CASE OF PAPUK TRGOVINA D.D. v. CROATIA

RESPONDENT

HRV

HOTĂRÂRE

06.10.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation of Art. 6-1 (no access to court);Remainder inadmissible;Pecuniary damage - claim dismissed;Non-pecuniary damage - financial award

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CASE OF PAPUK TRGOVINA D.D. v. CROATIA (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE PAPUK TRGOVINA D.D. c. CROATIA (Depunerea nr. 2708/03) HOTĂRÂREA STASBOURG 6 octombrie 2005 FINAL 06/01/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale. În cazul Papuk Trgovina d.d. v. Croația, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Lorenzen Doamna Vajić Doamna Botoucharova Kovler dna Steiner Hajiyev, judecători și judecători ai secțiunii adjuncte Quesada Registrul deliberat în privat la 15 septembrie 2005, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 2708/03) împotriva Republicii Croația depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de Pabuk Trgovina d.d. („societatea reclamantă”) la 10 decembrie 2002. Societatea reclamantă a fost reprezentată de dl B. Posavčić, un avocat practicant în Kutina. Guvernul croat (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna Š.Stažnik. La 11 octombrie 2004, Curtea a hotărât să comunice reclamația privind dreptul de acces la o instanță guvernamentală. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTELE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Societatea reclamantă este o societate de stoc comună cu scaunul său în Pakrac, Croația. La 21 și 23 august 1991, poliția croată a solicitat mai multe vehicule aparținând societății reclamante. În martie 1995, societatea reclamantă a instituit proceduri civile în cadrul Curții Municipale de Zagreb ( Općinski sud u Zagrebu ) cerând daune din partea Republicii Croația. Acesta și-a bazat cererea pe art. 180 din Legea privind obligațiile civile. Noiembrie 1999 Parlamentul a introdus amendamente la Legea privind obligațiile civile („Modificările din 1999”). Legislația modificată prevede că toate procedurile de daune împotriva statului pentru actele membrilor armatei croate și ale poliției în îndeplinirea sarcinilor lor oficiale în timpul Războiului intern din Croația ar trebui să fie renunțate. La 21 ianuarie 2000, Curtea Municipală de Zagreb a continuat procedurile în conformitate cu legislația de mai sus. La 14 iulie 2003, Parlamentul a adoptat nouă legislație privind răspunderea statului pentru daunele cauzate de membrii armatei croate și de poliție în îndeplinirea sarcinilor oficiale în timpul Războiului Intern („Legea privind răspunderea din 2003”). Noiembrie 2003 și sunt încă în așteptare. II. DREPTUL DOMESTIC RELEVANT ȘI PRATICA 11. Secțiunea 184 litera (a) din Amendamentele din 1999 (Zcazon o dopunama Zakona o obveznim odnosima , Gazette Oficial nr. 112/1999) prevede că toate procedurile inițiate împotriva statului pentru daune cauzate de membrii armatei croate și de poliție în îndeplinirea sarcinilor oficiale în timpul Războiului Intern din Croația, de la 7 august 1990 la 30 iunie 1996 trebuie să rămână. 12. Modificările din 1999 impun, de asemenea, Guvernului o obligație de a prezenta legislație specială Parlamentului care reglementează răspunderea pentru aceste daune în termen de șase luni de la intrarea în vigoare. 13. Actul de răspundere din 2003 (Zcacon o odgovornosti Republike Hrvatske za štetu uzrokovanu od pripadnika hrvatskih oružanih i redarstvenih snaga tijekom Domovinskog rata , Jurnalul Oficial nr. 117/2003) reglementează condițiile în care statul poate plăti compensarea pentru daunele cauzate de membrii armatei și poliției în timpul Războiului Internațional. De asemenea, prevede că toate procedurile rămase în temeiul amendamentelor din 1999 trebuie reluate. 14. Partea relevantă a articolului 63 din Legea Constituțională privind Curtea Constituțională ( Ustavni zakon o Ustavnom sudu Republike Hrvatske , Gazette Oficial nr. 49/2002, „Legea Curții Constituționale” se citește după cum urmează: „(1) Curtea Constituțională examinează o plângere constituțională dacă toate măsurile legale au fost epuizate sau nu în cazul în care instanța jurisdicțională nu decide o cerere privind drepturile și obligațiile reclamantului sau o acuzație penală împotriva acestuia într-un timp rezonabil... (2) În cazul în care se menține o plângere constituțională ... în conformitate cu alineatul (1) din prezenta secțiune, Curtea Constituțională stabilește un termen în care instanța jurisdicțională trebuie să decidă cazul pe fond... (3) Într-o decizie emisă în temeiul alin. (2) din prezentul articol, Curtea Constituțională evaluează compensarea corespunzătoare pentru reclamantul pentru încălcarea drepturilor sale constituționale ... Compensația se plătește din bugetul de stat în termen de trei luni de la data depunerii unei cereri de plată.” 15. art. 29 1 din Constituție (Ustav Rebublike Hrvatske La data de 24 martie 2004, Curtea Constituțională a dat hotărârea nr. U-III-829/2004 în cazul dlui N., care a depus o plângere constituțională în temeiul art. 63 din Legea Curții Constituționale, care susține o încălcare a art. 1 din Constituție. El se plângea de durata procedurii și de lipsa accesului la o instanță, deoarece acțiunea sa în instanța internă a fost păstrată de statut pentru o perioadă prelungită. În hotărârea sa, Curtea Constituțională a susținut că au existat o încălcare a drepturilor constituționale la un proces într-un termen rezonabil și de acces la o instanță. Curtea în cauză a ordonat să ia o decizie în cazul dlui N. în termen de un an și i-a acordat compensații. Societatea reclamantă s-a plâns că nu avea acces la o instanță, deoarece Tribunalul Municipal din Zagreb și-a păstrat procedurile în temeiul amendamentelor din 1999. Se bazează pe art. 6 1 din Convenție, al căror parte relevantă se referă după cum urmează: "În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil ... de [a] ... tribunal ..." Admisibilitate Compatibilitate ratione personae 18. Guvernul a recunoscut că entitățile juridice pot avea în principiu statutul victimelor de presupuse încălcări ale Convenției. Cu toate acestea, numele în temeiul căruia a fost depusă prezenta cerere (Pabuk trgovina, d.o.o. În plus, Guvernul a susținut că procedura internă a fost condusă de o societate mixtă de stocuri (Pabuk trgovina, d.d. 19), ca răspuns, avocatul societății reclamante a prezentat un fragment din Registrul Curții a Curții Slavonski Brod Comercial Court ( Izvadak iz sudskog registra Trgovačkog suda u Slavonskom Brodu ). Acesta poate fi stabilit ca extrasul că societatea reclamantă a fost într-adevăr o societate mixtă de stocuri. Avocatul a admis în continuare că a făcut o greșeală în formularul de cerere și a solicitat Curții să țină seama de versiunea corectată a denumirii societății reclamante. 20. Curtea remarcă că aceeași societate de stoc comun a depus acțiunile civile în instanța internă și cererea în fața Curții. În aceste condiții, Curtea nu acordă importanță greșelii clericale făcute de avocatul societății reclamante în momentul depunerii formularului de cerere în favoarea Curții. Prin urmare, această opoziție a Guvernului trebuie respinsă. Statutul victimei societății reclamante 21. Guvernul a susținut, de asemenea, că societatea reclamantă nu mai poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din Convenție, deoarece, la 14 iulie 2003, Parlamentul a adoptat Legea privind răspunderea din 2003, cu condiția ca procedurile să rămână în temeiul amendamentelor din 1999 să fie reluate. 22. Societatea reclamantă nu este de acord cu Guvernul. 23. Curtea consideră că statutul unei reclamante ca victimă poate depinde de acordarea unei compensații la nivel intern pe baza faptelor pe care le plânge în fața Curții (a se vedea Andersen c. Danemarca , nr. 12860/87 , Frederiksen și alții c. Danemarca , nr. 12719/87, Hotărârile Comisiei din 3 mai 1988; Normann c. Danemarca (dec.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001; și Jensen și Rasmussen c. Danemarca (dec.), nr. 52620/99, 20 martie 2003) și cu privire la faptul că autoritățile interne au recunoscut, fie în mod expres, fie în substanță, încălcarea Convenției. Numai atunci când aceste două condiții sunt îndeplinite, natura subsidiară a mecanismului de protecție a Convenției împiedică examinarea unei cereri (a se vedea Eckle c. Germania) , hotărârea din 15 iulie 1982, Seria A nr. 51, p. 32, §§ 69 et seq , și Jensen c. Danemarca (dec.), nr. 48470/99, ECHR 2001-X). 24. Curtea observă că faptul că societatea reclamantă a fost privată de acces la o instanță în perioada între noiembrie 1999 și iulie 2003 nu a fost contestată de părți. Cu toate acestea, presupusa încălcare nu a fost recunoscută de nicio decizie a instanțelor interne, și că societatea reclamantă a acordat nicio compensație pentru aceasta. 25. În astfel de circumstanțe, societatea reclamantă poate pretinde că este victimă de încălcarea drepturilor garantate de Convenție (a se vedea, de exemplu, Lulić și Becker c. Croația , nr. 22857/02, § 34, 24 martie 2005). 26. În consecință, obiecția Guvernului trebuie respinsă. În sfârșit, Guvernul a invitat Curtea să respingă cererea din cauza faptului că societatea reclamantă nu a epuizat căile de recurs interne în conformitate cu art. 35 1 din Convenție. Martie 2004 în cazul în care s-a considerat că a existat o încălcare a dreptului de acces la o instanță într-un caz similar. În opinia Guvernului, modificarea jurisprudenței Constituționale a creat un nou remediu intern pentru presupusele încălcări ale dreptului de acces la o instanță. 29. Guvernul a subliniat că procedurile în cazul societății reclamante erau încă în așteptare și că, prin urmare, ar fi putut depune o plângere constituțională în conformitate cu noua jurisprudență. Întrucât aceasta din urmă a permis Curții Constituționale nu numai să acorde compensații, ci și să stabilească un termen pentru ca instanța competentă să decidă cazul, Guvernul a susținut că o astfel de plângere constituie un remediu eficace și că Curtea ar trebui să facă o excepție la reglementarea generală de epuizare a căilor de recurs interne, conform căreia un solicitant este obligat să epuizeze doar căile de recurs disponibile în momentul introducerii unei cereri cu Curtea. 30. Societatea reclamantă a contestat această opinie, susținând că a depus cererea la Curte înainte de modificarea jurisprudenței Curții Constituționale. 31. Curtea reamintește că, având în vedere noua jurisprudență menționată de Guvern, o plângere adresată Curții Constituționale trebuia considerată drept un remediu intern eficient pentru chestiunile de acces la instanță, care trebuie epuizată înainte de a aborda Curtea în toate cererile depuse în urma primei hotărâri de instituire a acestei noi practici (a se vedea Pikić c. Croația) , nr. 16552/02, § 29, 18 ianuarie 2005). Cu toate acestea, Curtea a hotărât, de asemenea, că nu exista nicio circumstanță specială care să justifice depărtarea de la reglementarea generală de neepuizare a cererilor introduse înainte de apariția noului jurisprudență (a se vedea Pikić , citat mai sus , § 32). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de această concluzie. 32. În cazul în cauză, cererea cu Curtea a fost depusă la 10 decembrie 2002, în timp ce noul remediu intern a devenit disponibil doar la 24 martie 2004. 33. Prin urmare, obiecția guvernului trebuie respinsă. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a susținut că societatea reclamantă a avut acces la o instanță în sensul că a instituit o procedură civilă pentru daune în cadrul Curții Municipale de Zagreb. Faptul că instanța a continuat procedurile în temeiul amendamentelor din 1999 nu a afectat dreptul de acces la o instanță deoarece procedura a rămas doar temporar, în așteptarea introducerii noilor legislații. Prin promulgarea Legii de Responsabilitate din 2003 societatea reclamantă a primit acces la o instanță. 36. Guvernul a recunoscut că au trecut patru ani între promulgarea succesivă a Amendamentelor din 1999 și a Legii de Responsabilitate din 2003. Cu toate acestea, ei au subliniat că această perioadă este substanțial mai scurtă decât în Kutić Cauza, în care Curtea a constatat o încălcare a dreptului de acces al reclamanților la o instanță (a se vedea Kutić c. Croația , nr. 48778/99, ECHR 2002-II). 37. Societatea reclamantă a contestat aceste opinii și a susținut că prin faptul că nu a adoptat o nouă legislație în termenul stabilit, statul l-a împiedicat să obțină compensații pentru vehiculele solicitate. 38. Curtea reiterează că art. 6 § 1 din Convenție încorporează „dreptul la o instanță” din care dreptul de acces, și anume dreptul de a iniția o procedură în fața unei instanțe în materie civilă, constituie un aspect (a se vedea Golder v. Regatul Unit, hotărârea din 21 februarie 1975, Serie A nr. 18, p. 13-18, §§ 28-36). 39. Cu toate acestea, acest drept nu este absolut, dar poate fi supus unor limitări. Acestea sunt permise prin implicare, deoarece dreptul de acces prin natura sa solicită o reglementare de către stat. În acest sens, statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere, deși decizia finală privind respectarea cerințelor Convenției constă în Curtea. Trebuie să se satisfacă faptul că limitările aplicate nu restricționează sau nu reduce accesul la stânga pentru individ într-un fel sau într-o astfel de măsură că esența dreptului este afectată. În plus, o limitare nu va fi compatibilă cu art. 6 § 1 dacă nu urmărește un obiectiv legitim și dacă nu există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit (a se vedea Stubbings și alții c. Regatul Unit , hotărârea din 22 octombrie 1996, Raporturi 1996-IV § 50). 40. Curtea reamintește în continuare că în Kutić și Multiplex în cazul în care a constatat o încălcare a dreptului de acces al reclamanților la o instanță, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, în cazul în care, ca urmare a intervenției legislative, au fost negate posibilitatea de a fi determinate de o instanță pentru o perioadă lungă de timp (a se vedea Kutić v. Croația , citat mai sus § 33; Multiplex v. Croația nr. 58112/00, § 55, 10 iulie 2003). 41. Ca urmare a acestor amendamente, Curtea Municipală de Zagreb nu a putut efectua examinarea cererii reclamanților cel puțin până în iulie 2003, atunci când a fost adoptată noua legislație. 42. Curtea consideră, în conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea Multiplex c. Croația) citat mai sus; și Aćimović c. Croația , nr. 61237/00, CEDH 2003 XI), că faptul că societatea reclamantă a fost împiedicată de legislație pentru o perioadă prelungită de a avea reclamația sa civilă determinată de instanțe interne constituie o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 1 PROTOCOLUL nr. 1 LA CONVENȚIE 43. Societatea reclamantă s-a plâns în continuare că statul l-a privat de proprietatea sa fără a prevedea o compensare adecvată, care se bazează pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care citește după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” 44. Curtea observă că presupusa prelucrare a proprietății a avut loc în august 1991 și că a fost un act instantaniu, care nu a creat nicio situație continuă. Pe de altă parte, Convenția a intrat în vigoare în ceea ce privește Croația la 5 noiembrie 1997. 45. Curtea constată, de asemenea, că, deși interferența legislativă a avut loc după intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește Croația, este atât de strâns legată de evenimentele care au susținut afirmația reclamantului că divorțarea celor două ar constitui un efect retroactiv asupra Convenției, care ar fi contrar principiilor generale ale dreptului internațional (a se vedea, de exemplu, Aćimović c. Croația (dec.), nr. 61237/00, 7 noiembrie 2002) 46. Rezultă că această plângere este incompatibilă ratione temporis cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 47. art. 41 din convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 48. Societatea reclamantă a solicitat 300.000 de kune croate (HRK) (aproximativ 40.540 euro (EUR)) în ceea ce privește prejudicii materiale și 80.000 HRK (aproximativ 10.810) în ceea ce privește prejudiciile morale. 49. Guvernul a considerat sumele pretins excesive. 50. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea reclamată și prejudiciile materiale presupuse. În special, Curtea nu este obligată să speculeze care ar fi rezultatul procedurii dacă acestea ar fi în conformitate cu cerințele articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele, Göçer c. Țările de Jos, nr. 51392/99, § 37, 3 Octombrie 2002). Prin urmare, nu se acordă nici o atribuire a prejudiciilor materiale. 51. Cu toate acestea, Curtea constată că societatea reclamantă a suferit prejudicii morale, care nu poate fi compensată de constatarea unei încălcări. Evaluarea sa pe o bază echitabilă și având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea aprobă societatea reclamantă 4000 EUR sub acest cap, plus orice impozit care poate fi impugnabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 52. Societatea reclamantă nu a formulat niciun credit în ceea ce privește costurile sau cheltuielile. În consecință, nu este acordată nicio atribuire în temeiul acestui capitol. Dobânzile implicite 53. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. plângerea privind accesul la instanță admisibilă și restul cererii inadmisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 6 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească societății reclamante, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarea sumă care ar trebui convertită în kune croate la rata aplicabilă la data de decontare: (i) 4000 EUR (4 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) orice impozit care poate fi taxabil pe suma de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii societății reclamante pentru satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 6 octombrie 2005, în conformitate cu articolele 77 2 și 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului