CtEDO 16.10.2007 Auto

CASE OF KROWIAK v. POLAND

RESPONDENT
POL
HOTĂRÂRE
16.10.2007
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 5-3
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CASE OF KROWIAK v. POLAND (CtEDO, 2007)
HUDOC · oficial

CAUZA DE CAUZĂ DE SECȚIUNE A KROWIAK v. POLONIA (Declarația nr. 12786/02) JUDGMENT STRASBOURG 16 octombrie 2007 FINAL 16/01/2008 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Krowiak v. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Al patrulea secțiunea), ședința ca o cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Casadevill Bonello S. Pavlovschi, judecătorii Garlicki Mijović Šikuta și dl T.L. Grefierul de secțiune deliberat în privat la 25 septembrie 2007, eliberează următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 12786/02) împotriva Republicii Poloniei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național polonez, dl Artur Krowiak („reclamantul”), la 30 iulie 2001. Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Braum, avocat practicant în Cracovia. Guvernul polonez a fost reprezentat de agentul lor, dl Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. La 3 iulie 2006, Președintele Secțiunii a patra a Curții a hotărât să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1970 și trăiește în Cracovia, Polonia. Procedura penală împotriva reclamantului. La 16 ianuarie 1998, Curtea de districtă Cracovia (Såd Rejonowy) ) a ordonat detenția reclamantului în retragere, pe baza acuzațiilor de tentativă de crimă. Curtea a eliberat, de asemenea, un anunț căutat în ceea ce privește reclamantul. La 25 februarie 1998, reclamantul a fost arestat și în custodie. La 2 martie 1998, Curtea de districtă Cracovia a prelungit detenția reclamantului până la 25 mai 1998. Curtea a remis suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracția în cauză și necesitatea de a continua ancheta. ) a respins recursul reclamantului împotriva acestei hotărâri. Curtea s-a referit la motivele prezentate de Curtea de District și a subliniat, de asemenea, că detenția reclamantului a fost necesară pentru a asigura buna conduită a procedurii. La 21 mai și 14 iulie 1998, detenția anterioară a reclamantului a fost prelungită în continuare. Curtea a constatat că menținerea reclamantului în custodie a fost justificată de suspiciunile puternice că a comis infracția în cauză și de sentința severă care ar putea fi impusă. În plus, instanța a menținut faptul că reclamantul a fost solicitat prin intermediul unui anunț solicitat. 10. Reclamantul a apelat împotriva acestei hotărâri. El a cerut instanței să ia în considerare instituirea unor măsuri alternative - cum ar fi cauțiunea sau supravegherea poliției - pentru a asigura conduita corectă a procedurii penale. El a susținut, de asemenea, că trebuie să aibă grijă de părinții săi cu handicap și de copilul său. 11. La 13 iulie 1998, reclamantul a fost inculpat în fața Curții Regionale de Cracovie. 12. La 30 iulie 1998, Curtea de Apel a susținut hotărârea de primă instanță. Curtea a menționat motivele furnizate de Curtea Regională. În plus, a subliniat faptul că, având în vedere faptul că reclamantul se ascunde la etapa inițială a procedurii, este justificat să-l țină în custodie pentru a asigura buna conduită a procedurii. 13. La 27 octombrie 1998 și 16 februarie 1999 detenția reclamantului a fost din nou prelungită de Curtea Regională. În ultima dată, Curtea a constatat: „Faptul că [reclamantul] a fost acuzat de tentativă de crimă este un motiv suficient pentru a impune cea mai severă măsură preventivă, adică detenția la încarcerare.” 14. Detenția reclamantului a fost prelungită în continuare la 14 mai și 16 august. 1999. Curtea se bazează pe probabilitatea puternică că reclamantul a comis infracțiunea cu care a fost acuzat și pe stadiul avansat al procesului. 15. La 15 septembrie 1999, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului împotriva deciziei de prelungire a detenției sale. 16. Se pare că în 1999 tribunalul de judecată a avut loc în total 13 audieri. 17. La ședința din 27 decembrie 1999, Curtea Regională a prelungit din nou detenția reclamantului. 18. La 10 ianuarie 2000, Curtea Regională Cracovia a pronunțat hotărârea. Reclamantul a fost condamnat în calitate de acuzat și condamnat la 15 ani de închisoare. Curtea a prelungit de asemenea detenția reclamantului. 19. La 13 aprilie 2000, Curtea de Apel din Cracovia a permis recursul, a anulat hotărârea impugnată și a remis cazul. 20. La 27 iulie 2000, Curtea Regională a organizat prima audiere la care a prelungit detenția reclamantului. Curtea s-a referit la motivele date anterior, în special la suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracția în cauză și la severitatea pedepsei care ar putea fi așteptate. 21. Detenția reclamantului a fost prelungită în continuare la 30 de ani. Ianuarie 2001, precum și la audieri publice care au avut loc la 29 martie, 13 iunie, 27 septembrie și 13 decembrie 2001. Reclamantul și avocatul său au fost prezente la aceste audieri. În fiecare ocazie, Curtea Regională a repetat motivele de detenție date anterior: suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracțiunile cu care a fost acuzat și severitatea pedepsei care ar putea fi așteptate. În plus, a subliniat faptul că trebuie eliberat un anunț solicitat pentru a găsi reclamantul. Toate aceste hotărâri au fost susținute prin recurs de către Curtea de Apel de la Cracovia. 22. Nu au fost de folos numeroasele cereri de eliberare ale reclamantului. 23. La 6 februarie 2002, Curtea Regională de la Cracovia a pronunțat hotărâre. Reclamantul a fost condamnat ca fiind acuzat și condamnat la 15 ani de închisoare. Reclamantul a depus un recurs împotriva acestei hotărâri. 24. La 19 septembrie 2002, Curtea de Apel a pronunțat hotărârea. Reclamantul a fost condamnat pentru a fi cauzată de prejudicii corporale și a fost redus la cinci ani de închisoare. 25. La 19 decembrie 2002, Curtea Regională de Cracovia a impus o condamnare cumulativă (Wyrok łāczny 26. La 23 decembrie 2002, reclamantul a fost eliberat din închisoare. Fapte privind condițiile de detenției reclamantului. 27. Reclamantul a susținut că condițiile de deținere a acestuia în reținere sunt inumane și degradante. În special, el a susținut că nu a fost furnizat cu alimente vegetariene. 28. Se pare că în perioada de detenție a reclamantului în reținere, el a schimbat centrele de detenție în mai multe ocazii. În primii cinci centre în care a fost păstrat a fost fie furnizat cu o dietă vegetariană, fie a fost autorizat să își pregătească propriile mese vegetariane. În februarie 2002 reclamantul a fost transportat la închisoarea Tarnów au rămas până la eliberarea sa în decembrie 2002. Autoritățile de la închisoare au refuzat să ofere reclamantului o dietă vegetariană sau să-i permită să își pregătească propria masă din motive de dificultăți tehnice și reglementări de siguranță. Numărate plângeri ale reclamantului au fost respinse de către administrația de la închisoare. Toate aceste decizii au fost susținute în continuare de Curtea Regională de Penitenciară Tarnów (Sīd Okręgowy Wydział Penitencjarny II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 29. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” (środki zapobiegawcze art. 249 § 5 prevede că avocatul unei persoane deținute ar trebui informat cu privire la data și ora sesiunilor de judecată la care se va lua o decizie privind prelungirea deținerii în reținere. 30. O restituire mai detaliată a dispozițiilor relevante ale dreptului intern este prevăzută în hotărârea Curții în Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 75, CEHR 2000 XI, Celejewski c. Polonia , nr. 17584/04, §§ 22 și 23, 4 mai 2006 31. Legea și practicile interne relevante privind remediile pentru durata excesivă a procedurii judiciare sunt incluse în hotărârile Curții în cazurile de Charzyński c. Polonia nr. 15212/03 (dec.), §§§ 23, CEDO 2005-V și Ratajczyk c. Polonia nr. 11215/02 (dec.), CEDO 2005 VIII și hotărârea în cazul de Krasuski c. Polonia, nr. 61444/00, §§ 34-46, CEHR 2005-V. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 3 AL CONVENȚIEI 32. Reclamantul s-a plâns, printre altele, în temeiul art. 3 din Convenție, cu privire la condițiile de detenție, în special că nu a fost furnizat cu alimente vegetariene în timp ce este în custodie. „Nimeni nu va fi supus la tortură sau la tratamente sau pedepsele inumane sau degradante.” 33. Cu toate acestea, Curtea reamintește că, pentru a se încadrea în domeniul de aplicare al articolului 3, presupusul tratament trebuie să atingă un nivel minim de severitate, al cărui evaluare depinde de toate circumstanțele cazului, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice sau mentale și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei, etc. (a se vedea, de exemplu, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, §§ 91-99, CEHR 2000 XI). Suferința și umilirea implicate în orice caz trebuie să depășească acel element inevitabil de suferință sau umilire legat de o anumită formă de tratament sau pedeapsă legitim (a se vedea Kalashnikov c. Rusia , nr. 47095/99, § 95, CEHR 2002 VI). 34. În cazul în cauză, rezultă din dovezile furnizate de solicitant că, în detenție din 1998 el a fost furnizat cu o dietă vegetariană, cu excepția unei perioade de câteva luni în 2002, când a fost reținut în închisoarea Tarnow. Respectând durata și tipul presupuselor maltraturi și având în vedere cererile practice ale încarcerarea, Curtea consideră că nu există dovezi că tratamentul reclamat a ajuns la pragul de gravitate necesar pentru a aduce chestiunea în cadrul articolului 3 din Convenție. Rezultă că această plângere este, vădit nefondată în temeiul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § II. ARTICOLUL 5 ARTICOLUL 3 ARTICOLUL 3 AL CONVENȚIEI 35. Reclamantul s-a plâns că lungimea detenției sale asupra rezidenților era irezonabilă. El se bazează pe art. 5 § 3 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Toată lumea arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alin. (c) din prezentul articol este ... dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea pentru judecată.” 36. Guvernul se abține de a exprima opinia privind dacă detenția anterioară a reclamantului a îndeplinit cerințele articolului 5 § Admisibilitate 37. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident bolnavă. întemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și subliniază, de asemenea, că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Principii privind fondurile stabilite în temeiul jurisprudenței 38 a Curții. Curtea reamintește că principiile generale privind dreptul „la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea procesului în suspensie”, astfel cum sunt garantate de art. 5 § 3 din Convenție, au fost exprimate în o serie de hotărâri anterioare (a se vedea, printre multe alte autorități, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 110 et seq , ECHR 2000 XI și McKay c. Regatul Unit [GC], nr. 543/03, §§ 41-44, CEDO 2006-..., cu alte referințe. Aplicarea principiilor la circumstanțele prezentei cauze 39. Curtea constată în primul rând că reclamantul a fost reținut la 25 februarie 1998 și că hotărârea de primă instanță a fost pronunțată la 10 Prin urmare, la 13 aprilie 2000, instanța de recurs a anulat hotărârea și a remis cazul. Detenția reclamantului la reținere a durat până la 6 februarie 2002, când instanța de judecată l-a condamnat din nou. Detenția a durat astfel 3 ani, 8 luni și 10 zile. 40. Curtea observă că, în cazul în cauză, autoritățile s-au bazat pe suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracțiunile cu care a fost acuzat și pe severitatea sentinței care ar putea fi impuse. În plus, ei au considerat că există riscul ca reclamantul să se ascundă în baza faptului că se ascundea înaintea arestării sale în 1998 și că a fost eliberat un mandat pentru arestarea sa. Ei au repetat aceste motive în toate deciziile lor. Autoritățile nu au reușit să avanseze orice alte justificative pentru prelungirea detenției reclamantului. 41. Curtea acceptă că suspiciunile împotriva reclamantului de a fi comis infracțiunile și nevoia de a asigura conduita corectă a procedurii ar putea justifica inițial detenția sa, în special deoarece s-a ascuns înaintea arestării sale. Cu toate acestea, cu trecerea timpului, aceste motive au devenit mai puțin relevante și nu pot justifica întreaga perioadă de 3 ani și opt luni în care a fost impusă reclamantului cea mai gravă măsură preventivă (a se vedea Malik c. Polonia , nr. 57477/00 , § 45 , 4 aprilie 2006 și Depa c. Polonia , nr. 62324/00 , § 38 , 12 decembrie 2006 Czajka c. Polonia , nr. 15067/02 , § 46 , 13 februarie 2007 ). 42. În plus, autoritățile se bazează pe probabilitatea că o sentință severă ar fi impusă reclamantului, având în vedere natura gravă a infracțiunilor în cauză. În acest sens, Curtea convine că severitatea sentinței confruntate este un element relevant în evaluarea riscului de absocuire sau de recidivă. Cu toate acestea, Curtea a susținut în repetate rânduri că gravitatea acuzațiilor nu poate să justifice în sine perioadele lungi de detenție în reținere (a se vedea Ilijkov c. Bulgaria , nr. 33977/96, §§ 81, 26 iulie 2001). 43. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a fost reținut, printre altele , pentru încercarea de omucidere și a fost în cele din urmă condamnat pentru a provoca prejudicii corporale. În plus, chiar dacă reclamantul a comis aceste crime cu ajutorul complicilor, nu există nici o indicație că a fost membru al unui grup criminal organizat. În consecință, nu se pare că cazul său a prezentat dificultăți speciale pentru autoritățile de anchetă și pentru instanța judecătorească pentru a determina faptele și a înființa un caz împotriva autorului, așa cum ar fi fost fără îndoială cazul în care procedurile în cauză au avut legătură cu crima organizată (a se vedea Celejewski c. Polonia , nr. 17584/04, § 37, 4 mai 2006; Dudek c. Polonia , nr. 633/03, § 36, 4 mai 2006). 44. În cele din urmă, Curtea ar sublinia faptul că în temeiul articolului 5 § 3 autoritățile, atunci când decid dacă o persoană va fi eliberată sau reținută, sunt obligate să ia în considerare măsuri alternative de asigurare a apariției sale la proces. Într-adevăr, acest articol prevede nu numai dreptul de a „ judeca într-un timp rezonabil sau de a fi eliberată în așteptarea procesului”, ci prevede, de asemenea, că „eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea pentru proces” (a se vedea Jablonski, menționat mai sus, § 83). În cazul în cauză, Curtea constată că nu există nici o indicație expresă că, pe parcursul întregii perioade de detenție preliminară a reclamantului, autoritățile au avut în vedere orice alt mijloc de garantare a apariției sale în cadrul procesului. Nici ei nu au luat în considerare posibilitatea de a asigura prezența sa în proces prin impunerea lui alte „mesure preventive” explicit prevăzute de legea poloneză pentru a asigura buna conduită a procedurilor penale. 45. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că motivele furnizate pentru a justifica detenția reclamantului timp de 3 ani și 8 lunile au fost „relevante” și „suficiente”, conform articolului 5 § 3. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. III. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 5 § 4 A CONVENȚIEI 46. Reclamantul s-a plâns în legătură cu procedura privind prelungirea detenției anterioare, în special faptul că el și avocatul său nu au participat la sesiunile la care a fost prelungită detenția. Curtea va examina această plângere în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție, care citește după cum urmează: „Toată persoana care este privată de libertate prin arestarea sau deținerea are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea deținerii sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberarea sa, dacă deținerea nu este legală.” 47. Guvernul a susținut că, ținând cont de toate procedurile dedicate revizuirii legalității detenției preliminare a reclamantului, principiile garantate la art. 5 § 4 din Convenție au fost respectate în acest caz. 48. Curtea reamintește că principiile relevante în acest caz care iese din jurisprudența Curții privind art. 5 § 4 au fost declarate în o serie de hotărâri anterioare (de exemplu, Assenov și alții c. Bulgaria , hotărârea din 28 octombrie 1998 și Telecki c. Polonia , (dec.), nr. 56552/00, 3 iulie 2003 și Celejewski c. Polonia , nr. 17584/04, § 47, 4 mai 2006; Depa c. Polonia , nr. 62324/00, § 49, 12 decembrie 2006). 49. În ceea ce privește circumstanțele cazului instant, Curtea constată în primul rând că nu poate examina evenimentele reclamate de către reclamant care au avut loc înainte de 30 ianuarie 2001, care este mai mult de șase luni înainte de data în care această plângere a fost depusă Curții (a se vedea Depa c. Polonia , citată mai sus § 46). 50. Procedura de prelungire a cererii Detenția judiciară în timpul perioadei examinate s-a bazat pe art. 249 § 5 din Codul de Procedință Penală, care a cerut instanțelor interne să informeze avocatului unei persoane deținute cu privire la data și ora sesiunilor de judecată în care trebuie luată o decizie privind prelungirea deținerii în reținere, sau un recurs împotriva unei decizii de a impune sau de a prelungi detenția în reținere în reținere, a fost luată în considerare. Curtea observă că, în cursul perioadei examinate, toate deciziile de prelungire a detenției reclamantului, cu o excepție, au fost prezentate la audieri publice la care reclamantul a fost prezent și a fost reprezentat legal (a se vedea punctul 21 de mai sus). Prin urmare, el a fost în măsură să sprijine personal cererile sale de eliberare. În ceea ce privește ședința rămasă la care a fost prelungită deținerea, Curtea remarcă că reclamantul nu a avansat nici o dovadă care să stabilească că autoritățile au plecat din regulă generală și nu au reușit să-și invite avocatul astfel încât să își permită să participe și să asigure respectarea egalității de arme în aceste proceduri. În acest sens, Curtea reiterează că, în cazurile în care caracteristicile referitoare la personalitatea și nivelul de maturitate și fiabilitatea reclamantului sunt de importanță pentru a decide asupra pericultății sale, art. 5 § 4 necesită o audiere orală în contextul unei proceduri adversare care implică reprezentare juridică (a se vedea Waite c. Regatul Unit , nr. 53236/99 § 59, 10 decembrie 2002). Pe baza materialului dinaintea acesteia, Curtea consideră, totuși, că, în acest caz, nu au apărut întrebările de evaluare a caracterului sau a statului mental al reclamantului și că participarea sa personală la toate sesiunile la care a fost prelungită detenția sa la încarcerare nu a fost, prin urmare, necesară. 52. Având în vedere cele de mai sus, Curtea este de părere că acțiunea în care prelungirea detenției sale a fost examinată a îndeplinit cerințele articolului 5 § 4 (a se vedea Telecki c. Polonia , (dec.) citată mai sus și Kozimor c. Polonia , nr. 10816/02, § 41, 12 aprilie 2007). 53. Prin urmare, această plângere trebuie respinsă ca fiind manifeste de boală înființat în temeiul articolului 35 § § § 3 și 4 din Convenție. IV. ÎNCĂLCAREA ALLEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 A CONVENȚIEI 54. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata procedurii penale a depășit un „tempă rațională” în sensul prezentei dispoziții și că nu a avut un „procediment echitabil”. 55. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea poate trata chestiunea numai după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general...” 56. În ceea ce privește plângerea privind lungimea necorespunzătoare a procedurii, Curtea observă că prezenta cerere a fost depusă Curții atunci când procedura relevantă a fost în așteptare în fața instanțelor interne. 57. În plus, subliniază că, în conformitate cu art. 18 din Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind o încălcare a dreptului la un proces într-un timp rezonabil (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sådowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea 2004”), a fost deschisă unei reclamante a căror caz a fost pe cale de a depune Curtea, în termen de șase luni de la 17 luni de la În septembrie 2004, o plângere cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii cu instanța internă relevantă, cu condiția ca cererea sa la Curtea să fi fost depusă în cursul procedurii impugnate și să nu fi fost încă declarată admisibilă. 1 din Convenție și a considerat eficace în ceea ce privește plângerile privind durata excesivă a procedurilor judiciare în Polonia. În special, a considerat că aceasta a fost capabilă amândoi să împiedice presupusa încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil sau continuă, precum și să furnizeze soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Charzyński c. Polonia) (dec.), nr. 15212/03, CEDH 2005 V). 59. Cu toate acestea, reclamantul, în ciuda faptului că a fost informat de grefier cu privire la posibilitatea depunerii unei plângeri cu privire la durata procedurii în temeiul Actului de 2004, a ales să nu se folosească de acest remediu, care urmează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizare a căilor de recurs interne. 60. În ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia procedurile din cauza sa au fost nedreptate, Curtea constată că nu este clar dacă reclamantul a depus un recurs de casație în fața Curții Supreme. Cu toate acestea, chiar presupunând că reclamantul a epuizat căile de recurs interne, Curtea reiterează că nu este solicitat să se ocupe de erorile de fapt și de drept presupuse de către o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care ar fi putut încălca drepturile și libertățile protejate de Convenție (a se vedea García Ruiz v. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). 61. Curtea observă că reclamantul nu afirmă că nu își respectă dreptul la o audiere echitabilă. Evaluarea procedurii penale împotriva reclamantului în ansamblu nu consideră nici o indicație că au fost efectuate în mod nedrept. De aceea, această plângere este manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 62. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 63. Reclamantul a solicitat 25.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile materiale și morale. 64. Guvernul a considerat că reclamația a fost exorbitană și nesubstanțiată. 65. Curtea nu discerne nicio legătură cauzală dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, acordă reclamantului 2.000 EUR în ceea ce privește nerespectarea Prejudicii materiale. Costuri și cheltuieli 66. Reclamantul, reprezentat în fața Curții de către un avocat, nu a prezentat nici o cerere pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne sau în fața Curții. Dobânzi implicite 67. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea cu privire la lungimea necorespunzătoare a detenției reclamantului în ceea ce privește retragerea admisibilă și a restului cererii; că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în zloty polonez la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 16 octombrie 2007, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă