Reclamantul s-a născut în 1950 și trăiește în Poznań, Polonia. La 17 iunie 1999, Curtea de district Gdańsk (Sād Rejonowy) a retras reclamantul în custodie pentru o perioadă de trei luni, suspiciându-se că a comis trei conturi de jaf armat. Acesta a considerat că această măsură este indispensabilă pentru a asigura conduita corectă a procedurii, având în vedere natura gravă a infracțiunilor în cauză și gravitatea pedepsei anticipate. În cele din urmă, a considerat că, având în vedere modul în care au fost comise infracțiunile în cauză, reclamantul ar putea încerca să inducă martori să depună mărturie falsă. În cursul anchetei, detenția reclamantului a fost prelungită de mai multe ori. La 19 august 1999, Curtea Regională Gdańsk (Sād Okręgowy) a prelungit detenția până la 16 decembrie 1999, se bazează pe motivele inițial acordate pentru detenția sa. În continuare, a menționat necesitatea de a lua diferite măsuri de investigație și de a obține dovezi de experți. Acesta a considerat, de asemenea, că complexitatea cazului a justificat prelungirea detenției reclamantului, în vederea asigurării bunei desfășurari a anchetei. La 13 octombrie 1999, Curtea de Apel a respins recursul său, având în vedere raportul medical din 28 septembrie 1999, care a concluzionat că reclamantul ar putea rămâne în detenție. La 8 decembrie 1999, Curtea de Apel a prelungit detenția sa până la 16 iunie 2000, constatând că este foarte probabil că a comis infracțiunile cu care a fost acuzat. În acest sens, aceasta se referă la dovezi furnizate de un anumit membru al aceluiași grup criminal, care a acționat ca martor împotriva celorlalți suspecți. Curtea de Apel se bazează în continuare pe necesitatea de a obține și de a asigura dovezi, în special de la experți în domeniul balistic, biologiei și amprente digitale. Acesta a subliniat că, de asemenea, este necesar să se desfășoare o reconstrucție a infracțiunii și să se confrunte cu suspecții unul cu celălalt. De asemenea, a considerat că amploarea și natura infracțiunilor în cauză justificau deținerea continuată a reclamantului. Reclamantul a apelat împotriva acestei decizii. 10. La 8 februarie 2000, Curtea Supremă (Sād Najwyższy) și-a respins recursul. Acesta a avut în vedere natura gravă a infracțiunilor în cauză și necesitatea de a obține dovezi suplimentare, subliniind, în continuare, complexitatea cazului și a considerat că detenția continuată a reclamantului este singura măsură care poate asigura conduita corectă a procedurii. 11. La 24 mai 2000, Curtea Supremă a prelungit detenția reclamantului până la 15 decembrie 2000, având în vedere faptul că suspiciunile puternice împotriva acestuia de a fi comis infracțiunile grave cu care a fost acuzat, severitatea pedepsei anticipate și riscul de manipulare a probelor justificate de a-l ține în custodie. La 13 decembrie 2000, Curtea de Apel din Gdańsk a prelungit detenția reclamantului și a 8 co-suspecte sale în așteptarea anchetei până la 31 martie 2001. La 7 martie 2001, acesta a ordonat ca reclamantul să fie reținut în arest până la 31 mai 2001. El a repetat motivele declarate în deciziile sale anterioare. El a adăugat că prelungirea detenției reclamantului a fost justificată de necesitatea de a obține dovezi ADN. 13. La 15 mai 2001, reclamantul a fost inculpat în fața Curții Regionale de Gdańsk cu 12 acuzații, inclusiv mai multe acuzații de jaf armat. Proiectul de inculpare a inclus 120 de acuzații acuzate împotriva a 19 acuzați, care au fost deținuți în mod reținut. Dosarul-cazul cuprindea 114 de volumi. Acuzația a cerut instanței să audă dovezi de la 366 de martori. Martorul principal a fost un anumit A. ·, care a fost inculpat împreună cu toți acuzații, dar a furnizat dovezi împotriva lor. 14. La 17 mai 2001, Curtea Regională a prelungit detenția reclamantului până la 16 iunie 2001, reprezentând motivele menționate în deciziile anterioare. Considerând că există riscul ca acesta să se absoargă sau să intervină la martori, având în vedere natura gravă a infracțiunilor în cauză și legăturile dintre suspecți. 15. Deoarece, la 16 iunie 2001, detenția reclamantului a ajuns la termenul legal de 2 ani prevăzut la art. 263 § 3 din Codul de Procedință Penală, o prelungire suplimentară a detenției reclamantului a fost ordonată de Curtea de Apel din Gdańsk. Curtea de Apel s-a bazat pe complexitatea particulară a cauzei ca motiv pentru extinderea detenției reclamantului dincolo de termenul legal. Deciziile relevante au fost luate la 23 mai 2001 (extinderea detenției reclamantului până la 31 octombrie 2001), la 24 octombrie 2001 (prolungarea perioadei respective până la 31 martie 2002), la 13 martie 2002 (prelungirea detenției sale până la 30 septembrie 2002), la 11 septembrie 2002 (prolungarea detenției până la 31 decembrie 2002), la 18 decembrie 2002 (prelungirea detenției sale până la 30 iunie 2003), la 25 iunie 2003 (extinderea detenției până la 31 decembrie 2003), la 17 decembrie 2003 (protinderea de la 30 iunie 2004), la 23 iunie 2004 (prelungirea detenției sale până la 31 decembrie 2004), la 15 decembrie 2004 (extinderea de la perioada respectivă până la 31 martie 2005), la 30 martie 2005 (prelungarea detenției până la 30 iunie 2005) și la 22 iunie 2005 (protinderea de detenție până la 30 septembrie 2005). În ultima dată, 8 din cei 19 acuzați au fost încă reținuți în închisoare, iar judecătorul de judecată a auzit majoritatea martorilor acuzațiilor. 16. În toate aceste hotărâri, Curtea de Apel a declarat că motivele inițiale pentru detenția reclamantului erau încă valabile. În special, s-a bazat pe necesitatea de a asigura conduita corectă a procedurii împotriva oricărei încercări ale reclamantului de a obține probe. Acesta a subliniat natura extrem de complexă a cazului și faptul că mai multe sute de martori trebuiau să fie auziți. 17. Între timp, procesul a început la 28 decembrie 2001. Cu toate acestea, în aprilie 2002, citirea din proiectul de pronunțare a acuzării de către procuror continuă să continue. 18. În decizia sa din 13 martie 2002, Curtea de Apel a constatat că deținerea reclamantului și a șaptea sale condamnate în custodie era singura măsură care le-ar împiedica să obstrucționeze procesul, având în vedere natura infracțiunilor în cauză, severitatea pedepsei anticipate și faptul că astfel de încercări au fost făcute în cursul anchetei. În decizia din 23 iunie 2004, Curtea de Apel a observat că, până în aprilie 2003, principalul motiv al întârzierilor din timpul procesului a fost obstructivitatea acuzaților și abuzul drepturilor apărării. 20. În decizia sa din 18 ianuarie 2005 de respingere a recursului reclamantului împotriva deciziei din 15 decembrie 2004 de prelungire a detenției sale, Curtea de Apel a considerat că art. 258 § 2 din Codul de Procedință Penală a stabilit o presupunere în sensul că probabilitatea impunerii unei sancțiuni severe asupra reclamantului ar putea să-l inducă la obstrucționarea procedurii. Acesta a adăugat că riscul de a exclude sau de a manipula martorii care existau în acest caz nu trebuia să fie susținut de fapte concrete, ci rezultă din presupunerea de mai sus. 21. La 21 martie 2005, instanța de judecată a pronunțat un ordin de lichidare pentru a accelera procedura, iar apoi patru acuzați (J.N., G.P., Z.S. și Z.C.), care, între timp, au fost eliberate din detenție, trebuiau să fie judecate separat de alți acuzați. 22. În timpul procesului, reclamantul a depus numeroase cereri de eliberare, dar fără succes, și a apelat, de asemenea, împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale. El a susținut că durata deținerii sale este excesivă și irazonabilă și că acuzațiile împotriva lui nu au avut o bază suficient de puternică, deoarece acestea au fost fondate pe dovezi nesigure din A. · 23. Se pare că reclamantul este încă în detenție în așteptare de proces. 24. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” (środki zapobiegawcze). Celelalte măsuri sunt cauțiunea (poręczenie majātkowe), supravegherea poliției (dozór policyji), garanția unei persoane responsabile (poręczenie osoby godnej zaufania), garanția unei entități sociale (poręczenie społeczne), interzicerea temporară a acționării într-o anumită activitate (zawieszenie oskarżonego w określonej działalności) și interzicerea de a părăsi țara (zakaz opuszczania kraju). 25. art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura conduita corectă a procedurii și, în mod excepțional, pentru a preveni comiterea unei alte infracțiuni grave a acuzate; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” 26. art. 258 enumera motivele de detenție în reținere. Aceasta prevede, în măsura în care este relevantă: „1. În cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau atunci când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co-acuzanți] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurilor prin alte mijloace ilegale; 2. În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisie a căror condamnare poate fi responsabilă cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” 27. Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 prevede, în măsura în care este relevant: „1. Nu se impune detenția asupra rezidenției dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” 28. art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția în custodie se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod serios; sau (2) să implice consecințe extrem de dure pentru acuzat sau familia sa.” 29. Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci, de asemenea, în art. 252 § 2, prevede că instanța relevantă – în termenele respective – trebuie să stabilească în fiecare decizie de detenție termenul exact pentru care se va continua detenția. 30. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data în care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în fața căreia este în suspensie sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească detenția pe o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, în scopul unei observații psihice prelungite a acuzatului sau al pregătirii prelungite a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate sau atunci când acuzatul a prelungit în mod deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” 31. La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul căror jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză.
4.The applicant was born in 1950 and lives in Poznań, Poland. 5. On 17 June 1999 the Gdańsk District Court (Sąd Rejonowy) remanded the applicant in custody for a period of three months on suspicion that he had committed three counts of armed robbery. It considered that that measure was indispensable in order to secure the proper conduct of the proceedings, having regard to the serious nature of the offences in question and the severity of the anticipated penalty. Lastly, it considered that, given the way in which the offences in question had been committed, the applicant might attempt to induce witnesses to give false testimony. 6. During the investigation, the applicant's detention was prolonged several times. 7. On 19 August 1999 the Gdańsk Regional Court (Sąd Okręgowy) prolonged his detention until 16 December 1999, relying on the grounds originally given for his detention. It further referred to the need to take various investigative measures and obtain expert evidence. It also considered that the complexity of the case justified the prolongation of the applicant's detention with a view to securing the proper conduct of the investigation. The applicant appealed against that decision, relying on his poor health. 8. On 13 October 1999 the Gdańsk Court of Appeal (Sąd Apelacyjny) dismissed his appeal, having regard to the medical report of 28 September 1999 which concluded that the applicant could remain in detention. 9. On 8 December 1999 the Gdańsk Court of Appeal prolonged his detention until 16 June 2000, finding that it was highly probable that he had committed the offences with which he had been charged. In that respect, it referred to evidence given by a certain A.Ł., a member of the same criminal group, who acted as a witness against the other suspects. The Court of Appeal further relied on the need to obtain and secure evidence, in particular from experts in ballistics, biology and fingerprints. It stressed that it was also necessary to hold a reconstruction of the crime and to confront the suspects with each other. It also considered that the scale and the nature of the offences in question justified the applicant's continued detention. The applicant appealed against that decision. 10. On 8 February 2000 the Supreme Court (Sąd Najwyższy) dismissed his appeal. It had regard to the serious nature of the offences in question and the need to obtain further evidence. It further emphasised the complexity of the case and considered that the applicant's continued detention was the only measure which could secure the proper conduct of the proceedings. 11. On 24 May 2000 the Supreme Court extended the applicant's detention until 15 December 2000, considering that the strong suspicion against him of having committed the serious offences with which he had been charged, the severity of the anticipated sentence and the risk of his tampering with evidence justified holding him in custody. It found that the present case was “particularly complex” within the meaning of Article 263 § 4 of the Code of Criminal Procedure due to, inter alia, the nature of the offences and the number of suspects involved. 12. On 13 December 2000 the Gdańsk Court of Appeal prolonged the detention of the applicant and his 8 co-suspects pending investigation until 31 March 2001. On 7 March 2001 it ordered that the applicant be held in custody until 31 May 2001. It repeated the grounds stated in its previous decisions. It added that the prolongation of the applicant's detention was justified by the need to obtain DNA evidence. 13. On 15 May 2001 the applicant was indicted before the Gdańsk Regional Court on 12 charges, including several counts of armed robbery. The bill of indictment listed 120 charges brought against 19 accused, who were all detained on remand. The case-file comprised 114 volumes. The prosecution asked the court to hear evidence from 366 witnesses. The principal witness was a certain A.Ł., who was indicted together with all the defendants but gave evidence against them. 14. On 17 May 2001 the Regional Court prolonged the applicant's detention until 16 June 2001, reiterating the grounds that had been stated in the previous decisions. It considered that there was a risk that he might abscond or interfere with witnesses, having regard to the serious nature of the offences in question and the connections between the suspects. 15. Since on 16 June 2001 the applicant's detention reached the statutory time-limit of 2 years laid down in Article 263 § 3 of the Code of Criminal Procedure, further prolongation of the applicant's detention was ordered by the Gdańsk Court of Appeal. The Court of Appeal relied on the particular complexity of the case as the ground for extending the applicant's detention beyond the statutory time-limit. The relevant decisions were given on 23 May 2001 (extending the applicant's detention until 31 October 2001), on 24 October 2001 (prolonging that period until 31 March 2002), on 13 March 2002 (ordering his continued detention until 30 September 2002), on 11 September 2002 (prolonging the detention until 31 December 2002), on 18 December 2002 (ordering his continued detention until 30 June 2003), on 25 June 2003 (extending the detention until 31 December 2003), on 17 December 2003 (prolonging it until 30 June 2004), on 23 June 2004 (ordering his continued detention until 31 December 2004), on 15 December 2004 (extending that period until 31 March 2005), on 30 March 2005 (ordering his continued detention until 30 June 2005) and on 22 June 2005 (prolonging his detention until 30 September 2005). As at the latter date, 8 of the 19 accused were still detained on remand and the trial court had heard most of the prosecution witnesses. 16. In all those decisions the Court of Appeal stated that the grounds originally given for the applicant's detention were still valid. It especially relied on the need to secure the proper conduct of the proceedings against any attempt by the applicant to obstruct the process of obtaining evidence. It stressed the exceptionally complex nature of the case and the fact that several hundred witnesses were to be heard. 17. In the meantime, the trial began on 28 December 2001. However, as at April 2002 the reading out of the bill of indictment by the prosecution was still continuing. 18. In its decision of 13 March 2002, the Court of Appeal found that holding the applicant and his seven co-defendants in custody was the only measure which would prevent them from obstructing the trial, having regard to the nature of the offences in question, the severity of the anticipated penalty and the fact that such attempts had been made in the course of the investigation. It also instructed the trial court to increase the number of hearings held per month. 19. In its decision of 23 June 2004, the Court of Appeal observed that up to April 2003 the main reason for the delays during the trial was the obstructiveness of the defendants and the abuse of the rights of the defence. 20. In its decision of 18 January 2005 dismissing the applicant's appeal against the decision of 15 December 2004 prolonging his detention, the Court of Appeal held that Article 258 § 2 of the Code of Criminal Procedure established a presumption to the effect that the likelihood of a severe penalty being imposed on the applicant might induce him to obstruct the proceedings. It added that the risk of absconding or tampering with witnesses which existed in the present case did not have to be supported by any concrete facts, but resulted from the above presumption. 21. On 21 March 2005 the trial court made a severance order with a view to expediting the proceedings, and thereafter four defendants (J.N., G.P., Z.S. and Z.C.), who in the meantime had been released from detention, were to be tried separately from other defendants. 22. During the trial the applicant filed numerous but unsuccessful applications for release and appealed, likewise unsuccessfully, against the decisions prolonging his detention. He maintained that the length of his detention was excessive and unreasonable and that the charges against him lacked a sufficiently strong basis since they were founded on unreliable evidence from A.Ł. 23. It appears that the applicant is still in detention pending trial. 24. The Code of Criminal Procedure of 1997, which entered into force on 1 September 1998, defines detention on remand as one of the so-called “preventive measures” (środki zapobiegawcze). The other measures are bail (poręczenie majątkowe), police supervision (dozór policji), guarantee by a responsible person (poręczenie osoby godnej zaufania), guarantee by a social entity (poręczenie społeczne), temporary ban on engaging in a given activity (zawieszenie oskarżonego w określonej działalności) and prohibition to leave the country (zakaz opuszczania kraju). 25. Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of the preventive measures. That provision reads: “1. Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused's committing another, serious offence; they may be imposed only if the evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence.” 26. Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant: “1. Detention on remand may be imposed if: (1) there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland]; (2) there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce [witnesses or co-defendants] to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means; 2. If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8 years' imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3 years' imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.” 27. The Code sets out the margin of discretion as to the continuation of a specific preventive measure. Article 257 reads, in so far as relevant: “1. Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.” 28. Article 259, in its relevant part, reads: “1. If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would: (1) seriously jeopardise his life or health; or (2) entail excessively harsh consequences for the accused or his family.” 29. The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court – within those time-limits – must in each detention decision determine the exact time for which detention shall continue. 30. Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable up to 20 July 2000 it provided: “1. Imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months. 3. The whole period of detention on remand until the date on which the first conviction at first instance is imposed may not exceed 2 years. 4. Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, for the purpose of a prolonged psychiatric observation of the accused or a prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad or when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.” 31. On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs 2 and 3 has been vested with the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed.