CASE OF JARZYNSKI v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 5-3;Non-pecuniary damage - financial award
CASE OF JARZYNSKI v. POLAND (CtEDO, 2005)
Reclamantul s-a născut în 1972 și trăiește în Rumia, Polonia. Solicitarea a fost depusă în numele său de mama sa, dna Teresa Jarzyńska, care a depus o autorizație scrisă în mod corespunzător de la solicitant. La 1 iunie 1999, Curtea de district din Gdańsk (Sād Rejonowy) a ordonat ca reclamantul să fie reținut în funcție de suspiciunile rezonabile că a comis mai multe conturi de jaf armat și a considerat că există un risc ca reclamantul să încerce să induce martorii să dea mărturie falsă sau să obstrugă procedurile prin alte mijloace ilegale. În cursul anchetei, detenția reclamantului a fost prelungită la următoarele date: 19 august 1999, 24 noiembrie 1999, 24 mai 2000, 13 decembrie 2000 și 7 martie 2001. În decizia sa din 13 decembrie 2000 Curtea de Apel (Sād Apelacyjny) a considerat că suspiciunile puternice împotriva lui de a fi comis infracțiunile grave cu care a fost acuzat, severitatea sentinței anticipate și riscul de manipulare a probelor justificate care l-au reținut în arest. La 10 mai 2001, procurorul regional Gdańsk a încheiat ancheta. La 15 mai 2001, reclamantul a fost acuzat de 45 de acuzații, inclusiv, printre altele, mai multe conturi de jaf armat în fața Curții Regionale Gdańsk (Sād Okręgowy). Factura de inculpare a inclus 120 de acuzații acuzate împotriva 19 acuzate, care au fost toate deținute în reținere. Dosarul cuprinde 114 de volume. Acuzația a solicitat instanței să afle dovezi de la 366 de martori. Martorul principal a fost un anumit A.L., care a fost inculpat împreună cu toate inculpate, dar a dat dovada împotriva lor. Procesul a început la 28 decembrie 2001. Cu toate acestea, în aprilie 2002, lectura din proiectul de pronunțare a acuzării de către procuror continuă. 10. În timpul procesului, detenția reclamantului a fost prelungită de mai multe ori de către Curtea de Apel din Gdańsk. Deciziile relevante au fost luate la 23 mai 2001 (extinderea detenției reclamantului până la 31 octombrie 2001), la 24 octombrie 2001 (ordonarea reținerii sale până la 31 martie 2002), la 13 martie 2002 (prolungarea detenției sale până la 30 septembrie 2002), la 11 septembrie 2002 (extinderea acestei perioade până la 31 decembrie 2002), la 18 decembrie 2002 (ordonarea reținerii sale până la 30 iunie 2003), la 25 iunie 2003 (protinderea acestei perioade până la 31 decembrie 2003), la 17 decembrie 2003 (extinderea de detenției sale până la 30 iunie 2004), la 23 iunie 2004 (ordonarea reținerii sale până la 31 decembrie 2004), la 15 decembrie 2004 (protinderea detenției până la 31 martie 2005) și la 30 martie 2005 (extinderea de această perioadă până la 30 iunie 2005). La ultima dată, 8 din cei 19 acuzați au fost încă reținuți în închisoare, iar judecătorul de judecată a auzit majoritatea martorilor acuzațiilor. 11. În decizia sa din 11 septembrie 2002, Curtea de Apel a considerat că detenția reclamantului a fost justificată în temeiul articolului 258 § 2 din Codul de Procedură Penală, deoarece această dispoziție a stabilit o presupunere în sensul că probabilitatea impunerii unei sancțiuni severe asupra reclamantului ar putea să-l inducă la obstrucționarea procedurii. 12. În decizia din 18 decembrie 2002, Curtea de Apel a adăugat că cazul era „în special complex” în sensul articolului 263 § 4 din Codul de Procedură Penală. 13. În decizia din 23 iunie 2004, Curtea de Apel a observat că până în aprilie 2003 principalul motiv al întârzierilor în timpul procesului era obstructivitatea acuzaților și abuzul drepturilor apărării. 14. La 21 martie 2005, instanța de judecată a pronunțat un ordin de indemnizare pentru a accelera procedurile și, după aceea, patru acuzați (J.N., G.P., Z.S. și Z.C.), care, între timp, au fost eliberați din detenție, trebuiau să fie judecați separat de alți acuzați. 15. În timpul procesului reclamantul a depus numeroase cereri de eliberare, dar nereușite, pentru motive de sănătate, și a apelat, de asemenea, fără succes, împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale. El a susținut că lungimea de detenție a fost excesivă și irazonabilă și că acuzațiile împotriva lui lipsesc o bază suficient de puternică. El a avut de asemenea încredere în situația familiei sale. 16. 17. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția în reținere ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” (środki zapobiegawcze). Celelalte măsuri sunt cauțiunea (poręczenie majātkowe), supravegherea poliției (dozór policyji), garanția unei persoane responsabile (poręczenie osoby godnej zaufania), garanția unei entități sociale (poręczenie społeczne), interzicerea temporară a acționării într-o anumită activitate (zawieszenie oskarżonego w określonej działalności) și interzicerea de a părăsi țara (zakaz opuszczania kraju). 18. art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura conduita corectă a procedurii și, în mod excepțional, pentru a preveni comiterea unei alte infracțiuni grave a acuzate; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” 19. art. 258 menționează motive de reținere în retragere. Aceasta prevede, în măsura în care este relevantă: „1. În cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau atunci când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co-acuzanți] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurilor prin alte mijloace ilegale; 2. În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisie a căror condamnare poate fi responsabilă cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” 20. Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 afirmă, în măsura în care este cazul: „1. Detenția asupra rezidenției nu se impune dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” 21. art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția în custodie se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod grav; sau (2) să implice consecințe extrem de dure pentru acuzat sau pentru familia sa.” 22. Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. 23. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a precizat: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data în care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în fața căreia este în suspensie sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească detenția pe o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, în scopul unei observații psihice prelungite a acuzatului sau al pregătirii prelungite a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate sau atunci când acuzatul a prelungit în mod deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” 24. La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul căror jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză.