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului motivul ținând de durata procedurii administrative. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului. PE FAPT

În septembrie 1994, prima reclamantă a semnat un contract cu societatea C. privind transportul de băuturi alcoolice produse într-o țară terță, stocate ulterior în localurile profesionale ale societății C. la Atena și având ca destinație finală portul Beirutului din Liban. Aceste produse erau scutite de taxe și dări de seamă, deoarece atât țara de producție, cât și țara de destinație nu erau state membre ale Uniunii Europene. La încărcarea camioanelor societății reclamante din localurile societății C., inspectorii vămii grecești au preluat mostre din produsul alcolic pentru a verifica procentajul de alcool pur conținut în lichid. Câteva luni mai târziu, o echipă de inspectori ai vămii grecești s-a deplasat la Beirut pentru a verifica gradul de alcool al produselor livrate de societatea reclamantă. După aceea, inspectorii vămii au întocmit un raport pe baza analizelor efectuate. Raportul constata că gradul de alcool al produselor livrate la Beirut era inferior celui al produselor inspectate în localurile societății C. Raportul concluzia că această divergență a gradelor de alcool dovedia că produsele încărcate în Grecia nu au plecat din țară niciodată. În schimb, acestea fuseră distribuite pe piața greacă fără a fi supuse taxelor prevăzute.

Între decembrie 1994 și iunie 1995, Statul a luat diverse măsuri administrative preventive împotriva ambilor reclamanți pentru a asigura recuperarea creanțelor eventuale împotriva lor. În special, pe 14 decembrie 1994, Statul a blocat toate conturile bancare ale primei reclamante. Pe 8 martie 1995, ministerul Ordinii Publice i-a interzis celui de-al doilea reclamant să iasă din teritoriul grec. În sfârșit, pe 27 iunie 1995, serviciul de inspecție a vămii a trimis dosarul cauzei către serviciile fiscale pentru ca acestea să nu elibereze reclamanților certificate de plată a impozitelor. Procedura penală împotriva celui de-al doilea reclamant

Într-o dată neprecizată, s-au angajat urmăriri penale împotriva celui de-al doilea reclamant pentru contrabandă. Pe 28 ianuarie 1999, tribunalul de prim-instanță din Pireu l-a condamnat la trei ani și șase luni de închisoare. I-a infligit, de asemenea, o amendă de 423.362.882 drahme (1.242.444 euro) (sentința nr. 569/1999). Al doilea reclamant a apelat. Pe 22 februarie 2001, curtea de apel din Pireu l-a achitat (hotărâre nr. 342/2001). Ulterior, Statul a făcut recurs în casație. Într-o dată neprecizată, Curtea de Casație a anulat hotărârea nr. 342/2001 și a trimis cauza înapoi la curtea de apel din Pireu. Pe 25 iunie 2002, curtea de apel din Pireu a confirmat achitarea celui de-al doilea reclamant (hotărâre nr. 1118/2002). B. Procedura litigioasă

Pe 18 decembrie 1995, serviciul de inspecție a vămii a impus, printre altele, reclamanților, în baza prevederilor relevante ale Codului vămilor (legi nr. 1165/1918), rambursarea către Stat a taxelor vamale neachitate în valoare de 286.093.162 drahme (839.598 euro). Pe de altă parte, același serviciu le-a impus amenzi administrative în valoare de 2.860.931.620 drahme (8.395.984 euro) pentru delictul de contrabandă (ordonanță nr. 472-473-474/1995). Această ordonanță prevedea condamnarea solidară a ambilor reclamanți.

Pe 5 ianuarie 1996, prima reclamantă, reprezentată de al doilea reclamant, a sesizat tribunalul administrativ din Pireu cu un recurs de anulare a ordonanței nr. 472-473-474/1995. Pe 28 iunie 1996, tribunalul administrativ din Pireu a anulat ordonanța atacată (hotărâre nr. 3901/1996).

Pe 21 noiembrie 1997, Statul a apelat. După mai multe amânări, una la cererea primei reclamante, ședința s-a ținut pe 15 iunie 2000.

Pe 29 noiembrie 2000, în-o hotărâre de patruzeci și două de pagini, curtea administrativă de apel din Pireu a infirmat decizia atacată după ce a luat în considerare mai mulți factori de probă, cum ar fi documente vamale, facturi, poliță de încărcare la ordin, rapoarte de control și diferite mărturii. Curtea s-a referit și la sentința nr. 569/1999 a tribunalului penal din Pireu care, între timp, condamnase al doilea reclamant pentru contrabandă. Luând în considerare gravitatea delictului și aplicând principiul proporționalității, curtea de apel din Pireu a redus amenda la 1.144.372.648 drahme (3.358.393 euro). Curtea administrativă de apel a respins cererea primei reclamante de a asculta martori pe motiv că restul dovezilor depuse îi era suficient pentru a soluționa litigiul. A respins de asemenea cererea primei reclamante de a reamâna ședința până la finalizarea definitivă a procedurii penale angajate împotriva celui de-al doilea reclamant, în cadrul aceleiași cauze (hotărâre nr. 1874/2000).

Pe 2 mai 2001, prima reclamantă a făcut recurs în casație. După mai multe amânări, ședința s-a ținut pe 27 octombrie 2004.

Pe 20 aprilie 2005, Consiliul de Stat a respins recursul. Înalta jurisdicție administrativă a considerat că hotărârea nr. 1874/2000 era suficient motivată. În special, Consiliul de Stat a judecat că judecătorul administrativ a efectuat o apreciere liberă a dovezilor. De altfel, conform codului de procedură administrativă, ascultarea martorilor era un mijloc de probă extraordinar al cărui folosit trebuia să fie special justificat. În speță, Consiliul de Stat a considerat că curtea administrativă de apel și-a suficient motivat decizia de a nu asculta martori (hotărâre nr. 1222/2005). ÎN DREPT I.

În primul rând, Guvernul susține inadmisibilitatea cererii pentru incompatibilitate ratione materiae cu art. 6 § 1 din Convenție. El susține că procedura litigioasă era o procedură administrativă care nu se referea la drepturile civile ale reclamanților. De altfel, Guvernul afirmă că amenda infligată reclamanților nu constituie o "acuzație în materie penală" ci un exemplu tipic de sancțiune administrativă. O asemenea sancțiune este impusă de un organ administrativ în cadrul competenței sale, conform regulilor dreptului administrativ. Scopul principal al acesteia este să constrângă administrații recalcitranți să respecte legea, să-i împiedice să comită infracțiuni similare în viitor și să asigure buna funcționare a serviciilor publice. Sancțiunea penală a contraventorului face obiectul unei proceduri penale distincte și total independente de procedura administrativă.

Reclamanții refută aceste teze invocând enjeu patrimonial al litigiului.

Chiar dacă reclamanții invocă art. 6 sub aspect civil, Curtea apreciază că circumstanțele cauzei pledează mai curând pentru aplicabilitatea laturii penale a acestei dispoziții.

În privința aceasta, Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, trebuie să se țină seama de trei criterii pentru a decide dacă o persoană este acuzată de o infracțiune penală în sensul articolului 6: mai întâi clasificarea infracțiunii conform dreptului național, apoi natura infracțiunii și, în sfârșit, natura și gradul de gravitate al sancțiunii pe care risca să o suporte persoana în cauză (a se vedea, printre alte, Garyfallou AEBE c. Grecia, hotărâre din 24 septembrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-V, p. 1830, § 32). Aceste criterii sunt alternative și nu cumulative (a se vedea, printre altele, Lauko c. Slovacia, hotărâre din 2 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, p. 2504, § 57).

În speță, amenda infligată reclamanților era prevăzută de codul vămilor și nu era calificată, în dreptul intern, ca sancțiune penală. Cu toate acestea, având în vedere natura gravă a infracțiunii de contrabandă, caracterul disuasiv și represiv al sancțiunii infligite, cât și suma elevată a amendei, Curtea consideră că enjeu pentru reclamanți era suficient important pentru a concluziona că latura penală a articolului 6 se aplică în speță (Mamidakis c. Grecia, nr. 35533/04, § 21, 11 ianuarie 2007). Deci se cuvine să se respingă obiecția ridicată de Guvern. b) Cât privește calitatea de victimă a celui de-al doilea reclamant

Guvernul ridică de asemenea o obiecție privind calitatea de victimă a celui de-al doilea reclamant, afirmând că acesta nu a participat la procedura administrativă litigioasă.

Al doilea reclamant răspunde că este directorul general și reprezentantul legal al primei reclamante, din care dețin 50% din acțiuni. Prin urmare, suportă direct efectele prejudiciabile ale încălcărilor invocate, cu atât mai mult cu cât el însuși a fost condamnat solidar să verse sumele litigioase și a fost supus unei proceduri penale pentru aceeași cauză.

Curtea observă că al doilea reclamant nu a formulat plângeri în fața jurisdicțiilor administrative în nume propriu, deși sesizează Curtea și în calitate personală. Fără a ignora legăturile sale juridice cu prima reclamantă și implicarea personală în aceeași cauză, Curtea nu poate admite că al doilea reclamant ar fi fost afectat de durata procedurii litigioase în aceeași măsură ca și cum s-ar fi angajat în procedura administrativă în nume propriu. Prin urmare, obiecția ridicată de Guvern este bine-fundată și trebuie acceptată.

Rezultă că, în măsura în care a fost introdusă de al doilea reclamant, acest motiv este incompatibil ratione personae cu prevederile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.

Curtea constată de altfel că, în măsura în care a fost introdusă de societatea reclamantă, acest motiv nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă în plus că nu se întâlnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil. 2. Privind fondul a) Perioada care trebuie luată în considerare

Procedura litigioasă a început pe 5 ianuarie 1996, cu sesizarea tribunalului administrativ din Pireu și s-a încheiat pe 20 aprilie 2005, cu hotărârea nr. 1222/2005 a Consilului de Stat. Perioada care trebuie considerată se întinde deci pe mai mult de nouă ani și trei luni pentru trei instanțe. b) Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Guvernul susține că cauza era complexă și că prima reclamantă nu a căutat să accelereze procedura. Cât privește durata procedurii în fața Consilului de Stat, el subliniază că nu se poate cere Înaltei jurisdicții administrative să aibă același ritm ca și jurisdicțiile inferioare în tratarea cauzelor.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei și comportamentul autorităților competente, cât și enjeu litigiului pentru interesați (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II; Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea a tratat în repetate rânduri cauze ridicând întrebări similare cu cea din speță și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Pélissier și Sassi și Frydlender precitate).

După ce a examinat toți factorii care i-au fost prezentați, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. Prin urmare, ținând cont de jurisprudența sa în materia aceasta, Curtea apreciază că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor "termenului rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. B. Privind motivul ținând de echitatea procedurii

Prima reclamantă se plânge că curtea administrativă de apel nu a ascultat martori pe care i-a propus. Se plânge de altfel că aceeași jurisdicție a respins cererea sa de reamânare a ședinței până la finalizarea procedurii penale angajate în paralel împotriva celui de-al doilea reclamant, în cadrul aceleiași cauze. Privind admisibilitatea

Curtea observă că nu-i aparține să cunoască de erorile de fapt sau de drept pretinse că ar fi fost comise de o jurisdicție, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgardate de Convenție (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Or, în cauza de față, Curtea nu observă niciun indice de arbitrar în desfășurarea procedurii în fața curții administrative de apel, care a respectat principiul contradictorului și în cursul căreia prima reclamantă a putut prezenta toți argumentele pentru apărarea cauzei sale. De altfel, nimic nu-i permite să pună în discuție concluziile Consilului de Stat care, după o examinare aprofundată a cauzei, a confirmat hotărârea curții administrative de apel.

Rezultă că acest motiv este manifest neîntemeiat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. II.

Cât privește măsurile administrative denunțate de reclamanți, Curtea observă în primul rând că acestea au fost luate între decembrie 1994 și iunie 1995, deci mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri. Oricum, nu există nicio înfățișare de încălcare a presupunerii de nevinovăție în speță, pentru că măsurile administrative în cauză nu pot fi interpretate ca o recunoaștere a vinovăției reclamanților. În schimb, era vorba de măsuri preventive care se încadrau în procedura administrativă și pe care reclamanții puteau să le conteste în fața jurisdicțiilor competente.

De altfel, în măsura în care reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la respectul proprietății, Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede în mod expres o excepție cât privește plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi (a se vedea, în privința impunerii fiscale, Buffalo Srl în lichidare c. Italia, nr. 38746/97, § 32, 3 iulie 2003). O asemenea întrebare nu scapă cu toate acestea sub orice control al Curții, deoarece aceasta trebuie să verifice dacă art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost corect aplicat (Orion-Břeclav S.R.O. c. Republica Cehă (hotărâre), nr. 43783/98, 13 ianuarie 2004). În speță, amenda infligată era prevăzută de legea nr. 1165/1918 și urmărea scopul legitim de a proteja interesul general în cazul contrabandei la scară largă. În ceea ce privește, în sfârșit, proporționalitatea măsurii incriminate, Curtea apreciază, în primul rând, că marja de apreciere permite statelor contractante să decidă asupra oportunității sancționării contrabandei la scară largă, prin intermediul unei măsuri economice având caracter disuasiv, cum ar fi o amendă (a se vedea, Valico S.r.l. c. Italia (hotărâre), nr. 70074/01, 21 martie 2006). Cât privește suma amendei, Curtea reamintește că curtea de apel din Pireu a luat în considerare gravitatea delictului comis și a aplicat principiul proporționalității pentru a reduce cu mai mult de jumătate amenda inițial infligă. Curtea consideră prin urmare că autoritățile grecești au menținut un echilibru drept între exigențele interesului general și imperativele salvgardării drepturilor interesaților (a se vedea, a contrario, Mamidakis c. Grecia, precitat, §§ 47-48).

În sfârșit, chiar dacă am presupune că cele două proceduri, administrativă și penală, se refereau la aceeași natură de infracțiuni și că căile de atac interne au fost epuizate în privința aceasta, Curtea observă că acestea vizau două persoane distincte: procedura în fața jurisdicțiilor administrative a fost angajată de prima reclamantă, în timp ce urmăririle penale au fost angajate împotriva celui de-al doilea reclamant (Isaksen c. Norvegia (hotărâre), nr. 13596/02, 2 octombrie 2003). Reclamanții nu pot deci pretinde că, contrar articolului 4 din Protocolul nr. 7, au fost urmăriți de două ori pentru o infracțiune pentru care ar fi fost deja achitați printr-o decizie definitivă.

Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamanții cer respectiv 14.054.931 EUR și 5.201.655 EUR pentru prejudiciul material pe care susțin că l-au suferit. Această sumă corespunde sancțiunilor pecuniare infligite, precum și altor pierderi financiare inclusiv pierderea lor de venituri, plus interese. Cer de altfel 2.200.000 EUR fiecare pentru prejudiciul moral suferit.

Guvernul invită Curtea să respingă cererea prezentată în privința prejudiciului material și afirmă că un constat de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral. Cu titlu subsidiarmă, afirmă că suma acordată la acest titlu nu ar putea depăși sumele obișnuit acordate de Curtea în cauze similare.

Curtea reamintește că constatarea încălcării Convenției la care a ajuns rezultă exclusiv dintr-o nerespectare a dreptului primei reclamante de a vedea cauza sa judecată în "termen rezonabil". În aceste condiții, ea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și vreun prejudiciu material de care reclamanții ar fi avut de suferit; se cuvine deci să respingă acest aspect al pretenșiilor lor. Cu toate acestea, Curtea apreciază că prima reclamantă a suferit o vătămare morală certă care nu este suficient compensată de constatarea încălcării Convenției. Pronunțând în echitate, îi acordă 8.000 EUR la acest titlu, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit. B. Frais și dépens

Reclamanții cer fiecare 73.000 EUR pentru frais și dépens suportate în fața jurisdicțiilor interne, administrative și penale respectiv. Prezintă diverse chitanțe cu o valoare totală de 3.598 EUR. Cer de altfel 1.500 EUR fiecare pentru frais și dépens suportate în fața Curții. În privința aceasta, prezintă două facturi, cu o valoare totală de 1.500 EUR întocmite în numele consilierilor lor.

Guvernul afirmă că nu există legătură de cauzalitate între frais și dépens suportate în fața jurisdicțiilor interne și încălcările presupuse ale Convenției. În privința frais exposé în fața Curții, Guvernul afirmă că sunt excesive și arbitrare.

Curtea reamintește că alocarea frais și dépens cu titlu de art. 41 presupune că sunt stabilite realitatea, necesitatea și, de altfel, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

În speță, Curtea observă în primul rând că procedura penală angajată împotriva celui de-al doilea reclamant nu este obiectul prezentei cereri. Nu se cuvine deci să se ramburseze frais suportate la acest titlu. De altfel, observă că frais ceriți cu titlu de procedura administrativă sunt, în marea lor majoritate, nejustificați și că oricum, nu au fost generați de durata procedurii, ci sunt frais normal suportate în cadrul procedurii litigioase. De altfel, în privința frais exposé pentru nevoile reprezentării reclamanților în fața ei, Curtea apreciază rezonabil să acorde primei reclamante 1.500 EUR la acest titlu, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit. C. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază adecvat să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind motivul primei reclamante ținând de durata excesivă a procedurii administrative și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse primei reclamante, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 8.000 EUR (opt mii euro) pentru prejudiciul moral și 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru frais și dépens, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 6 decembrie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefierer Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 29829/05) dirigée contre la République hellénique par une société à responsabilité limitée Giannetaki E. & S. Metaforiki Ltd et par M. Evangelos Giannetakis (« les requérants »), qui ont saisi la Cour le 8 août 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es C. Chryssanthakis et E.M. Kaimenaki, avocats au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l'Etat et M me O. Patsopoulou, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Le 21 septembre 2006, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure administrative au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

En septembre 1994, la première requérante signa un contrat avec la société C. concernant le transport de boissons alcoolisées produites dans un pays tiers, stockées par la suite dans les locaux professionnels de la société C. à Athènes et ayant pour destination finale le port de Beyrouth au Liban. Ces produits étaient exemptés de taxes et de douanes car tant le pays de production que le pays de destination n'étaient pas des Etats membres de l'Union Européenne. Lors du chargement des camions de la société requérante dans les locaux de la société C., des inspecteurs des douanes grecques procédèrent à la prise d'échantillons du produit alcoolisé afin de vérifier le pourcentage d'alcool pur contenu dans le liquide. Quelques mois plus tard, une équipe d'inspecteurs des douanes grecques se déplaça à Beyrouth afin de vérifier le degré d'alcool des produits livrés par la société requérante. Par la suite, les inspecteurs des douanes dressèrent un rapport sur la base des analyses effectuées. Le rapport constatait que le degré d'alcool des produits livrés à Beyrouth était inférieur à celui des produits inspectés dans les locaux de la société C. Le rapport concluait que cette divergence des degrés d'alcool prouvait que les produits chargés en Grèce n'avaient jamais quitté ce pays. En revanche, ils avaient été distribués sur le marché grec sans pour autant être soumis aux taxes prévues.

Entre décembre 1994 et juin 1995, l'Etat prit diverses mesures administratives préventives à l'encontre des deux requérants afin d'assurer le recouvrement des créances éventuelles à leur encontre. En particulier, le 14 décembre 1994, l'Etat bloqua tous les comptes bancaires de la première requérante. Le 8 mars 1995, le ministère de l'Ordre Public interdit au second requérant de quitter le territoire grec. Enfin, le 27 juin 1995, le service d'inspection des douanes envoya le dossier de l'affaire aux services fiscaux afin que ceux-ci ne délivrent pas aux requérants de certificats de paiement d'impôts. La procédure pénale engagée contre le second requérant

A une date non précisée, des poursuites pénales furent engagées contre le second requérant pour contrebande. Le 28 janvier 1999, le tribunal de première instance du Pirée le condamna à trois ans et six mois d'emprisonnement. Il lui infligea, en outre, une amende de 423 362 882 drachmes (1 242 444 euros) (jugement n o 569/1999). Le second requérant interjeta appel. Le 22 février 2001, la cour d'appel du Pirée l'acquitta (arrêt n o 342/2001). Par la suite, l'Etat se pourvut en cassation. A une date non précisée, la Cour de cassation cassa l'arrêt n o 342/2001 et renvoya l'affaire devant la cour d'appel du Pirée. Le 25 juin 2002, la cour d'appel du Pirée confirma l'acquittement du second requérant (arrêt n o 1118/2002). B. La procédure litigieuse

Le 18 décembre 1995, le service d'inspection des douanes imposa, entre autres, aux requérants, en vertu des dispositions pertinentes du Code des douanes (loi n o 1165/1918), le remboursement à l'Etat des taxes de douanes non acquittées s'élevant à 286 093 162 drachmes (839 598 euros). D'autre part, le même service leur imposa des amendes administratives s'élevant à 2 860 931 620 drachmes (8 395 984 euros) pour le délit de contrebande (ordonnance n o 472-473-474/1995). Cette même ordonnance prévoyait la condamnation solidaire des deux requérants.

Le 5 janvier 1996, la première requérante, représentée par le second requérant, saisit le tribunal administratif du Pirée d'un recours en annulation de l'ordonnance n o 472-473-474/1995. Le 28 juin 1996, le tribunal administratif du Pirée annula l'ordonnance attaquée (arrêt n o 3901/1996).

Le 21 novembre 1997, l'Etat interjeta appel. Après plusieurs ajournements, dont l'un à la demande de la première requérante, l'audience eut lieu le 15 juin 2000.

Le 29 novembre 2000, dans un arrêt de quarante-deux pages, la cour administrative d'appel du Pirée infirma la décision attaquée après avoir pris en compte plusieurs éléments de preuve, tels que des documents douaniers, des factures, des connaissements à ordre, des rapports de contrôle et divers témoignages. La cour se référa aussi au jugement n o 569/1999 du tribunal correctionnel du Pirée qui avait, entre-temps, condamné le second requérant pour contrebande. En tenant compte de la gravité du délit et en appliquant le principe de proportionnalité, la cour d'appel du Pirée réduisit l'amende à 1 144 372 648 drachmes (3 358 393 euros). La cour administrative d'appel rejeta la demande de la première requérante d'entendre des témoins au motif que le reste des preuves déposées lui suffisait pour trancher le litige. Elle rejeta aussi la demande de la première requérante d'ajourner l'audience jusqu'à ce que la procédure pénale engagée contre le second requérant, dans le cadre de la même affaire, aboutisse définitivement (arrêt n o 1874/2000).

Le 2 mai 2001, la première requérante se pourvut en cassation. Après plusieurs ajournements, l'audience eut lieu le 27 octobre 2004.

Le 20 avril 2005, le Conseil d'Etat rejeta le pourvoi. La haute juridiction administrative considéra que l'arrêt n o 1874/2000 était suffisamment motivé. En particulier, le Conseil d'Etat jugea que le juge administratif avait procédé à une libre appréciation des preuves. Par ailleurs, selon le code de procédure administrative, l'audition des témoins était un moyen de preuve extraordinaire dont l'emploi devait être spécialement justifié. En l'occurrence, le Conseil d'Etat considéra que la cour administrative d'appel avait suffisamment motivé sa décision de ne pas entendre des témoins (arrêt n o 1222/2005). EN DROIT I.

En premier lieu, le Gouvernement plaide l'irrecevabilité de la requête pour incompatibilité ratione materiae avec l'article 6 § 1 de la Convention. Il soutient que la procédure litigieuse était une procédure administrative qui ne portait pas sur les droits civils des requérants. De plus, le Gouvernement affirme que l'amende infligée aux requérants ne constitue pas une « accusation en matière pénale » mais un exemple typique de sanction administrative. Une telle sanction est imposée par un organe administratif dans le cadre de ses compétences, selon les règles du droit administratif. Son but principal est de contraindre l'administré récalcitrant de respecter la loi, de l'empêcher de commettre des infractions similaires à l'avenir et d'assurer le bon fonctionnement des services publics. La sanction pénale du contrevenant fait l'objet d'une procédure pénale distincte et totalement indépendante de la procédure administrative.

Les requérants réfutent ces thèses en invoquant l'enjeu patrimonial du litige.

Même si les requérants invoquent l'article 6 sous son angle civil, la Cour estime que les circonstances de l'espèce militent plutôt en faveur de l'applicabilité du volet pénal de cette disposition.

A cet égard, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, il faut tenir compte de trois critères pour décider si une personne est accusée d'une infraction pénale au sens de l'article 6 : d'abord la classification de l'infraction au regard du droit national, puis la nature de l'infraction et, enfin, la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l'intéressé (voir, parmi beaucoup d'autres, Garyfallou AEBE c. Grèce , arrêt du 24 septembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-V, p. 1830, § 32). Ces critères sont alternatifs et non cumulatifs (voir, entre autres, Lauko c. Slovaquie , arrêt du 2 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2504, § 57).

En l'occurrence, l'amende infligée aux requérants était prévue par le code des douanes et n'était pas qualifiée, en droit interne, de sanction pénale. Toutefois, eu égard à la nature grave de l'infraction de contrebande, au caractère dissuasif et répressif de la sanction infligée, ainsi qu'au montant élevé de l'amende, la Cour considère que les enjeux pour les requérants étaient en l'espèce suffisamment importants pour conclure que le volet pénal de l'article 6 soit applicable en l'espèce ( Mamidakis c. Grèce , n o 35533/04, § 21, 11 janvier 2007). Il convient donc de rejeter l'exception soulevée par le Gouvernement. b) Quant à la qualité de victime du second requérant

Le Gouvernement soulève en outre une objection quant à la qualité de victime du second requérant, en affirmant que celui-ci n'avait pas participé à la procédure administrative litigieuse.

Le second requérant répond qu'il est le directeur général et le représentant légal de la première requérante, dont il détient 50 % des actions. Dès lors, il subit directement les effets préjudiciables des violations alléguées, d'autant plus qu'il a lui-même été condamné solidairement à verser les sommes litigieuses et qu'il a fait l'objet d'une procédure pénale pour la même affaire.

La Cour note que le second requérant n'a pas recouru devant les juridictions administratives en son nom propre bien qu'il saisisse la Cour également à titre personnel. Sans ignorer ses liens juridiques avec la première requérante et son implication personnelle dans la même affaire, la Cour ne saurait pour autant admettre que le second requérant fût affecté par la durée de la procédure litigieuse au même titre que s'il s'était engagé dans la procédure administrative en son nom propre. Dès lors, l'exception soulevée par le Gouvernement se révèle fondée et doit être accueillie.

Il s'ensuit que, pour autant qu'il a été introduit par le second requérant, ce grief est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4.

La Cour constate par ailleurs que, dans la mesure où il a été introduit par la société requérante, ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond a) Période à prendre en considération

La procédure litigieuse a débuté le 5 janvier 1996, avec la saisine du tribunal administratif du Pirée et a pris fin le 20 avril 2005, avec l'arrêt n o 1222/2005 du Conseil d'Etat. La période à considérer s'étale donc sur plus de neuf ans et trois mois pour trois instances. b) Caractère raisonnable de la durée de la procédure

Le Gouvernement argue que l'affaire était complexe et que la première requérante n'a pas cherché à accélérer la procédure. Pour ce qui est notamment de la durée de la procédure devant le Conseil d'Etat, il souligne qu'on ne saurait exiger de la haute juridiction administrative d'avoir le même rythme que les juridictions inférieures dans le traitement des affaires.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II ; Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Pélissier et Sassi et Frydlender précités).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Dès lors, compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. B. Sur le grief tiré de l'équité de la procédure

La première requérante se plaint que la cour administrative d'appel n'a pas interrogé les témoins qu'elle avait proposés. Elle se plaint, de plus, que la même juridiction a rejeté sa demande tendant à l'ajournement de l'audience jusqu'à l'issue de la procédure pénale engagée parallèlement contre le second requérant, dans le cadre de la même affaire. Sur la recevabilité

La Cour note qu'il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). Or, dans le cas d'espèce, la Cour ne décèle aucun indice d'arbitraire dans le déroulement de la procédure devant la cour administrative d'appel, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle la première requérante a pu présenter tous les arguments pour la défense de sa cause. En outre, rien ne lui permet de mettre en cause les conclusions du Conseil d'Etat qui, après un examen approfondi de l'affaire, confirma l'arrêt de la cour administrative d'appel.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

S'agissant des mesures administratives dénoncées par les requérants, la Cour note tout d'abord qu'elles ont été prises entre décembre 1994 et juin 1995, donc plus de six mois avant l'introduction de la présente requête. Quoi qu'il en soit, il n'y a aucune apparence de violation de la présomption d'innocence en l'espèce, car les mesures administratives en question ne sauraient être interprétées comme une reconnaissance de la culpabilité des requérants. En revanche, il s'agissait de mesures préventives qui s'inscrivaient dans le cadre de la procédure administrative et que les requérants pouvaient contester devant les juridictions compétentes.

Par ailleurs, dans la mesure où les requérants se plaignent d'une violation de leur droit au respect de leurs biens, la Cour rappelle que l'article 1 du Protocole n o 1 prévoit expressément une exception pour ce qui est du paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes (voir, par rapport à l'imposition fiscale, Buffalo Srl en liquidation c. Italie , n o 38746/97, § 32, 3 juillet 2003). Une telle question n'échappe pas pour autant à tout contrôle de la Cour puisque celle-ci doit vérifier si l'article 1 du Protocole n o 1 a fait l'objet d'une application correcte ( Orion-Břeclav S.R.O. c. République tchèque (déc.), n o 43783/98, 13 janvier 2004). En l'occurrence, l'amende infligée était prévue par la loi n o 1165/1918 et poursuivait le but légitime de protéger l'intérêt général en cas de contrebande à grande échelle. En ce qui concerne, enfin, la proportionnalité de la mesure incriminée, la Cour estime, en premier lieu, que la marge d'appréciation permet aux Etats contractants de décider de l'opportunité de sanctionner la contrebande à grande échelle, par le biais d'une mesure économique ayant un caractère dissuasif telle qu'une amende (voir, Valico S.r.l. c. Italie (déc.), n o 70074/01, 21 mars 2006). Quant au montant de l'amende, la Cour rappelle que la cour d'appel du Pirée a pris en compte la gravité du délit accompli et a appliqué le principe de proportionnalité pour réduire de plus de la moitié l'amende initialement infligée. La Cour considère donc que les autorités grecques ont ménagé un juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits des intéressés (voir, a contrario , Mamidakis c. Grèce , précité, §§ 47 ‑ 48).

Enfin, à supposer même que les deux procédures, administrative et pénale, étaient afférentes à la même nature d'infractions et que les voies de recours internes ont été épuisées à cet égard, la Cour note qu'elles concernaient deux personnes bien distinctes : la procédure devant les juridictions administratives était engagée par la première requérante, tandis que les poursuites pénales étaient engagées contre le second requérant ( Isaksen c. Norvège (déc.), n o 13596/02, 2 octobre 2003). Les requérants ne sauraient donc prétendre que, contrairement à l'article 4 du Protocole n o 7, ils ont été poursuivis deux fois en raison d'une infraction pour laquelle ils auraient déjà été acquittés par une décision définitive.

Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Les requérants réclament respectivement 14 054 931 euros (EUR) et 5 201 655 EUR au titre du préjudice matériel qu'ils auraient subi. Cette somme correspond aux sanctions pécuniaires infligées, ainsi qu'à d'autres pertes financières dont leur manque à gagner, plus les intérêts. Ils réclament en outre 2 200 000 EUR chacun au titre de leur préjudice moral.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande présentée au titre du dommage matériel et affirme qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral. A titre accessoire, il affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser les montants habituellement octroyés par la Cour dans des affaires similaires.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d'une méconnaissance du droit de la première requérante à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ». Dans ces conditions, elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont les requérants auraient eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de leurs prétentions. En revanche, la Cour estime que la première requérante a subi un tort moral certain que ne compense pas suffisamment le constat de violation de la Convention. Statuant en équité, elle lui accorde 8 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens

Les requérants réclament chacun 73 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, administratives et pénales respectivement. Ils soumettent divers reçus d'un montant total de 3 598 EUR. Ils réclament en outre 1 500 EUR chacun pour les frais et dépens encourus devant la Cour. A cet égard, ils soumettent deux factures, d'un montant total de 1 500 EUR établies au nom de leurs conseils.

Le Gouvernement affirme qu'il n'existe pas de lien de causalité entre les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et les violations alléguées de la Convention. En ce qui concerne les frais exposés devant la Cour, le Gouvernement affirme qu'ils sont excessifs et arbitraires.

La Cour rappelle que l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

En l'occurrence, la Cour note tout d'abord que la procédure pénale engagée contre le second requérant n'est pas l'objet de la présente requête. Il n'y a donc pas lieu de rembourser les frais encourus à ce titre. Par ailleurs, elle note que les frais réclamés au titre de la procédure administrative sont, dans leur majorité, non justifiées et qu'en tout état de cause, ils n'ont pas été engendrés par la durée de la procédure, mais sont des frais normalement encourus dans le cadre de la procédure litigieuse. Par ailleurs, en ce qui concerne les frais exposés pour les besoins de la représentation des requérants devant elle, la Cour juge raisonnable d'allouer à la première requérante 1 500 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief de la première requérante tiré de la durée excessive de la procédure administrative et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la première requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président