CASE OF KROWIAK v. POLAND

CASE OF KROWIAK v. POLAND (CtEDO, 2007)

CAUZA DE CAUZĂ DE SECȚIUNE A KROWIAK v. POLONIA (Declarația nr. 12786/02) JUDGMENT STRASBOURG 16 octombrie 2007 FINAL 16/01/2008 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Krowiak v. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Al patrulea secțiunea), ședința ca o cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Casadevill Bonello S. Pavlovschi, judecătorii Garlicki Mijović Šikuta și dl T.L. Grefierul de secțiune deliberat în privat la 25 septembrie 2007, eliberează următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 12786/02) împotriva Republicii Poloniei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național polonez, dl Artur Krowiak („reclamantul”), la 30 iulie 2001. Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Braum, avocat practicant în Cracovia. Guvernul polonez a fost reprezentat de agentul lor, dl Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. La 3 iulie 2006, Președintele Secțiunii a patra a Curții a hotărât să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1970 și trăiește în Cracovia, Polonia. Procedura penală împotriva reclamantului. La 16 ianuarie 1998, Curtea de districtă Cracovia (Såd Rejonowy) ) a ordonat detenția reclamantului în retragere, pe baza acuzațiilor de tentativă de crimă. Curtea a eliberat, de asemenea, un anunț căutat în ceea ce privește reclamantul. La 25 februarie 1998, reclamantul a fost arestat și în custodie. La 2 martie 1998, Curtea de districtă Cracovia a prelungit detenția reclamantului până la 25 mai 1998. Curtea a remis suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracția în cauză și necesitatea de a continua ancheta. ) a respins recursul reclamantului împotriva acestei hotărâri. Curtea s-a referit la motivele prezentate de Curtea de District și a subliniat, de asemenea, că detenția reclamantului a fost necesară pentru a asigura buna conduită a procedurii. La 21 mai și 14 iulie 1998, detenția anterioară a reclamantului a fost prelungită în continuare. Curtea a constatat că menținerea reclamantului în custodie a fost justificată de suspiciunile puternice că a comis infracția în cauză și de sentința severă care ar putea fi impusă. În plus, instanța a menținut faptul că reclamantul a fost solicitat prin intermediul unui anunț solicitat. 10. Reclamantul a apelat împotriva acestei hotărâri. El a cerut instanței să ia în considerare instituirea unor măsuri alternative - cum ar fi cauțiunea sau supravegherea poliției - pentru a asigura conduita corectă a procedurii penale. El a susținut, de asemenea, că trebuie să aibă grijă de părinții săi cu handicap și de copilul său. 11. La 13 iulie 1998, reclamantul a fost inculpat în fața Curții Regionale de Cracovie. 12. La 30 iulie 1998, Curtea de Apel a susținut hotărârea de primă instanță. Curtea a menționat motivele furnizate de Curtea Regională. În plus, a subliniat faptul că, având în vedere faptul că reclamantul se ascunde la etapa inițială a procedurii, este justificat să-l țină în custodie pentru a asigura buna conduită a procedurii. 13. La 27 octombrie 1998 și 16 februarie 1999 detenția reclamantului a fost din nou prelungită de Curtea Regională. În ultima dată, Curtea a constatat: „Faptul că [reclamantul] a fost acuzat de tentativă de crimă este un motiv suficient pentru a impune cea mai severă măsură preventivă, adică detenția la încarcerare.” 14. Detenția reclamantului a fost prelungită în continuare la 14 mai și 16 august. 1999. Curtea se bazează pe probabilitatea puternică că reclamantul a comis infracțiunea cu care a fost acuzat și pe stadiul avansat al procesului. 15. La 15 septembrie 1999, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului împotriva deciziei de prelungire a detenției sale. 16. Se pare că în 1999 tribunalul de judecată a avut loc în total 13 audieri. 17. La ședința din 27 decembrie 1999, Curtea Regională a prelungit din nou detenția reclamantului. 18. La 10 ianuarie 2000, Curtea Regională Cracovia a pronunțat hotărârea. Reclamantul a fost condamnat în calitate de acuzat și condamnat la 15 ani de închisoare. Curtea a prelungit de asemenea detenția reclamantului. 19. La 13 aprilie 2000, Curtea de Apel din Cracovia a permis recursul, a anulat hotărârea impugnată și a remis cazul. 20. La 27 iulie 2000, Curtea Regională a organizat prima audiere la care a prelungit detenția reclamantului. Curtea s-a referit la motivele date anterior, în special la suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracția în cauză și la severitatea pedepsei care ar putea fi așteptate. 21. Detenția reclamantului a fost prelungită în continuare la 30 de ani. Ianuarie 2001, precum și la audieri publice care au avut loc la 29 martie, 13 iunie, 27 septembrie și 13 decembrie 2001. Reclamantul și avocatul său au fost prezente la aceste audieri. În fiecare ocazie, Curtea Regională a repetat motivele de detenție date anterior: suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracțiunile cu care a fost acuzat și severitatea pedepsei care ar putea fi așteptate. În plus, a subliniat faptul că trebuie eliberat un anunț solicitat pentru a găsi reclamantul. Toate aceste hotărâri au fost susținute prin recurs de către Curtea de Apel de la Cracovia. 22. Nu au fost de folos numeroasele cereri de eliberare ale reclamantului. 23. La 6 februarie 2002, Curtea Regională de la Cracovia a pronunțat hotărâre. Reclamantul a fost condamnat ca fiind acuzat și condamnat la 15 ani de închisoare. Reclamantul a depus un recurs împotriva acestei hotărâri. 24. La 19 septembrie 2002, Curtea de Apel a pronunțat hotărârea. Reclamantul a fost condamnat pentru a fi cauzată de prejudicii corporale și a fost redus la cinci ani de închisoare. 25. La 19 decembrie 2002, Curtea Regională de Cracovia a impus o condamnare cumulativă (Wyrok łāczny 26. La 23 decembrie 2002, reclamantul a fost eliberat din închisoare. Fapte privind condițiile de detenției reclamantului. 27. Reclamantul a susținut că condițiile de deținere a acestuia în reținere sunt inumane și degradante. În special, el a susținut că nu a fost furnizat cu alimente vegetariene. 28. Se pare că în perioada de detenție a reclamantului în reținere, el a schimbat centrele de detenție în mai multe ocazii. În primii cinci centre în care a fost păstrat a fost fie furnizat cu o dietă vegetariană, fie a fost autorizat să își pregătească propriile mese vegetariane. În februarie 2002 reclamantul a fost transportat la închisoarea Tarnów au rămas până la eliberarea sa în decembrie 2002. Autoritățile de la închisoare au refuzat să ofere reclamantului o dietă vegetariană sau să-i permită să își pregătească propria masă din motive de dificultăți tehnice și reglementări de siguranță. Numărate plângeri ale reclamantului au fost respinse de către administrația de la închisoare. Toate aceste decizii au fost susținute în continuare de Curtea Regională de Penitenciară Tarnów (Sīd Okręgowy Wydział Penitencjarny II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 29. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” (środki zapobiegawcze art. 249 § 5 prevede că avocatul unei persoane deținute ar trebui informat cu privire la data și ora sesiunilor de judecată la care se va lua o decizie privind prelungirea deținerii în reținere. 30. O restituire mai detaliată a dispozițiilor relevante ale dreptului intern este prevăzută în hotărârea Curții în Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 75, CEHR 2000 XI, Celejewski c. Polonia , nr. 17584/04, §§ 22 și 23, 4 mai 2006 31. Legea și practicile interne relevante privind remediile pentru durata excesivă a procedurii judiciare sunt incluse în hotărârile Curții în cazurile de Charzyński c. Polonia nr. 15212/03 (dec.), §§§ 23, CEDO 2005-V și Ratajczyk c. Polonia nr. 11215/02 (dec.), CEDO 2005 VIII și hotărârea în cazul de Krasuski c. Polonia, nr. 61444/00, §§ 34-46, CEHR 2005-V. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 3 AL CONVENȚIEI 32. Reclamantul s-a plâns, printre altele, în temeiul art. 3 din Convenție, cu privire la condițiile de detenție, în special că nu a fost furnizat cu alimente vegetariene în timp ce este în custodie. „Nimeni nu va fi supus la tortură sau la tratamente sau pedepsele inumane sau degradante.” 33. Cu toate acestea, Curtea reamintește că, pentru a se încadrea în domeniul de aplicare al articolului 3, presupusul tratament trebuie să atingă un nivel minim de severitate, al cărui evaluare depinde de toate circumstanțele cazului, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice sau mentale și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei, etc. (a se vedea, de exemplu, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, §§ 91-99, CEHR 2000 XI). Suferința și umilirea implicate în orice caz trebuie să depășească acel element inevitabil de suferință sau umilire legat de o anumită formă de tratament sau pedeapsă legitim (a se vedea Kalashnikov c. Rusia , nr. 47095/99, § 95, CEHR 2002 VI). 34. În cazul în cauză, rezultă din dovezile furnizate de solicitant că, în detenție din 1998 el a fost furnizat cu o dietă vegetariană, cu excepția unei perioade de câteva luni în 2002, când a fost reținut în închisoarea Tarnow. Respectând durata și tipul presupuselor maltraturi și având în vedere cererile practice ale încarcerarea, Curtea consideră că nu există dovezi că tratamentul reclamat a ajuns la pragul de gravitate necesar pentru a aduce chestiunea în cadrul articolului 3 din Convenție. Rezultă că această plângere este, vădit nefondată în temeiul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § II. ARTICOLUL 5 ARTICOLUL 3 ARTICOLUL 3 AL CONVENȚIEI 35. Reclamantul s-a plâns că lungimea detenției sale asupra rezidenților era irezonabilă. El se bazează pe art. 5 § 3 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Toată lumea arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alin. (c) din prezentul articol este ... dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea pentru judecată.” 36. Guvernul se abține de a exprima opinia privind dacă detenția anterioară a reclamantului a îndeplinit cerințele articolului 5 § Admisibilitate 37. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident bolnavă. întemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și subliniază, de asemenea, că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Principii privind fondurile stabilite în temeiul jurisprudenței 38 a Curții. Curtea reamintește că principiile generale privind dreptul „la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea procesului în suspensie”, astfel cum sunt garantate de art. 5 § 3 din Convenție, au fost exprimate în o serie de hotărâri anterioare (a se vedea, printre multe alte autorități, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 110 et seq , ECHR 2000 XI și McKay c. Regatul Unit [GC], nr. 543/03, §§ 41-44, CEDO 2006-..., cu alte referințe. Aplicarea principiilor la circumstanțele prezentei cauze 39. Curtea constată în primul rând că reclamantul a fost reținut la 25 februarie 1998 și că hotărârea de primă instanță a fost pronunțată la 10 Prin urmare, la 13 aprilie 2000, instanța de recurs a anulat hotărârea și a remis cazul. Detenția reclamantului la reținere a durat până la 6 februarie 2002, când instanța de judecată l-a condamnat din nou. Detenția a durat astfel 3 ani, 8 luni și 10 zile. 40. Curtea observă că, în cazul în cauză, autoritățile s-au bazat pe suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracțiunile cu care a fost acuzat și pe severitatea sentinței care ar putea fi impuse. În plus, ei au considerat că există riscul ca reclamantul să se ascundă în baza faptului că se ascundea înaintea arestării sale în 1998 și că a fost eliberat un mandat pentru arestarea sa. Ei au repetat aceste motive în toate deciziile lor. Autoritățile nu au reușit să avanseze orice alte justificative pentru prelungirea detenției reclamantului. 41. Curtea acceptă că suspiciunile împotriva reclamantului de a fi comis infracțiunile și nevoia de a asigura conduita corectă a procedurii ar putea justifica inițial detenția sa, în special deoarece s-a ascuns înaintea arestării sale. Cu toate acestea, cu trecerea timpului, aceste motive au devenit mai puțin relevante și nu pot justifica întreaga perioadă de 3 ani și opt luni în care a fost impusă reclamantului cea mai gravă măsură preventivă (a se vedea Malik c. Polonia , nr. 57477/00 , § 45 , 4 aprilie 2006 și Depa c. Polonia , nr. 62324/00 , § 38 , 12 decembrie 2006 Czajka c. Polonia , nr. 15067/02 , § 46 , 13 februarie 2007 ). 42. În plus, autoritățile se bazează pe probabilitatea că o sentință severă ar fi impusă reclamantului, având în vedere natura gravă a infracțiunilor în cauză. În acest sens, Curtea convine că severitatea sentinței confruntate este un element relevant în evaluarea riscului de absocuire sau de recidivă. Cu toate acestea, Curtea a susținut în repetate rânduri că gravitatea acuzațiilor nu poate să justifice în sine perioadele lungi de detenție în reținere (a se vedea Ilijkov c. Bulgaria , nr. 33977/96, §§ 81, 26 iulie 2001). 43. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a fost reținut, printre altele , pentru încercarea de omucidere și a fost în cele din urmă condamnat pentru a provoca prejudicii corporale. În plus, chiar dacă reclamantul a comis aceste crime cu ajutorul complicilor, nu există nici o indicație că a fost membru al unui grup criminal organizat. În consecință, nu se pare că cazul său a prezentat dificultăți speciale pentru autoritățile de anchetă și pentru instanța judecătorească pentru a determina faptele și a înființa un caz împotriva autorului, așa cum ar fi fost fără îndoială cazul în care procedurile în cauză au avut legătură cu crima organizată (a se vedea Celejewski c. Polonia , nr. 17584/04, § 37, 4 mai 2006; Dudek c. Polonia , nr. 633/03, § 36, 4 mai 2006). 44. În cele din urmă, Curtea ar sublinia faptul că în temeiul articolului 5 § 3 autoritățile, atunci când decid dacă o persoană va fi eliberată sau reținută, sunt obligate să ia în considerare măsuri alternative de asigurare a apariției sale la proces. Într-adevăr, acest articol prevede nu numai dreptul de a „ judeca într-un timp rezonabil sau de a fi eliberată în așteptarea procesului”, ci prevede, de asemenea, că „eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea pentru proces” (a se vedea Jablonski, menționat mai sus, § 83). În cazul în cauză, Curtea constată că nu există nici o indicație expresă că, pe parcursul întregii perioade de detenție preliminară a reclamantului, autoritățile au avut în vedere orice alt mijloc de garantare a apariției sale în cadrul procesului. Nici ei nu au luat în considerare posibilitatea de a asigura prezența sa în proces prin impunerea lui alte „mesure preventive” explicit prevăzute de legea poloneză pentru a asigura buna conduită a procedurilor penale. 45. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că motivele furnizate pentru a justifica detenția reclamantului timp de 3 ani și 8 lunile au fost „relevante” și „suficiente”, conform articolului 5 § 3. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. III. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 5 § 4 A CONVENȚIEI 46. Reclamantul s-a plâns în legătură cu procedura privind prelungirea detenției anterioare, în special faptul că el și avocatul său nu au participat la sesiunile la care a fost prelungită detenția. Curtea va examina această plângere în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție, care citește după cum urmează: „Toată persoana care este privată de libertate prin arestarea sau deținerea are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea deținerii sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberarea sa, dacă deținerea nu este legală.” 47. Guvernul a susținut că, ținând cont de toate procedurile dedicate revizuirii legalității detenției preliminare a reclamantului, principiile garantate la art. 5 § 4 din Convenție au fost respectate în acest caz. 48. Curtea reamintește că principiile relevante în acest caz care iese din jurisprudența Curții privind art. 5 § 4 au fost declarate în o serie de hotărâri anterioare (de exemplu, Assenov și alții c. Bulgaria , hotărârea din 28 octombrie 1998 și Telecki c. Polonia , (dec.), nr. 56552/00, 3 iulie 2003 și Celejewski c. Polonia , nr. 17584/04, § 47, 4 mai 2006; Depa c. Polonia , nr. 62324/00, § 49, 12 decembrie 2006). 49. În ceea ce privește circumstanțele cazului instant, Curtea constată în primul rând că nu poate examina evenimentele reclamate de către reclamant care au avut loc înainte de 30 ianuarie 2001, care este mai mult de șase luni înainte de data în care această plângere a fost depusă Curții (a se vedea Depa c. Polonia , citată mai sus § 46). 50. Procedura de prelungire a cererii Detenția judiciară în timpul perioadei examinate s-a bazat pe art. 249 § 5 din Codul de Procedință Penală, care a cerut instanțelor interne să informeze avocatului unei persoane deținute cu privire la data și ora sesiunilor de judecată în care trebuie luată o decizie privind prelungirea deținerii în reținere, sau un recurs împotriva unei decizii de a impune sau de a prelungi detenția în reținere în reținere, a fost luată în considerare. Curtea observă că, în cursul perioadei examinate, toate deciziile de prelungire a detenției reclamantului, cu o excepție, au fost prezentate la audieri publice la care reclamantul a fost prezent și a fost reprezentat legal (a se vedea punctul 21 de mai sus). Prin urmare, el a fost în măsură să sprijine personal cererile sale de eliberare. În ceea ce privește ședința rămasă la care a fost prelungită deținerea, Curtea remarcă că reclamantul nu a avansat nici o dovadă care să stabilească că autoritățile au plecat din regulă generală și nu au reușit să-și invite avocatul astfel încât să își permită să participe și să asigure respectarea egalității de arme în aceste proceduri. În acest sens, Curtea reiterează că, în cazurile în care caracteristicile referitoare la personalitatea și nivelul de maturitate și fiabilitatea reclamantului sunt de importanță pentru a decide asupra pericultății sale, art. 5 § 4 necesită o audiere orală în contextul unei proceduri adversare care implică reprezentare juridică (a se vedea Waite c. Regatul Unit , nr. 53236/99 § 59, 10 decembrie 2002). Pe baza materialului dinaintea acesteia, Curtea consideră, totuși, că, în acest caz, nu au apărut întrebările de evaluare a caracterului sau a statului mental al reclamantului și că participarea sa personală la toate sesiunile la care a fost prelungită detenția sa la încarcerare nu a fost, prin urmare, necesară. 52. Având în vedere cele de mai sus, Curtea este de părere că acțiunea în care prelungirea detenției sale a fost examinată a îndeplinit cerințele articolului 5 § 4 (a se vedea Telecki c. Polonia , (dec.) citată mai sus și Kozimor c. Polonia , nr. 10816/02, § 41, 12 aprilie 2007). 53. Prin urmare, această plângere trebuie respinsă ca fiind manifeste de boală înființat în temeiul articolului 35 § § § 3 și 4 din Convenție. IV. ÎNCĂLCAREA ALLEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 A CONVENȚIEI 54. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata procedurii penale a depășit un „tempă rațională” în sensul prezentei dispoziții și că nu a avut un „procediment echitabil”. 55. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea poate trata chestiunea numai după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general...” 56. În ceea ce privește plângerea privind lungimea necorespunzătoare a procedurii, Curtea observă că prezenta cerere a fost depusă Curții atunci când procedura relevantă a fost în așteptare în fața instanțelor interne. 57. În plus, subliniază că, în conformitate cu art. 18 din Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind o încălcare a dreptului la un proces într-un timp rezonabil (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sådowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea 2004”), a fost deschisă unei reclamante a căror caz a fost pe cale de a depune Curtea, în termen de șase luni de la 17 luni de la În septembrie 2004, o plângere cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii cu instanța internă relevantă, cu condiția ca cererea sa la Curtea să fi fost depusă în cursul procedurii impugnate și să nu fi fost încă declarată admisibilă. 1 din Convenție și a considerat eficace în ceea ce privește plângerile privind durata excesivă a procedurilor judiciare în Polonia. În special, a considerat că aceasta a fost capabilă amândoi să împiedice presupusa încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil sau continuă, precum și să furnizeze soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Charzyński c. Polonia) (dec.), nr. 15212/03, CEDH 2005 V). 59. Cu toate acestea, reclamantul, în ciuda faptului că a fost informat de grefier cu privire la posibilitatea depunerii unei plângeri cu privire la durata procedurii în temeiul Actului de 2004, a ales să nu se folosească de acest remediu, care urmează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizare a căilor de recurs interne. 60. În ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia procedurile din cauza sa au fost nedreptate, Curtea constată că nu este clar dacă reclamantul a depus un recurs de casație în fața Curții Supreme. Cu toate acestea, chiar presupunând că reclamantul a epuizat căile de recurs interne, Curtea reiterează că nu este solicitat să se ocupe de erorile de fapt și de drept presupuse de către o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care ar fi putut încălca drepturile și libertățile protejate de Convenție (a se vedea García Ruiz v. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). 61. Curtea observă că reclamantul nu afirmă că nu își respectă dreptul la o audiere echitabilă. Evaluarea procedurii penale împotriva reclamantului în ansamblu nu consideră nici o indicație că au fost efectuate în mod nedrept. De aceea, această plângere este manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 62. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 63. Reclamantul a solicitat 25.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile materiale și morale. 64. Guvernul a considerat că reclamația a fost exorbitană și nesubstanțiată. 65. Curtea nu discerne nicio legătură cauzală dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, acordă reclamantului 2.000 EUR în ceea ce privește nerespectarea Prejudicii materiale. Costuri și cheltuieli 66. Reclamantul, reprezentat în fața Curții de către un avocat, nu a prezentat nici o cerere pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne sau în fața Curții. Dobânzi implicite 67. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea cu privire la lungimea necorespunzătoare a detenției reclamantului în ceea ce privește retragerea admisibilă și a restului cererii; că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în zloty polonez la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 16 octombrie 2007, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții.

FOURTH SECTION

CASE OF

KROWIAK v. POLAND

(Application no. 12786/02)

JUDGMENT

STRASBOURG

16 October 2007

FINAL

16/01/2008

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Krowiak v. Poland,

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Chamber composed of:

Sir

Nicolas

Bratza

,

President

,

Mr

J.

Casadevall

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

S. Pavlovschi,

Mr

L.

Garlicki

,

Ms

L.

Mijović

,

Mr

J.

Šikuta

,

judges

,

and Mr

T.L.

Early

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 25 September 2007,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 12786/02) against the Republic of Poland lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Polish national, Mr Artur Krowiak (“the applicant”), on 30 July 2001.

2.

The applicant was represented by Mr A. Braum, a lawyer practising in Krakow. The Polish Government were represented by their Agent, Mr

J.

Wołąsiewicz of the Ministry of Foreign Affairs.

3.

On 3 July 2006 the President of the Fourth Section of the Court decided to communicate the application to the Government. Under the provisions of Article

29 §

3 of the Convention, it was decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1970 and lives in Kraków, Poland.

1.

Criminal proceedings against the applicant.

5.

On 16 January 1998 the Cracow District Court (

Sąd Rejonowy

) ordered the applicant's detention on remand, on charges of attempted murder. The court also issued a wanted notice in respect of the applicant.

6.

On 25 February 1998 the applicant was arrested and placed in custody.

7.

On 2 March 1998 the Cracow District Court prolonged the applicant's detention until 25 May 1998. The court referred to the reasonable suspicion that the applicant had committed the offence in question and the need to continue the investigation.

8.

On 19 March 1998 the Cracow Regional Court (

Sąd Okręgowy

) dismissed the applicant's appeal against this decision. The court referred to the reasons given by the District Court. It also stressed that the applicant's detention had been necessary to secure the proper conduct of the proceedings.

9.

On 21 May and 14 July 1998 the applicant's pre-trial detention was further prolonged. The court found that keeping the applicant in custody was justified by the strong suspicion that he had committed the offence in question and the severe sentence that might be imposed on him. In addition, the court referred to the fact that the applicant had been sought by means of a wanted notice.

10.

The applicant appealed against this decision. He asked the court to consider imposing alternative measures - such as bail or police supervision -to secure the proper conduct of the criminal proceedings. He further claimed that he needed to take care of his disabled parents and his child.

11.

On 13 July 1998 the applicant was indicted before the Cracow Regional Court.

12.

On 30 July 1998 the Cracow Court of Appeal (

Sąd Apelacyjny

) upheld the first-instance decision. The court referred to the reasons given by the Regional Court. It further stressed that in view of the applicant's going into hiding at the initial stage of the proceedings, it was justified to keep him in custody to secure the proper conduct of the proceedings.

13.

On 27 October 1998 and 16 February 1999 the applicant's detention was again prolonged by the Regional Court. On the latter date, the court found:

“The fact that [the applicant] has been charged with attempted murder is a sufficient ground to impose the most severe preventive measure, that is detention on remand.”

14.

The applicant's detention was further prolonged on 14 May and 16

August

15.

On 15 September 1999 the Cracow Court of Appeal dismissed the applicant's appeal against the decision to prolong his detention.

16.

It appears that in 1999 the trial court held in total thirteen hearings.

17.

At the hearing held on 27 December 1999 the Regional Court again prolonged the applicant's detention.

18.

On 10 January 2000 the Cracow Regional Court gave judgment. The applicant was convicted as charged and sentenced to fifteen years' imprisonment. The court also prolonged the applicant's detention.

19.

The applicant lodged an appeal. On 13 April 2000 the Cracow Court of Appeal allowed the appeal, quashed the impugned judgment and remitted the case.

20.

On 27 July 2000 the Regional Court held the first hearing at which it prolonged the applicant's detention. The court referred to the reasons given previously, in particular to the reasonable suspicion that the applicant had committed the offence in question and the severity of the penalty that could be expected.

21.

The applicant's detention was further prolonged on 30

January 2001, and at public hearings held on 29

March, 13 June, 27 September and 13

December

22.

The applicant's numerous applications for release were to no avail.

23.

On 6 February 2002 the Cracow Regional Court gave judgment. The applicant was convicted as charged and sentenced to fifteen years' imprisonment. The applicant lodged an appeal against this judgment.

24.

On 19 September 2002 the Cracow Court of Appeal gave judgment. The applicant was convicted of causing bodily harm and his sentence was reduced to five years' imprisonment.

25.

On 19 December 2002 the Cracow Regional Court imposed a cumulative sentence (

wyrok łączny

).

26.

On 23 December 2002 the applicant was released from detention.

2.

Facts relating to the conditions of the applicant's detention.

27.

The applicant submitted that the conditions of his detention on remand were inhuman and degrading. In particular, he maintained that he had not been provided with vegetarian food.

28.

It appears that during the period of the applicant's detention on remand, he changed detention centres on several occasions. In the first five centres in which he had been kept he had been either provided with a vegetarian diet, or he had been allowed to prepare his own vegetarian meals. In February 2002 the applicant was transported to Tarnów Prison were he stayed until his release in December 2002. The prison authorities refused to provide the applicant with a vegetarian diet, or to allow him to prepare his own meals on the grounds of technical difficulties and safety regulations. The applicant's numerous complaints were dismissed by the prison administration. All these decisions were further upheld by the Tarnów Regional Penitentiary Court (

Sąd Okręgowy Wydział Penitencjarny

).

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

29.

The Code of Criminal Procedure of 1997, which entered into force on 1

September 1998, defines detention on remand as one of the so

‑

called “preventive measures” (

środki zapobiegawcze

).

Article 249 § 5 provides that the lawyer of a detained person should be informed of the date and time of court sessions at which a decision is to be taken concerning the prolongation of detention on remand.

30.

A more detailed rendition of the relevant domestic law provisions is set out in the Court's judgment in

Kudła v. Poland

[GC], no.

30210/96, §

75, ECHR 2000

‑

XI,

Celejewski v. Poland

, no. 17584/04, §§

22 and

23, 4

May 2006.

31.

The relevant domestic law and practice concerning remedies for the excessive length of judicial proceedings are stated in the Court's decisions in cases of

Charzyński v. Poland

no. 15212/03 (dec.), §§

12

‑

23, ECHR

2005-V and

Ratajczyk v. Poland

no.

11215/02 (dec.), ECHR

2005

‑

VIII and the judgment in the case of

Krasuski v.

Poland

, no.

61444/00, §§ 34-46, ECHR 2005-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 3 OF THE CONVENTION

32.

The applicant complained under,

inter alia

, Article 3 of the Convention about the conditions of his detention, and in particular that he had not been provided with vegetarian food while in custody.

“No one shall be subjected to torture or to inhuman or degrading treatment or punishment.”

33.

However, the Court recalls that in order to fall within the scope of Article 3, the alleged treatment must attain a minimum level of severity, the assessment of which depends on all the circumstances of the case, such as the duration of the treatment, its physical or mental effects and, in some cases, the sex, age and state of health of the victim, etc (see, for example,

Kudła

v. Poland

[GC], no.

30210/96, §§

91-99, ECHR 2000

‑

XI). The suffering and humiliation involved must in any event go beyond that inevitable element of suffering or humiliation connected with a given form of legitimate treatment or punishment (see

Kalashnikov v.

Russia

, no.

47095/99, §

95, ECHR 2002

‑

VI).

34.

In the present case, it appears from the evidence provided by the applicant that while in detention since 1998 he was provided with a vegetarian diet except for a period of several months in 2002 when he had been detained in the Tarnow Prison. Regard being had to the duration and type of the alleged ill-treatment and given the

practical

demands of

imprisonment, the Court considers that there is no evidence that the treatment complained of has reached the

threshold of

severity required to bring the matter within the ambit of Article 3 of the Convention.

It follows that this complaint is manifestly ill-founded under Article

35 §

3 of the Convention and must be rejected under Article

35 §

4.

II.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 3 OF THE CONVENTION

35.

The applicant complained that the length of his detention on remand had been unreasonable. He relied on Article 5 § 3 of the Convention, which reads as follows:

“Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph

1

(c) of this Article shall be ... entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial. Release may be conditioned by guarantees to appear for trial.”

36.

The Government refrained from expressing an opinion on whether the applicant's pre-trial detention satisfied the requirements of Article

5 §

3.

A.

Admissibility

37.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill

‑

founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

1.

Principles established under the Court's case-law

38.

The Court recalls that the general principles regarding the right “to trial within a reasonable time or to release pending trial”, as guaranteed by Article 5 § 3 of the Convention, were stated in a number of its previous judgments (see, among many other authorities,

Kudła v. Poland

[GC], no.

30210/96, §

110

et seq

, ECHR 2000

‑

XI; and

McKay v. the United Kingdom

[GC], no. 543/03, §§ 41-44, ECHR 2006-..., with further references).

2.

Application of the principles to the circumstances of the present case

39.

The Court first notes that the applicant was detained on remand on 25 February 1998 and that the first-instance judgment was given on 10

January 2000. Subsequently, on 13 April 2000, the appeal court quashed the judgment and remitted the case. The applicant's detention on remand lasted until 6 February 2002 when the trial court again convicted him. The detention thus lasted 3 years, 8 months and 10 days.

40.

The Court observes that in the present case the authorities relied on the reasonable suspicion that the applicant had committed the offences with which he had been charged and on the severity of the sentence that might be imposed. They further considered that there existed the risk that the applicant might go into hiding relying on the fact that he had been in hiding before his arrest in 1998 and that a warrant had been issued for his arrest. They repeated those grounds in all their decisions. The authorities failed to advance any other justifications for prolonging the applicant's detention.

41.

The Court accepts that the suspicion against the applicant of having committed the offences and the need to secure the proper conduct of the proceedings, might initially justify his detention, particularly since he had gone into hiding before his arrest. However, with the passage of time, these grounds became less relevant and cannot justify the entire period of 3

years and 8 months during which the most serious preventive measure had been imposed on the applicant (see

Malik v.

Poland

, no.

57477/00, §

45, 4

April 2006 and

Depa

v. Poland

, no.

62324/00, §

38, 12

December 2006

Czajka v.

Poland

, no.

15067/02, §

46, 13

February 2007).

42.

Moreover, the authorities relied heavily on the likelihood that a severe sentence would be imposed on the applicant given the serious nature of the offences at issue. In this respect, the Court agrees that the severity of the sentence faced is a relevant element in the assessment of the risk of absconding or re-offending. However, the Court has repeatedly held that the gravity of the charges cannot by itself serve to justify long periods of detention on remand (see

Ilijkov v. Bulgaria

, no.

33977/96, §§

80

‑

81, 26

July 2001).

43.

The Court further observes that the applicant was detained on charges of,

inter alia

, attempted homicide and was finally convicted of causing bodily harm. Moreover, even though the applicant had committed these crimes with the help of accomplices, there is no indication that he was a member of an organised criminal group. It does not appear therefore that his case presented particular difficulties for the investigation authorities and for the courts to determine the facts and mount a case against the perpetrator, as would undoubtedly have been the case had the proceedings concerned organised crime (see

Celejewski v.

Poland

, no. 17584/04, § 37, 4

May 2006;

Dudek v.

Poland

, no.

633/03, §

36, 4 May 2006).

44.

Finally, the Court would emphasise that under Article

5 §

3 the authorities, when deciding whether a person is to be released or detained, are obliged to consider alternative measures of ensuring his appearance at the trial. Indeed, that Article lays down not only the right to “trial within a reasonable time or release pending trial” but also provides that “release may be conditioned by guarantees to appear for trial” (see

Jablonski,

cited above, §

83).

In the present case the Court notes that there is no express indication that during the entire period of the applicant's pre-trial detention the authorities envisaged any other means of guaranteeing his appearance at trial. Nor did they give any consideration to the possibility of ensuring his presence at trial by imposing on him other “preventive measures” expressly foreseen by Polish law to secure the proper conduct of criminal proceedings.

45.

The Court is, therefore, not satisfied that the reasons given to justify the applicant's detention for 3 years and 8

months were “relevant” and “sufficient”, as required under Article 5 § 3.

There has therefore been a violation of Article 5 § 3 of the Convention.

III.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 4 OF THE CONVENTION

46.

The applicant complained about the procedure relating to the prolongation of his pre-trial detention, in particular that he and his lawyer did not attend the sessions at which his detention was prolonged. The Court will examine this complaint under Article 5 § 4 of the Convention, which reads as follows:

“Everyone who is deprived of his liberty by arrest or detention shall be entitled to take proceedings by which the lawfulness of his detention shall be decided speedily by a court and his release ordered if the detention is not lawful.”

47.

The Government submitted that, taking into consideration all the proceedings devoted to the review of the lawfulness of the applicant's pre-trial detention, the principles guaranteed in Article

5 §

4 of the Convention had been respected in the present case.

48.

The Court recalls that the principles relevant in the present case which emerge from the Court's case law on Article 5

Assenov and Others v.

Bulgaria

, judgment of 28 October 1998 and

Telecki v.

Poland

, (dec.), no.

56552/00, 3

July 2003 and

Celejewski v. Poland

, no. 17584/04, §

47, 4

May 2006;

Depa v.

Poland

, no.

62324/00, §

49, 12 December 2006).

49.

Turning to the circumstances of the instant case, the Court firstly notes that it cannot examine events complained of by the applicant which took place before 30 January 2001, that is more than six months before the date on which this complaint was submitted to the Court (see

Depa v. Poland

, cited above, § 46).

50.

The procedure for the prolongation of the applicant's pre

‑

trial detention during the period under consideration was based on Article

249 §

5 of the Code of Criminal Procedure which required the domestic courts to inform the lawyer of a detained person of the date and time of court sessions at which a decision was to be taken concerning prolongation of detention on remand, or an appeal against a decision to impose or to prolong detention on remand was to be considered. It was open to the lawyer to attend such sessions.

51.

The Court observes that, during the period under consideration, all decisions to prolong the applicant's detention, with one exception, were given at public hearings at which the applicant was present and was legally represented (see paragraph 21 above). He was therefore able to personally support his applications for release.

As regards the remaining session at which his detention was prolonged, the Court notes that the applicant has not advanced any evidence that would establish that the authorities departed from the general rule and failed to summon his lawyer so to enable him to participate and to ensure respect for equality of arms in those proceedings. In this connection the Court reiterates that in cases where characteristics pertaining to the applicant's personality and level of maturity and reliability are of importance in deciding on his dangerousness, Article

5 §

4 requires an oral hearing in the context of an adversarial procedure involving legal representation (see

Waite v. the United Kingdom

, no.

53236/99, §

59, 10 December 2002). On the basis of the material before it the Court considers, however, that in the present case the questions of assessment of the applicant's character or mental state did not arise and that his personal attendance at all of the sessions at which his detention on remand had been prolonged was therefore not required.

52.

In view of the above, the Court is of the opinion that the proceedings in which the prolongation of his detention was examined satisfied the requirements of Article 5 § 4 (see

Telecki v.

Poland

, (dec.) cited above and

Kozimor

v. Poland

, no. 10816/02, §

41, 12 April 2007).

53.

It follows that this complaint must be rejected as being manifestly ill

‑

founded pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

IV.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

54.

The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the length of the criminal proceedings had exceeded a “reasonable time” within the meaning of this provision and that he had not had a “fair trial”.

55.

However, pursuant to Article 35 § 1 of the Convention:

“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law...”

56.

As regards the complaint about the unreasonable length of the proceedings, the Court observes that the present application was lodged with the Court when the relevant proceedings were pending before the domestic courts.

57.

It further observes that, pursuant to section 18 of the Law of 17

June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (

Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki

) (“the 2004 Act”), it was open to an applicant whose case was pending before the Court to lodge, within six months from 17

September 2004, a complaint about the unreasonable length of the proceedings with the relevant domestic court, provided that his application to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and had not yet been declared admissible. The applicant in the present case satisfied these requirements.

58.

The Court has already examined that remedy for the purposes of Article

35 §

1 of the Convention and found it effective in respect of complaints about the excessive length of judicial proceedings in Poland. In particular, it considered that it was capable both of preventing the alleged violation of the right to a hearing within a reasonable time or its continuation, and of providing adequate redress for any violation that has already occurred (see

Charzyński v. Poland

(dec.), no.

15212/03, ECHR

2005

‑

V).

59.

However, the applicant, despite having been informed by the Registrar of the possibility of lodging a complaint about the length of the proceedings under the 2004 Act, has chosen not to avail himself of this remedy. It follows that this complaint must be rejected under Article

35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

60.

With regard to the applicant's assertion that the proceedings in his case were unfair, the Court notes that it is not clear whether the applicant lodged a cassation appeal with the Supreme Court. However, even assuming that the applicant had exhausted domestic remedies, the Court reiterates that it is not called upon to deal with errors of fact and law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention (see

García Ruiz v.

Spain

[GC], no.

30544/96, §

28, ECHR

1999-I).

61.

The Court observes that the applicant does not allege any particular failure to respect his right to a fair hearing. Assessing the criminal proceedings against the applicant as a whole, it finds no indication that they were conducted unfairly.

It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article

35 §§

3 and

4 of the Convention.

V.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

62.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

63.

The applicant claimed 25,000 euros (EUR) in respect of pecuniary and non-pecuniary damage.

64.

The Government considered that the claim was exorbitant and unsubstantiated.

65.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. On the other hand, it awards the applicant EUR 2,000 in respect of non

‑

pecuniary damage.

B.

Costs and expenses

66.

The applicant, who was represented before the Court by a lawyer, did not submit any claim for the costs and expenses incurred before the domestic courts or before the Court.

C.

Default interest

67.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaint concerning the unreasonable length of the applicant's detention on remand admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 5 § 3 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, EUR 2,000 (two thousand euros) in respect of non-pecuniary damage, to be converted into Polish zlotys at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 16 October 2007, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

T.L.

Early

Nicolas

Bratza

Registrar

President